Puterea tăcerii și cele șapte cuvinte

 

E de-a dreptul anacronic să le vorbeşti oamenilor despre beneficiile spirituale ale tăcerii, într-o vreme în care aceştia vor să comunice cât mai mult. Să se comunice, să îşi exprime, fără rest, dorinţele, aşteptările, opiniile sau preferinţele. Şi totuşi… actul comunicării impune nişte reguli stricte fără de care aceasta se deteriorează într-atât, încât ajunge să se confunde cu antipodul ei: cu trăncăneala sau vorbăria fără rost şi fără şir. Practica limbajului cotidian a creat cuvântul potrivit pentru omul care nu-şi poate ţine în frâu limba: limbutul.

Înţelepciunea noastră autohtonă a surprins câteva nuanţe notabile ale flecărelii. Despre un astfel de om, ţăranul român zicea că „are gura slobodă”, că „are gură de cârpă” sau că „amestecă vorba ca făcăleţul mămăliga”. Guralivul, în ochii străbunilor noştri, apărea ca unul care îşi uită scopul pe care şi l-a propus şi, din cauza lipsei de măsură în vorbire, se abate din drumul său: „Cel ce tace/merge-n pace;/Cel ce vorbeşte/mai mult zăboveşte”. Înţelepciunea ţărănească observa memorabil caracterul contagios al flecărelii care, pe nesimţite, se transformă în bârfă: „Când nu tace o gură, nu tace o lume întreagă”. Ca sinonime simpatice pentru flecar găsim „guralivul” sau „vorbăreţul”, unele fiind ieşite din uz, dar cu atât mai grăitoare: „limbăreţul”, „limbuţelnicul”. Cehov îl numeşte pe un asemenea ins, foarte plastic: limbă-lungă.

Arta tăcerii în diverse tradiţii spirituale

Antropologul francez David Le Breton a consacrat tăcerii o carte aparte, el expunându-i cititorului modul în care diversele culturi au înţeles valoarea tăcerii. Cuvântul şi tăcerea constituie doi poli, aflaţi în tensiune, iar această legătură inextricabilă joacă un rol esenţial în devenirea spirituală a oricărui om. El scrie: „Orice act de vorbire este precedat de o voce tăcută. (…) Orice vorbire îşi trage seva din acest loc fără spaţiu şi timp care este numit, în lipsă de altceva, interioritatea individului”. Citându-l pe Plutarh, Le Breton ne aminteşte că în vorbirea spartanilor nu ai fi găsit nimic de prisos, ea fiind limpede şi tăioasă asemeni unui cuţit. Aflăm că laponii din nordul Suediei, dacă sunt invitaţi la cafea, în decurs de o oră nu vor schimba mai mult de cinci, şase fraze cu gazda, preferând tăcerea consistentă unei vorbării lipsite de conţinut. La fel, japonezii, vestiţi pentru rezerva de care dau dovadă în mişcări şi comportament, se simt mult mai „acasă” în tăcerea învăluitoare. Antropologul citează o serie de proverbe din culturi diferite, menite să pună în lumină rolul paideic al tăcerii: din cea finlandeză („Gura e una, urechile sunt două”), spaniolă („Omul se-nţelepţeşte ascultând”), arabă („Nu deschide gura decât dacă eşti sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea”), iudaică („Vreme este să taci, şi vreme să grăieşti – Ecclesiastul, 3,7). Analizând „disciplinele tăcerii”, Le Breton aminteşte rolul terapeutic al acesteia în relaţia dintre psihanalist şi pacient, când primul tace strategic pentru a asculta mai bine confesiunea celui din urmă şi pentru a da o greutate mai mare cuvintelor pe care i le va adresa. Cuvântul şi tăcerea în paginile Patericului

În Patericul egiptean vom întâlni multe ziceri, capete de învăţătură şi întâmplări elocvente care au ca temă tăcerea şi silirea de sine a omului (care şi-a închinat întreaga-i fiinţă slăvirii şi slujirii lui Dumnezeu) pentru dobândirea tăcerii.

Astfel, Avva Pimen învăţa: „De îşi va aduce omul aminte de cuvântul scris că din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai mult tăcerea”. Avva Arsenie mărturisea: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut niciodată”. Odată, slujba sfârşindu-se, Avva Macarie Egipteanul, ieşind cu împreună-vieţuitorii săi întru Hristos din biserică, le spune: „Fugiţi, fraţilor!” Unul dintre bătrâni îl întreabă: „Unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?” Punându-şi degetele pe gură, Avva i-a răspuns: „De aceasta să fugiţi”. Apoi a intrat în chilia sa, încuind uşa după el.

Despre Avva Amoi citim că atunci când mergea la biserică nu îşi lăsa ucenicul să păşească alături de el. Iar când acesta venea la dânsul ca să-şi spovedească gândurile, după ce şi le mărturisea, Avva îl izgonea, zicându-i: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”. Iar despre Avva Agathon se vorbea că trei ani s-a ostenit să ţină o piatră în gura sa, până când s-a deprins să tacă.

Limbuţia şi tăcerea în Scara Sfântului Ioan

Sfântul Ioan Sinaitul consacră cea de-a unsprezecea treaptă a Scării sale patimii limbuţiei şi virtuţii care i se opune acesteia, tăcerea. „Limbuţia, scrie el, este tronul pe care are obiceiul a se arăta şi a se făli slava deşartă”. Prin urmare, există o strânsă legătură între nestăpânirea limbii şi patima slavei deşarte. Tot Sfântul Ioan ne învaţă că limbuţia poate avea ca sursă lipsa autocontrolului (prea marea libertate de vorbire) sau lăcomia. Oamenii fiind atât de diferiţi, originea vorbăriei incontinente este şi ea diferită.

Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să conştientizăm neajunsurile pe care limbuţia le provoacă sufletului: acest viciu ne face să îi clevetim pe cei apropiaţi; să ne veselim prosteşte; limbuţia favorizează minciuna şi alungă starea de umilinţă a celui ce se pocăieşte; vesteşte trândăvia; împrăştie gândurile şi atenţia minţii; nimiceşte paza sufletului (starea de trezvie); răceşte fierbinţeala inimii, adică râvna pentru lucrarea duhovnicească; întunecă rugăciunea. Sfântul Ioan ne portretizează, prin contrast, chipul înnobilat al virtuţii tăcerii: ea este „mamă a rugăciunii”; ne izbăveşte de sub robia gândurilor rele; păzeşte „focul dumnezeiesc” ce arde tainic în inima creştinilor; apără sufletul împotriva duşmanilor săi; este „prietenă a lacrimilor” de pocăinţă; ne aminteşte de moarte; se opune atitudinii îndrăzneţe; este „tovarăşă a isihiei (liniştii)”. Într-un cuvânt, tăcerea este „progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită spre Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Sinaitul ne înfăţişează atitudinea diferită a celui care îşi conştientizează păcatele, se pocăieşte pentru ele, se abţine să vorbească mai mult decât trebuie – toate dovedind cunoaştere de sine -, precum şi a celui robit de patima limbuţiei, care vădeşte prin această slăbiciune că nu a ajuns să se cunoască aşa cum este, în realitatea nudă a fiinţei sale, dincolo de măştile sale psihologice sau sociale: „Cel ce-şi recunoaşte păcatele îşi pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”.

Trăind într-o lume preocupată de eficienţă şi pragmatism, întrebarea „dar ce vom câştiga dacă ne vom abţine de la prea-multa vorbire?” ne vine spontan pe buze. Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte în privinţa câştigului inestimabil de care se va bucura cel ce iubeşte tăcerea: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”. Comuniunea profundă cu Dumnezeu şi cunoaşterea izvorâtă din această comuniune sunt bunurile spirituale spre care tinde sufletul fiecărui creştin, dobândite, de multe ori, după ani îndelungaţi de aşteptare şi nevoinţă.

Şapte cuvinte pe zi

Ştim, din lecturile noastre, despre acel părinte îmbunătăţit care se silea pe sine să nu rostească mai mult de şapte cuvinte pe zi. La prima vedere, acest sfat este potrivit doar anahoreţilor retraşi cu totul din lume. Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte în care rememorează întâlnirile prilejuite de frecventarea grupului Rugul Aprins, ne învaţă cum am putea pune în aplicare acest sfat, chiar dacă suntem trăitori în lume: „Cei care doresc o viaţă duhovnicească mai profundă, după tradiţie, n-au voie să spună de la ei decât şapte cuvinte pe zi. Dacă sunt provocaţi, atunci pot să vorbească, pot să răspundă la orice, dar de la ei, nu pot porni decât şapte cuvinte pe zi”. Să reţinem: chiar dacă avem familie şi soţul, soţia sau copiii ne provoacă necontenit la conversaţie, chiar dacă suntem nevoiţi să dialogăm cu colegii de birou, ne putem impune să spunem de la noi doar şapte cuvinte. În acest fel, chiar dacă nu vom petrece necontenit într-o tăcere deplină, vom simţi negreşit roadele acestui exerciţiu: ne vom exersa stăpânirea de sine, nu vom lansa cuvinte deşarte, lipsite de conţinut sau vătămătoare pentru semenii noştri. În plus, momentele de tăcere ne vor ajuta să ne vedem mai clar gândurile, tăcerea ne va da putere să ne împotrivim impulsurilor păcătoase şi vom simţi mai profund comuniunea cu Dumnezeu.

Ciprian Voicilă (Permanenţe Nr. 10/2019)