Rugăciunea a fost văzută de Iacob, în vis, ca o scară }

 Rugăciunea a fost văzută de Iacob, în vis, ca o scară }
ngfârgUă de la pământ la_C£L-Sunt, prin urmare, trepte *
derugăciirne.
4 Omul scăzut şi grosolan sufleteşte, se roagă scăzut şi
gxsoeolan.
2;. Omul ajuns la o subţietate şi înălţime de gând pune
în rugăciune subţietate şi înălţime.
3 . Omul duhovnicesc, [pune] blândeţe, virtute şi putere
sufletească.
^Rugăciunea variază astfel după starea şi însuşirile
speteşti ale fiecăruia, aşa încât treptele sunt legate de
calităţile spirituale şi suie astfel la nesfârşit. ^ cU
Dar toate aceste deosebiri nu au prea mare însemnăta-
te pentru Rugăciunea în sine, ea fiind una, şi condiţia ei de
împlinire una: „neprihănirea" sau „curăţia" Rugăciunii.
*
Se poate spune şi îndreptăţi rugăciunea ca o lucrare
firească, descoperind până la ce punct ea e o gomire_a
întregii firi-
»
Rugăciunea e o putere. Orice om care neagă în el in-
stinctul natural al rugăciunii, s-a sărăcit lăuntric cu una
din pârghiile cele mai puternice ale vieţii.

Repetarea rugăciunii şi de aci deprinderea acestui
obicei nu înseamnă defel a asimila ceva străin firii noas-
tre, ci creşterea unui ce care face parte întreagă din suflet.
*
Teoretic şi practic, rugăciunea se potriveşte şi rodeşte
Pa] toate treptele de conştiinţă şi tuturor gradelor de cultură.
*
Nu ştiu cine a spus că omul se poate cunoaşte după
ce întristări are; mai potrivit, se poate spune: el se poate
cunoaşte după ce rugăciune face.
Rugăciunea şi ştiinţa sa, s-au orânduit şi au crescut
ca un fluviu, după puterea valurilor de gândire a gene-
raţiilor care s-au perindat.
»
Rugăciunea e un instinct care prin repetare şi trăire
nu se înăbuşă, ci ajunge la un grad superior odată cu
progresele intelectuale şi spirituale ale omenirii.
*
„Cel ce are urechi de auzit, să audă." Mântuitorul nu
scoboară înţelegerea duhovnicească, nici nu o demon-
strează; El o vădeşte, o afirmă, o subliniază. Metoda Sa e
deflâitp 1
Chiar în cugetarea obişnuită a omului, în gândurile
lui luate în sine, raţiunea omului e o putere potenţială,
care se poate oricând înfăptui viu în rugăciune, fie numai
în pura emoţie.

*
Condiţiile rugăciunii trebuie profund studiate: alege-
rea locului, a timpului, a gesturilor, [a] cuvintelor, [a]
pronunţării etc.
*
Rugăciunea e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în
inima omului.
»
Rugăciunea nu e o repetare stearpă de formule, ci e
întrebuinţarea efortului de concentrare în rugă, însoţit de
o vie cugetare; aşa ajungem la vindecarea şi mântuirea
omului.
Rugăciunea păstrată vie are o putere regulatoare, care
să întoarcă la sănătate sufletească şi trupească pe om.
»
Orice dezordine morală se transmite şi asupra fizi-
cului. Se poate studia azi cu claritate această înrâurire a
mişcărilor şi pornirilor sufleteşti asupra trupului, asupra
organizării şi funcţionării lui. Rugăciunea, restabilind or-
dinea spirituală, integrează în ea şi trupul.
»
Rugăciunea nu se dovedeşte, se trăieşte; aceasta nu
înseamnă că e iraţională.
*
Dacă răsuflarea şi hrana sunt nevoi ale trupului, ru-
găciunea e cea mai adâncă nevoie a sufletului.
*
Thomas Carlyle: „Rugăciunea este şi rămâne cel mai
adânc instinct al sufletului omenesc".https://ortodox.md/wp-content/uploads/2012/11/Sandu-Tudor-Caiete-2-Sfi%C5%A3ita-Rug%C4%83ciune.pdf