„De ce se numește Cuvânt? Ca să arate că din Minte S-a născut. De ce Se numește Cuvânt? Pentru că S-a născut fără patimă. De ce se numește Cuvânt? Pentru că este chip al Celui ce L-a născut, arătându-L pe Născător întru Sine întru totul, prin nimic despărțindu-Se de El și, totodată, desăvârșit aflându-Se de Sine-Și, precum și cuvântul nostru închipuie toată înțelegerea noastră.”

Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XVI-a, La cuvintele «La început era Cuvântul» (Ioan 1, 1) [PSB 17]Iar omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu,căci pentru el sînt nebunie (I Cor. 2, 14)

„Omul sufletesc este acela care pune întreaga cunoștință pe seama silogismelor sufletului său, socotind că nu are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu. El nu voiește a primi nici o înțelegere duhovnicească fără iscodire, doar cu credința simplă, ci socotește că toate înțelegerile duhovnicești care nu au dovadă sînt nebunii și necunoștințe. Astfel, Pavel numește om sufletesc, adică firesc, pe acela ce socotește că toate se fac cu fireasca socoteală și nu cugetă că este vreun lucru mai presus de fire. Așadar, omul acesta se numește firesc și sufletesc fiindcă sufletul lui se îndeletnicește doar întru iconomia și ocîrmuirea firii; căci - precum ochii trupului, oricît de frumoși și buni ar fi, nu pot să vadă fără a avea lumină - tot așa și sufletul, care e alcătuit spre a fi primitor de Duh Sfînt, dacă nu are lumina Sfîntului Duh, nu poate vedea și înțelege dumnezeieștile noime.”

Sf. Teofilact al Bulgariei„Dar să vedem acum care şi în ce fel sunt sălaşurile şi locuinţele virtuţilor, pentru care trebuie cineva să-şi verse sângele său spre dobândirea lor. (...)
Deci începutul tuturor acestora este fericita smerenie, în care cel ce intră prin pocăinţă pe poarta dinspre apus [Iz 44, 4] şi a petrecut îndeajuns în ea, iese din ea pe poarta dinspre răsărit [2z 44, 1] şi, păşind pe pod, vine astfel spre sălaşul şi locuinţa plânsului. Şi petrecând acolo, spălându-se şi curăţindu-se şi desfătându-se de frumuseţea lui, trece apoi la refugiul blândeţii. Iar de acolo străbate alergând spre locul însetării şi flămânzirii după dreptate. După care ajunge astfel la palatul milei şi al compătimirii. Şi trecând dincolo de acesta, sau mai degrabă ajungând înăuntrul lui, găseşte vistieria împărătească a curăţiei. Şi ajungând în aceasta vede pe împăratul slavei şezând înăuntru, pe Cel nevăzut pentru întreaga creaţie.”

Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, Discursul 11