Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus 

Trag metanierul... Rugăciunea lui Iisus... Ciudat lucru este acesta – să repeți aceleași cuvinte iar și iar, de parcă în aceste cuvinte s-ar afla toată mântuirea omului. Și totuși, chiar așa este! Și cât de simplu și cât de greu este să rostești: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă de mine, păcătosul”. Dar în spatele acestei simplități se ascunde întreaga soartă a omului, toată dorința lui de a se apropia de Dumnezeu și lupta cu sine însuși. De fapt, omului îi este întotdeauna greu să se roage. Ne distragem permanent, ne pierdem cu gândul, facem planuri, ne gândim la viitor, la trecut, și toate acestea ne învârt ca într-un vârtej. Mintea noastră este neliniștită, ca marea în timpul unei furtuni, și oricât ne-am strădui, este aproape imposibil să o ținem în liniște. Dar iată că vine această rugăciune și pare că în ea se ascunde răspunsul la toate zăbovirile noastre interioare. De ce? Pentru că în ea omul se adresează nu doar lui Dumnezeu, ci lui Dumnezeu care este alături, care este aproape, care a trecut El însuși prin suferințe pentru noi. În rugăciunea lui Iisus, omul nu doar cere. El cheamă numele care îl unește cu Dumnezeu. Acest nume este ca un pod pe care sufletul omului trece din această lume, deșartă și păcătoasă, într-o altă lume, sfântă și veșnică. Și cu cât omul repetă mai mult această rugăciune, cu atât se cufundă mai adânc în ea, ca într-un fel de pârâu liniștit, care îl poartă departe de tulburările lumii. Dar, o, cât de greu este să rămâi pe această cale! De îndată ce începi să te rogi, apar imediat tot felul de gânduri, îndoieli, ispite, și pare că rugăciunea se pierde în gol. Dar toată puterea rugăciunii stă tocmai în această depășire – în lupta pe care omul o duce cu sine însuși. În rugăciunea lui Iisus se ascunde un paradox uimitor: pe de o parte, este cel mai simplu mod de a te ruga, deoarece cuvintele ei pot fi repetate la nesfârșit, fără să te gândești la ele. Dar, pe de altă parte, este cea mai grea cale, pentru că în această rugăciune omul trebuie să renunțe la sine, la toate gândurile, sentimentele și dorințele sale. Căci atunci când omul spune: „miluiește-mă”, el recunoaște dependența sa totală de Dumnezeu. Și aici începe marea încercare interioară: omul, din mândria sa, vrea întotdeauna să fie puternic, se încrede întotdeauna în propriile sale forțe, în propria sa voință. Iar aici – trebuie să renunțe la toate acestea și să se încreadă complet. Dar oare nu este aceasta o minune? Această rugăciune, dacă este repetată cu credință și smerenie, începe să schimbe omul. La început – inopservabil, ca și cum ceva în interior se mișcă, devine mai ușor, mai liniștit. Mintea nu mai aleargă atât de repede înainte, nu mai este sfâșiată de gânduri despre trecut și viitor, ci se concentrează treptat asupra unui singur lucru – asupra lui Dumnezeu. Și atunci în inimă începe să se trezească o bucurie liniștită, o uimitoare certitudine că, în ciuda păcătoșeniei noastre, există Cineva care ne aude, care nu ne va lăsa în această agitație nemiloasă. Dar toate acestea nu vin imediat. Trebuie să muncim mult, să repetăm mult această rugăciune, uneori prin neînțelegere, lene, plictiseală, alteori prin disperare. Și, poate, cel mai important lucru aici este râvna. Sufletul nostru este, într-adevăr, mereu înclinat spre oscilări, spre a se arunca de la unul la altul. Iar rugăciunea lui Iisus ne învață statornicia, ne învață să rămânem în această căutare interioară, chiar și atunci când pare că totul este fără sens. Și, în cele din urmă, în această rugăciune omul găsește ceva mai mult decât simpla mângâiere. El găsește o legătură adevărată cu Dumnezeu. Nu cu un Dumnezeu abstract, undeva departe, în ceruri, ci cu un Dumnezeu viu, real, care este lângă noi, în inimă. Aceasta este legătura cu Cel care ne cunoaște toate slăbiciunile, toate patimile și totuși rămâne cu noi, indiferent de orice. Rugăciunea lui Iisus nu este doar un mod de a comunica cu Dumnezeu, ci o cale către cunoașterea de sine și a locului nostru în lume. Ieromonahul Tihon