Învăţături - III

RUGĂCIUNEA. Un pustnic numeşte rugăciunea: “plugăria sufletului”. Potrivită este asemănarea aceasta. De vreme ce, numai prin rugăciune îndurarea lui Dumnezeu desţeleneşte sufletele noastre şi numai printr-însa milostivirea cerescului Părinte rourează uscăciunea inimilor omneşti şi odrăsleşte, din pământul lor, lanuri cu roade bune. Despre negrăita ei putere şi nespusul ei folos, un alt putnic zice: “Precum vederea este mai mare decât toate simţirile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune”, vrând să spună prin aceste graiuri că: numai cine se roagă, poate să aibă şi fapte bune.
Dar, pentru ca rugăciune ta să fie rug de foc, ce urcă de la pământ la cer, şi ca să audă Domnul Dumnezeu glasul rugăciunii taleîn zi şi în noapte, la vreme de primejdie şi de boală, la lucrul şi la neputinţa ta, precum şi la orice trebuinţă, se cade să faci această rugăciune: “Cu lacrimi de pocăinţă şi cu zdorbire de cuget”, după cuvântul care zice: “Dă-mi lacrimi să mă pocăiesc”; “Cu duh umilit, cu inimă înfrântă şi smerită” aşa cum se ruga proorocul David, cântând: “…duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”; “Cu nebiruită şi neobosită nădejde” căci aşa spune Mântuitorul: “Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă”; “Cu nespurcate buze” adică să nu ceri lui Dumnezeu cele ce sunt spre răul tău şi al aproapelui, fiindcă atunci rugăciunea ta se preface întru păcat; “Cu neîncetare” după porunca Mântuitorului care ne îndeamnă: “Neîncetat vă rugaţi”.
Şi astfel rugându-vă, se va da vouă toate şi se vor umple inimile şi casele voastre de untdelemn al bucuriei, de duhovnicească alifie, de vin şi de toate bunătăţile cele de pe pământ şi cele veşnice.
Să mai ştii şi aceasta frate: pentru marile şi grele tale trebuinţe, mergi la Biserică şi la preoţii ei, ca să se roage pentru tine, căci aceia au plinirea tuturor harurilor.
 

 METANIILE, ÎNCHINĂCIUNILE şi ÎNGENUNCHERILE fac parte din închinarea pe care dreptcredinciosul creştin o datorează lui Dumnezeu. Ele sunt semnele smereniei duhovniceşti şi nevoinţele trupului. De asemenea, sunt tainice închipuiri ale dumnezeeştii lucrări de mântuire. De pildă, plecarea genunchilor la pământ înseamnă căderea omului în tina păcatului; iar scularea de la pământ închipuie ridicarea neamului omenesc din osânda păcatului strămoşesc, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. De aceea, metaniile, închinăciunile, îngenunchierele, împreunate cu lacrimi şi cu rugăciuni, înmoaie uscăciunea inimii şi umilesc trufia gândului în orice vreme, dar mai ales în timpul sfintelor posturi. Creştinul să nu se lipsească deci, niciodată, de aceste arme ale duhului. Şi, ca să ştie cum să le facă, cum să le folosească, pravila grăieşte:
Metaniile mari se cheamă plecările la pământ. Credinciosul face, mai întâi, semnul sfintei cruci; apoi, se pleacă până când atinge pământul cu palmele, cu genunchii şi cu fruntea şi, ridicându-se, face iarăşi cruce. La fiecare metanie rosteşte rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; iar când metania este pentru Maica Domnului zice: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Marie, mântuieşte-mă pe mine, păcătorul”.
Închinăciunile sunt plecările cu mâna până la pământ, după ce ţi-ai fîăcut semnul sfintei cruci.
Îngenunchierile se fac în timpul Sfintei Liturghii: la citirea Evangheliei, la ieşirea cu Sfintele Daruri, al Axion, şi la orice rugăciune, când cineva are dragoste şi evalvie. Creştinii dreptcredincioşi pun la pământ amândoi genunchii, nu numai un genunchi, cum au obiceiul catolicii.

Învăţături - I

Să se ştie că aceste învăţături nu sunt rugăciuni. Ci ele sunt trebuincioase oricărui creştin, ca să ştie cum să se închine, cum să se roage lui Dumnezeu şi cum trebuie să fie rugăciunea sa.

SFÂNTA CRUCE este armă lucrată de Dumnezeu, pavăza credinţei, coif neclintit în războaie, sabie cu două ascuţişuri a credincioşilor împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, văpaie de care se topeşte neruţinatul diavol cum se topeşte ceara de faţa focului. Pentru aceea zice Sfântul al Ierusalimului: “Fă semnul cinstitei cruci la orice trebuinţă: când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbeşti sau când umbli; şi nu începe lucrul tău fără semnul crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea şi în orice loc sau timp”. Dar să nu faci cinstitul semn întru batjocură şi cu păcat. Ci crucea ta să fie dreaptă şi adevărată. Adică: împreunează, cum se cuvine, cele trei degete mari ale mânii drepte – căci ele închipuiesc Treimea ce ade-o fiinţă: tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; iar degetele mici lipeşte-le strâns de podul palmei – de vreme ce ele arată pe Adam şi Eva, care, cu smerenie li pocăinţă, se pleacă nedespărţitei Treimi. După aceea, du mana ta dreapta şi zi: În numele tatălui, (la frunte) şi al Fiului (la pântece) şi al Sfântului Duh,(la cei doi umeri). Amin.
Pentru că fruntea închipuie cerul, pântecele – pământul, iar umerii – locul şi semnul puterii. Aşa spun Sfinţii Părinţi. Şi toti ei arată, în tâlcuirile lor, că ridicând mâna la frunte cerem Tatălui din ceruri - Înţelepciunea şi Cugetul cel mai înalt - să sfinţească neputincioasa şi slăbănoaga noastră minte şi s-o izbăvească de gânduri rele; pogorând-o l apântece, ne rugăm Fiului, care s-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beţii şi de desfrânare; înălţând mâna dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt, care împlineşte lucrarea mântuirii şi toate le sfinţeşte, să întărească şi să sfinţească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune; iar când zicem Amin, făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii, pentru că vorba “amin” înseamnă “aşa să fie”.