Sfânta Cruce a fost furată de perși în anul 614

 În timpul marelui război bizantino-sasanid, generalul persan Shahrbaraz, trimis de regele Khosrau al II-lea, a cucerit Ierusalimul după un sângeros asediu. Perșii au incendiat Biserica Sfântului Mormânt în care era păstrată crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Au luat-o ca pradă de război și au dus-o în Ctesiphon, capitala Imperiului Sasanid, aflată în centrul Irakului, pe malul estic al fluviului Tigru, la 35 km de Bagdad, în apropierea orașului modern Salman Pak.

Sfânta Cruce a fost descoperită de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, în anul 326 de la Hristos, pe Golgota, ascunsă de romani într-o cisternă veche îngropată sub templul zeiței Venus. 

Împăratul Constantin a construit Bisericii Sfântului Mormânt, în naosul căreia trona Sfânta Cruce.

Pierderea Crucii a provocat un șoc imens în întreaga lume creștină. Împăratul bizantin Heraclius a lansat o campanie militară pe teritoriul Persiei întinsă pe ani de zile.

Regele sasanid Khosrau al II-lea a fost ucis de fiul său Kavadh al II-lea în anul 628 și a cerut pacea bizantinilor. Condiția principală a tratatului de pace a fost restituirea Sfintei Cruci. 

În anul 630, Heraclius a adus Crucea înapoi la Ierusalim. Deși perșii erau zoroastrieni, relicva fusese păstrată intactă, fiind îngrijită de Shirin, soția creștină a lui Khosrau.

În anul 638, Ierusalimul a căzut în mâinile arabilor conduși de califul Omar. Pentru a salva Crucea, bizantinii au împărțit relicva în mai multe bucăți. 

Cea mai mare parte a fost trimisă la Constantinopol, în timp ce un fragment a rămas în Ierusalim. În 1099, cruciații au găsit lemnul Crucii ascuns de creștinii locali și l-au transformat în cel mai prețios simbol al Regatului Ierusalimului.

În 1187, în urma Bătăliei de la Hattin, sultanul Saladin a învins armata cruciată și a capturat fragmentul pe care aceștia îl purtaseră în luptă ca talisman, care se va pierde în istorie.

Regele Khosrau este personaj central în secțiunea istorică a epopeii persane Shah Nameh - Cartea Regilor -, scrisă de poetul Ferdowsi pe parcursul a 30 de ani, fiind finalizată în jurul anului 1010.

Scopul principal al redactării epopeii a fost salvarea și revitalizarea limbii și identității persane, într-o epocă în care araba devenise limba dominantă a administrației, religiei și literaturii, după cucerirea islamică.

Ferdowsi a folosit aproape exclusiv cuvinte din fondul lexical al persanei medii, evitând împrumuturile din arabă. Numită pahlavi sau pārsīk, aceasta a fost limba oficială a Imperiului Sasanid. 

 

În timpul domniei lui Khosrau al II-lea, numărul creștinilor din Imperiul Sasanid a crescut semnificativ. Liderul Bisericii de Răsărit (Nestoriană) deținea titlul oficial de „Catholicos al Iranului” (Ērān Cathollicos), fiind integrat în structura administrativă a imperiului. 

 

Prăbușirea Imperiului Sasanid în fața arabilor, după anul 633, a fost accelerată masiv de haosul religios și politic lăsat în urmă de Khosrau al II-lea. 

Deoarece cunoșteau greaca, siriaca și persana, creștinii au fost cei care au tradus operele lui Aristotel, Platon și textele medicale grecești în arabă, la curtea califilor abbasizi.

Eliberați de conflictele constante dintre bizantini și perși, misionarii creștini din Iran au folosit rutele comerciale arabe pentru a duce creștinismul până în China și India. 

Ei sunt cei care au adus din China, ascunse în toiegele de călătorie, ouăle fluturelui de mătase. Mătasea era monopol al împăratului Chinei și secretul fabricării ei a fost păzit cu strășnicie mii de ani.

Islamizarea populației iraniene a fost un proces lent, care a durat câteva secole. Descendenții direcți ai acestor creștini din vremea lui Khosrau și Shirin sunt asirienii și caldeenii din Irak și Iran, care încă folosesc limba aramaică (siriaca) în liturghie.