Părintele Cleopa despre Pr. Paisie Olaru
Despre Părintele Paisie, Părintele Cleopa își amintește. „Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, iubea mult și pe fiii săi duhovnicești pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte. Și purta mare grijă de mântuirea lor”.
Dragostea și lepădarea de sine
În Cozancea era un ieromonah pe care îl chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun şi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Venea lume multă la citit şi nu mai încăpea în chilia lui. Atunci a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi mie o chilie, că am oameni mulţi şi nu am unde îi primi”. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis: „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una”. Şi i-a dat-o şi pe a doua. Mai târziu iarăşi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi cealaltă chilie, că sfinţia ta stai în paravan!”. La un timp îi zice: „Părinte Paisie, ştii ce? Dă-mi şi paravanul că sfinţia ta îţi găseşti să stai undeva, că am lume la citit şi dormit şi nu am unde-i culca!”.
Iar Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia. Iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare. După o vreme, părintele Gavril Apetri s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit până la moarte tot părintele Paisie. Căci era plin de pace şi de dragoste pentru Hristos.
Testamentul duhovnicesc: Dragostea
Ascet și rugător, Părintele Paisie avea o severitate fără crispare și
o smerenie fără naivitate. Bunătatea sa nu era sentimentalistă, iar
mânia sa nu era pătimașă. Era un om cu inima curată. Însă darul său cel
mai mare era acela de a liniști sufletul celor ce se mărturiseau la el
sau cereau binecuvântarea lui. Pacea pe care o transmitea în jurul său
venea din iubirea sa profundă și smerită față de Dumnezeu și față de
semeni.
A lăsat ucenicilor săi și un testament duhovnicesc:
„Să facem și noi ceea ce îi învățăm pe alții, și tot ce facem în viață
să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui, că dragostea
acoperă mulțime de păcate. Acest testament vă las tuturor ucenicilor
mei, adică testamentul dragostei”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 15)
LACRIMILE ȘI RUGĂCIUNEA PR. PAISIE OLARU PENTRU ÎNTREAGA LUME
„Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai”
Ultimele zile ale Părintelui Paisie
Revenind din nou în obștea Mănăstirii Sihăstria, după doi ani, adică în toamna anului 1986, își fracturează piciorul drept și rămâne imobilizat la pat în chilia sa până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, se îmbolnăvește de cataractă la ambii ochi și își pierde în mare parte și auzul. Cu toate acestea, Bătrânul nu-și pierde nădejdea, ci continuă să-și spovedească fiii duhovnicești și să dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții. De acum primește și canonul bolii.
O femeie bolnavă s-a mărturisit la Bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns: „Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică”.
„Nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morții”
Când a fost întrebat dacă se teme de ceasul morții, Părintele a răspuns cu smerită-cugetare: „Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos?! Căci și Mântuitorul, când se ruga în grădina Ghetsimani, zicea: Întristat este sufletul Meu până la moarte. În viața mea am văzut sfârșitul multor părinți și credincioși, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morții, că atunci e atunci!”
„Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi”
Pe patul de suferinţă Părintele Paisie plângea adesea. Dar nu pentru suferinţa lui ci pentru a întregii lumi. Era un rugător adânc pentru întreaga omenire, după cum relatează ucenicul său. Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat: „De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?”. Iar el i-a răspuns: „Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută ci faptele, dragii mei”.
Trecerea la Domnul
În noaptea de 18 octombrie 1990, la ora 4 dimineața, Cuviosul Ieroschimonah Paisie Olaru își dă sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani, înconjurat cu dragoste și evlavie de ucenicii săi apropiați.
Așa a părăsit această lume trecătoare, mutându-se la locașurile cele cerești acest mare duhovnic, fiind însoțit pe ultimul său drum pământesc de numeroși fii duhovnicești – monahi, ieromonahi, preoți de mir, ierarhi și mireni din toată țara.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 15)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.