Nicolae Steinhardt Jurnalul fericirii

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/wp-content/uploads/2015/07/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt2.pdf 

 Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt) 9
Ianuarie 1960
– Un pahar? N-am spart nici un pahar... Nu ţin minte...
Acesta mi-e răspunsul... şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart?
în August, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu.
Desigur că l-am spart. In August, seara, la masă, uşile înspre terasă larg
deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte.
Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă
refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi
compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se
desfăşoară lin înaintea mea; n-am decît să mă las să lunec.
Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte - în deplină bună credinţă; cu toate
că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea -un pahar
de cristal, frumos – cu precizia memoriei unui Computer, cu fidelitatea
benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sîrguincios care ştie
prea bine lecţia. Mă uit la ea – e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate,
vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta
e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orînduire, au altă finalitate.
Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un
elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să
zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost' pămînt, bun
şi blînd, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund
menirii pe care le-o atribuim din totdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta
neliniştit al lui Delvaux, din cîmpul acesta al lui Tanguy, cu membre
despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare, după împerechieri altele
decît cele statornicite la noi... La noi, pe pămînt. Aici nu poate fi pămîntul.
Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa
aievea... Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena
aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc...
La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros.
Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce
am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci
că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă
nocturnă, în care ea mă apără cu atîta suspectă grijă, îmi întinde atît de
amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi
incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rîndurile cînd e vorba de
mine şi vorbele mele de atunci le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi
răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei
prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat...” Acest „s-au” impersonal şi neutru,
ca-n logistică şi-n structuralism, cît e de complice la adresa mea şi cum mă
înjoseşte).