Parintele Constantin Mihoc: DESPRE PODOABELE FEMEILOR

 Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinţii Părinţi n-au trecut cu vederea nici acest aspect, arătând cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet. Primejdia vine din faptul că preocuparea pentru podoabe:

- diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;

- introduce în suflet mândria şi slava deşartă;

- introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei;

- face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.

Sfântul Vasile cel Mare insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi modestiei femeii, ca şi a bărbatului, în îmbrăcăminte. După ce arată necesitatea smereniei şi a simplităţii în comportamentul creştinilor, el combate obiceiul unora de a se îmbrăca şi împodobi, nu după necesitate ci după măsura mândriei lor. El spune:

„Spune-mi, ce folos ai arătându-ţi pretutindeni mâna împodobită strălucitor cu pietre preţioase? Nu ţi-e ruşine să doreşti cu patimă pietrele preţioase cum le doresc femeile însărcinate? Acestea se mistuiesc de dorul pietrelor preţioase, dar şi tu eşti lacom după cele mai frumoase pietre, căutând agate portocalii, matostat, ametist”.

Rolul îmbrăcăminţii este de a ne apăra de intemperiile naturii şi de a acoperi unele părţi ale trupului spre a se păstra simţul pudorii. Sfântul Vasile recomandă creştinilor modestie în îmbrăcăminte, fiindcă aceştia se cuvine a fi recunoscuţi chiar şi după hainele pe care le poartă.

„Deci – zice el – aşa cum oşteanul are ceva caracteristic în costumul lui, şi altceva senatorul, şi altul iarăşi altceva, după care se pot cunoaşte demnităţile lor, cum se şi întâmplă de cele mai multe ori; tot aşa se cuvine şi este potrivit ca şi creştinul să aibă şi în costum ceva caracteristic, şi prin îmbrăcămintea cuviincioasă şi corespunzătoare să se păstreze modestia poruncită de Apostol, odată rânduind ca episcopul să fie (îmbrăcat) cuviincios, altădată poruncind ca femeile să fie (îmbrăcate) în haine cuviincioase, cuviincios înţelegându-se după scopul propriu al creştinismului“.

Nerespectarea acestui mod de viaţă introduce vanitatea şi multe alte păcate. Sfântul Vasile sintetizează, în alt loc, acest pericol, arătând cât de deşartă şi nefolositoare este preocuparea cuiva pentru îmbrăcăminte, podoabe, şi în general pentru aspectul exterior, spunând:

„A te îngriji de aranjatul părului şi de haine, mai mult decât e necesar, este după cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant, socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă, dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?… De asemeni, mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu felurite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul lui, arată cât de efemere sunt podoabele şi cât de amăgitoare este slava lor punând în comparaţie cu acestea lanţurile cu care a fost legat Sfântul Apostol Pavel. El întreabă:

„Câte din voi femeilor, care vă înfăşuraţi cu aurării, doriţi mai întâi legăturile lui Pavel? Găteala dimprejurul grumazului vostru, nu vă face atât de strălucite pe cât strălucea podoaba legăturilor de fier sufletul aceluia. Deci dacă cineva le doreşte pe acestea, să le urască pe celelalte. Căci ce părtăşie poate să fie între moleşire şi bărbăţie? Ce părtăşie poate fi între împodobirea trupului şi filosofie? De acele legături îngerii se sfiesc, iar pe acestea le dispreţuiesc. Acele legături obişnuiesc a trage cele de pe pământ spre cer, iar acestea coboară de la cer pe pământ [... ] Acelea sunt adevărata podoabă şi nu acestea; acestea odată cu trupul încătuşează şi sufletul, pe când acelea împreună cu trupul împodobesc şi sufletul. Voieşti poate să cunoşti că acelea sunt adevărata podoabă? Spune-mi, te rog, cine atrage mai mult pe privitori, tu sau Pavel? Şi ce zic eu de tine? Însăşi împărăteasa care este împresurată peste tot cu aurării, nu ar putea să atragă atât de mult privirile celor de faţă, căci dacă s-ar întâmpla ca în acelaşi timp să intre în biserică şi împărăteasa şi Pavel, toţi cei de faţă şi-ar întoarce privirile de la dânsa spre Pavel, şi cu drept cuvânt”.

Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte podoabele ca fiind un „lanţ al păcatelor”, deoarece este împiedicată milostenia. El îndeamnă pe cei legaţi cu ele să le rupă şi să prefere mai degrabă lanţurile Sfântului Apostol Pavel, spunând:

„Leagă-te şi tu cu asemenea legături şi dezleagă foamea săracului. De ce strângi şi îngrămădeşti lanţul păcatelor? Întrebi, poate, cum aceasta? Ei bine, când tu porţi pe trup aurării, iar altul se sfârşeşte de sărăcie, când tu te înfăşori cu atâta aur ca să te bucuri de o slavă deşartă, iar altul nu are nici ce mânca, prin aceasta oare nu strângi lanţul păcatelor?”

Sfântul Ioan consideră împodobirea ca păcat şi pentru alt motiv, şi anume, pentru că prin aceasta cea care se împodobeşte se arată nemulţumită de felul în care a făcut-o Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prin aceasta s-ar aduce un reproş lui Dumnezeu. El zice:

„Voieşti să pari plăcută şi frumoasă? Mulţumeşte-te cu ceea ce ţi-a dat Creatorul. De ce introduci aurării, ca şi cum ai îndrepta ceea ce a făcut Creatorul?”

Iar în alt loc, referindu-se la farduri, el zice:

„De ce adăogi de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creatorul”.

Pe femeile frumoase el le întreabă:

„Dumnezeu te-a făcut frumoasă! De ce te sluţeşti? După cum o statuie de aur ar murdări-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor”.

Dar nici femeile urâte n-au nici un folos să se fardeze, dimpotrivă le urmăresc nenumărate pericole. Sfântul Ioan spune:

„De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfeli mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe cea care nu este frumoasă n-ar bănui-o cineva, pe când de cea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi multe podoabe, imediat lumea îşi face o idee rea despre ea, şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială [...] Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de deşănţare, de desfrânare, şi chiar sufletul ei devine grosolan şi plin de cea mai mare şi mai totală lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea spre aceasta atrage îndeobşte pe o femeie. [...] Nu este nici un avantaj dacă una este frumoasă iar alta nu; avantajul este că aceea, chiar frumoasă fiind, să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea”.

Femeia care este preocupată de podoabe, este în aceeaşi măsură atinsă de mândrie şi de slavă deşartă, care trag după ele o mulţime de alte păcate. Sfântul Ioan spune:

„Cine se înfăşoară cu legături de acelea (cu podoabe) se uită în toate părţile să vadă cine s-a uitat la ea şi cine nu s-a uitat, este plină de mandrie, este cuprinsă de griji şi de mii de alte patimi”.

De asemenea el zice:

„Lăsând la o parte că această patimă hrăneşte, sau mai bine zis zămisleşte slava deşartă şi trufia, dar din împodobire se nasc şi multe altele, ca de exemplu: bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii şi motiv de înşelăciuni”.

Şi, în altă parte, zice că femeile ar trebui mai degrabă să se ruşineze a fi legate de mâini şi de picioare; cu toate acestea legăturile din aur au devenit pentru ele motiv de slavă deşartă şi „dorinţă prostească” de a fi văzute de către oameni astfel legate. Sfântul Ioan demonstrează printr-o logică fină că are dreptate în cele afirmate propunând:

„Leagă-ţi mâinile cu acele lanţuri, stai apoi liniştită în singurătate, unde să nu fie nimeni ca să te vadă, şi atunci îţi vor fi grele acele legături, ba le vei crede de nesuferit”.

Femeilor care şi-ar justifica această preocupare, spunând că vor să placă bărbaţilor lor, Sfântul Ioan, le demonstrează că lucrurile nu stau aşa. El le arată că dacă ar fi aşa, ar trebui ca ele să se împodobească atunci când stau în casă, nu când pleacă de acasă.

„Dar aici – zice el – se petrec lucrurile cu totul dimpotrivă. Dacă tu voieşti a plăcea propriului tău bărbat, sileşte-te să nu mai placi altora; însă dacă tu vei plăcea altora, nu vei putea plăcea propriului tău bărbat. Aşadar, ar trebui să lepezi de la tine toate podoabele când te duci în târg sau la biserică. De altfel, tu nu din acestea să te sileşti ca să placi bărbatului, aşa cum fac femeile cele pierdute, ci mai ales din acelea care constituie podoaba femeilor libere. Căci prin ce se deosebeşte o femeie liberă de una desfrânată şi pierdută? Prin aceea că pe când una are privirea îndreptată numai asupra unui singur punct, cum prin împodobirea trupului să poată atrage la sine pe cel iubit, cealaltă e stăpâna casei, se împărtăşeşte de plăcerea copiilor şi a celorlalte bunuri legate de viaţa familială”.

Cea care iubeşte luxul şi podoabele atrage spre sine bărbaţi desfrânaţi şi-şi pierde în acelaşi timp şi buna reputaţie.

„Deci, nu imita – îndeamnă Sfântul Ioan – pe cele ce umblă după amoruri, care prin asemenea momeli atrag spre ele pe mulţi ibovnici, din care cauză şi-au dobândit o proastă reputaţie, şi cu nimic nu s-au folosit în lumea aceasta, ba încă pe mulţi i-au vătămat printr-o astfel de purtare. [...] Dar dacă acestea toate cu care se împopoţonează femeile: aurării, mărgăritare, haine scumpe, sunt oprite de Pavel de a se purta, ca fiind mai mult dovadă de bogăţie, cu atât mai mult sunt oprite cele ce atrag curiozitatea privitorilor, precum: fardurile de pe faţă, vopsirea pe sub gene, călcatura şi păşirea alene, vocea dezmierdată, ochiul umed şi plin de toată desfrânarea, ridicarea voalului cu cochetărie, sau a hainei de pe deasupra, cingătoare curioasă foarte, ghete strâmte. [...] Toate cele de mai sus sunt izvorâte din nesfială şi sluţenie“.

Purtarea de grijă pentru haine şi lux, este considerată de către Sfântul Ioan chiar idolatrie. El spune:

„Dacă ar căuta cineva prin case, ar găsi cele mai multe haine şi altele de prisos în cea mai mare cinste, şi îngrijite ca nişte stăpâni. [...] Şi atunci, spune-mi te rog, oare nu cu drept cuvânt a numit aceasta Pavel idolatrie şi lăcomie? Pe câtă cinste dau idolatrii idolilor, tot pe atâta asemenea femei dau hainelor şi aurăriilor lor. [...] Să dispreţuim hainele cele împodobite cu aurării, să dispreţuim banii, ca să nu dispreţuim mântuirea noastră sufletească”.

Dar podoabele unei femei comportă şi un alt neajuns, şi anume, acela al exemplului rău pe care ea îl dă fiicelor sale. Sfântul Ioan atrage atenţia:

„Ai poate copilă? Ei bine, ia seama să nu-ţi moştenească ceva vătămător, căci fetelor le place să-şi regleze moravurile după felul creşterii lor şi să imite obiceiurile mamelor. Fii deci exemplu de prudenţă fetei tale, împodobeşte-o cu acea podoabă şi fii cu băgare de seamă să dispreţuiască podoabele acestea pământeşti”.

Din cauza atâtor păcate pe care le generează preocuparea pentru podoabe, acest lucru atrage după sine pedeapsa şi osânda lui Dumnezeu.

„Nici un folos nu avem de asemenea legături – spune Sfântul Ioan – ci numai pagubă. Asemenea legături ne vor ţine acolo (în viaţa viitoare) legaţi… Femeia care se leagă aici cu asemenea legături, legata va fi acolo de mâini şi de picioare cu legăturile cele veşnice”.

Adevărata podoabă
Ca şi la Sfântul Apostol Pavel (care, după ce dă învăţături bărbaţilor, se adresează femeilor, zicând: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”), şi pentru Părinţii Bisericii adevăratele podoabe ale femeii creştine sunt virtuţile, pe care ele trebuie să le cultive cu multă grijă.

Vorbind despre sora lui, Gorgonia, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, spre deosebire de podoabele externe ale femeilor, ea nu cunoştea

„nici una mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea, aceea a pudoarei; o singură albeaţă, aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile, tablele vii şi eleganţa curgătoare le lăsa pe seama [...] celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept se cuvine să roşeşti”.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă femeile să dispreţuiască hainele scumpe şi podoabele şi să prefere în locul acestora hainele şi podoabele virtuţilor, rezervate femeilor înţelepte. El spune:

„Femeia înţeleaptă este cu mult mai respectată pentru prudenţa şi demnitatea ei, decât pentru aurăriile de pe trup. De altfel, şi împăratul a toate are haine, nu din acestea, ci cu mult mai bune; acele haine dacă voieşti, îmbracă-le. [...] îmbracă-ţi sufletul cu acestea”.

Pentru a arăta adevărata şi nepieritoarea slavă şi podoabă a unei creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce femeilor ca exemplu pe Priscila, soţia lui Aquila, şi activitatea acesteia pe lângă Sfântul Apostol Pavel, spunând:

„Astfel trebuie să fie femeile «şi nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe», ci împodobite cu astfel de succese. Care împărăteasă a strălucit atâta, spune-mi, ca această femeie a făcătorului de corturi? Ea este în gurile tuturor şi toţi vorbesc cu drag de ea, nu în timp de zece sau douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos, şi toţi o laudă pentru aceasta, ceea ce o împodobeşte mai mult decât o diademă împărătească. (…) Căci gândeşte-te, câte împărătese sunt date uitării şi nu se mai vorbeşte nimic de ele – pe când femeia făcătorului de corturi pretutindeni este purtată, împreună cu bărbatul ei, şi pe cât timp soarele va privi pământul, pe atâta şi slava acelei femei va înconjura lumea întreagă! Şi perşii, şi sciţii, şi tracii, şi cei ce locuiesc pe la marginile pământului, cu toţii cântă şi fericesc filosofia acestei femei. Câtă bogăţie, câte diademe şi porfiri împărăteşti nu ai arunca de la tine, numai ca să poţi lua o astfel de mărturie? [...] La ce vă slujeşte bogăţia ce este împrăştiată de către voi pretutindeni? La ce împodobirea voastră de dinafară? La ce slava aceea deşartă? Află acum care este adevărata podoabă a unei femei: este acea podoabă care nu stă pe trup, nu înfăşoară trupul, ci împodobeşte sufletul; acea podoabă care nu se leapădă niciodată, care nu se strânge în ladă, ci este hotărâtă mai dinainte să stea în cer. [...] Acum compară cele ale tale cu faptele acelor fericite suflete; compară osârdia ta pentru bani, întrecerea cu femeile cele desfrânate, ambiţia şi pofta ta pentru lucruri de nimic, şi atunci vei vedea cine au fost aceia şi cine eşti tu. Sau mai bine zicând, nu numai să te compari, ci imită pe o asemenea femeie, lepădând de pe tine acea sarcină de uscături – căci aceasta înseamnă luxul în haină , ia podoaba aceea din ceruri şi află cum au devenit aşa cei de pe lângă Priscila”.

În alt loc, Sfântul Ioan îndeamnă femeile să se străduiască a dobândi adevărata frumuseţe. El întreabă:

„Voieşti a părea frumoasă? Îmbracă-te cu milostenia, îmbracă-te cu filantropia, îmbracă-te cu înţelepciunea şi cu netrufia. Acestea toate sunt mai cinstite şi mai preţuite decât aurul; acestea fac pe cea plăcută mai frumoasă, acestea şi pe cea urâtă o fac frumoasă şi plăcută”.

Dar nimicnicia şi caracterul trecător al luxului şi podoabelor materiale nu pot fi observate decât de acele femei care s-au eliberat de toate acestea şi care şi-au îndreptat atenţia în vederea împodobirii sufletului. Acele femei vor aprecia cu adevărat valoarea şi strălucirea nepieritoare a podoabelor sufleteşti, ca şi cinstea pe care o procură ele. Podoabele trupului sunt potrivite pentru cele de la teatru, pentru cai şi catâri şi chiar pentru oameni morţi, pe când celelalte sunt podoabele Bisericii şi ale cerului – Sfântul Ioan îndeamnă stăruitor:

„Toate acestea cugetându-le, … calcă în picioare mândria de faţă, calcă şi podoabele hainelor, şi luxul aurăriilor, şi ungerea cu mirodenii, şi după ce le vei rupe şi le vei sfărâma, vei lăsa ca trupul să păşească cu rânduială şi toată grija ce o ai acum de trup, vei îndrepta-o spre suflet. Cu alte cuvinte, aprinde-te de dorul cerului şi în acea parte îndreaptă-ţi cugetul. Dacă vei prefera o astfel de dragoste, singură vei vedea mocirla şi glodul în care ai stat până atunci, şi vei râde de cele iubite şi admirate acum de către cei mai mulţi. Nici că se poate ca o femeie împodobită cu cele duhovniceşti, să umble după astfel de lucruri de râs. Aşadar, aruncând de la tine toate acestea care sunt ale femeilor de rând, ale acelora din orchestră, ale celor care cântă cu naiul şi cu fluierul, îmbracă-te cu filosofia, cu ospitalitatea, cu protecţia Sfinţilor, cu evlavia şi cu rugăciuni neîncetate. Acestea sunt mult mai bune decât hainele aurite, sunt cu mult mai cinstite decât pietrele cele preţioase şi mărgăritarele de la gât; acestea fac să fii cinstită şi de oameni, iar de la Dumnezeu îţi aduc o mare răsplată. Aceasta este podoaba Bisericii, pe când aceea este a teatrelor. Această podoabă este vrednică de ceruri, iar aceea este vrednică de cai şi de catâri. Aceea se pune şi pe trupurile moarte, pe când aceasta străluceşte numai într-un suflet bun în care locuieşte Hristos. Să ne agonisim deci această podoabă…”

Între podoabele duhovniceşti Sfântul Ioan adaugă şi atitudinea femeii de sfială şi ascultare în biserică, care o împodobesc „mai mult decât hainele”.

(Pr. Constantin Mihoc, “Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV“, Editura Teofania, Sibiu, 2002)