Când corabia ta aruncă, uneori, ancora, oprindu-se pe lângă țărmuri străine, poți prea bine să te dai jos pe uscat, pentru un pahar cu apă, ori o scoică lucitoare, ori o floricică, ce-ți iese în cale. Dar gândul tău să rămâie veșnic sus și urechea la semnalul cârmaciului; și cum l-ai auzit, lasă toate și fugi Ia locul tău, ca să nu te trezești luat și aruncat sus ca o vită nesimțitoare. Așa și în viața aceasta pământească, dacă ai dat de o soție și un copilaș, prea bine. Dar dacă te cheamă cârmaciul de sus, fugi Ia corabia ta fără a întoarce măcar capul înapoi. Și, mai ales, când ești bătrân, nu te îndepărta deloc de corabie, ca nu cumva sa te prăpădești pe meleaguri străine.

 Ați privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-și agită valurile din scârba de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne întoarce spre noi înșine, când ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?

Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frământarea zadarnică a tuturor mărilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinită și o senzație de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica și nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața destrămării ca valurile ce se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mângâie cu insinuări de dispariție! Marea – comentariu fără sfârșit la Ecleziast…

Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca și cum marea ar fi făcuta pentru oameni! Pentru aceștia e pamântul, acest amărât pământ… Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasa și sfâșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.

Și astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfârșit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ți trebuie o inima bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afara. Nu te poți stăpâni decât între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenței tale…

Marea este o ispită de dispariție numai pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin introspecție… Având-o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți… Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adânc în noi…, o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă și lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să-mi astâmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-și spargă valurile de inima omenească!

Lași Paradisul pentru rahitici când rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m-a urmărit decât în momentele acelea periculoase în care ți se topesc încheieturile și ți se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuiește mintea este emanația unei vitalități vacante.

Nicăieri mai mult ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine…

Emil Cioran
Amurgul gândurilor