Părintele Cleopa

“Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și al vieții mele celei ticăloase, nu mă lăsa pe mine, păcătosul, nici nu te depărta de mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc diavolului celui viclean, ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor. Întărește mâna mea cea slabă și neputincioasă și mă îndreptează la calea mântuirii. Așa, sfinte îngere al lui Dumnezeu, păzitorul și acoperitorul sufletului și al trupului meu celui ticălos, iartă-mi toate cu câte te-am mâhnit în toate zilele vieții mele și orice am greșit în această zi. Acoperă-mă în această noapte și mă păzește de toată ispita celui potrivnic, ca să nu mânii cu nici un păcat pe Dumnezeu; și te roagă pentru mine către Domnul, ca să mă întărească întru frica Sa și vrednic să mă arate pe mine, robul Său, bunătății Sale. Amin”.

 

Într-o cântare a Bisericii noastre se spune așa: „Fericită este viața pustnicilor, celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor” [1]. De această viață fericită, înmiresmată de parfumul isihiei, s-a învrednicit și preacuviosul părinte Cleopa Ilie, mare predicator și duhovnic al neamului românesc.

Pe lângă faptul că a fost un pustnic autentic experimentat, părintele s-a arătat și un predicator insuflat, un duhovnic iscusit dar și un misionar neobosit.

În anul 1949, părintele Cleopa este transferat la Mănăstirea Slatina – Suceava, împreună cu 30 de călugări din Sihăstria. Amintindu-și acest eveniment, părintele relatează:

„Am fost chemat la Sfântul Sinod, la București, de Prea Fericitul Patriarh Justinian Marina, care mi-a spus să iau în grabă 30 de călugări și să mă duc la Mănăstirea Slatina, care rămăsese atunci numai cu câțiva călugări, iar statul avea intenția de a o transforma în spital… Patriarhul Justinian ne-a dat în grijă șase mănăstiri de călugări și două de maici, Râșca și Vatra Moldoviței” [2].

Tot în aceeași perioadă a fost însărcinat și cu reorganizarea vieții duhovnicești la mănăstirea Putna unde se va stabili câteva luni. La Mănăstirea Putna vorbea zilnic cu mult patos tuturor pelerinilor din țară și de peste hotare despre vitejia binecredinciosului voievod Ștefan Vodă al Moldovei, despre jertfa cu care și-a apărat țara și dreapta credință și despre numeroasele sale ctitorii, care dăinuiesc și astăzi pe pământul nostru sfânt. A avut prilejul să vorbească atât la tineri, cât și la vârstnici, la români și străini, despre frumusețea Ortodoxiei. În acest scurt popas la Mănăstirea Putna, părintele a îmbinat în predicile sale, în chip armonios, evlavia ortodoxă străbună cu patriotismul înaintașilor noștri și nu mai puțin, cu jertfa atâtor generații de monahi, care au ținut vie candela dreptei credințe și sufletul neamului nostru.

Viața duhovnicească a mănăstirilor Putna, Moldovița, Râșca, Sihăstria și schiturile Sihla și Rarău, a fost supravegheată și îndrumată de părintele Cleopa Ilie, după modelul Mănăstirii Slatina, la cererea Mitropoliei Moldovei. De aceea mergea cu regularitate la fiecare dintre ele și după ce le cerceta și dădea sfaturi duhovnicești, se întorcea din nou la Slatina.

Fiind stareț la Slatina, părintele deranja prin lucrarea sa duhovnicească regimul comunist declarat ateist. Cunoscând dorința regimului de a-l întemnița, părintele s-a sfătuit cu alți duhovnici din mănăstire și a hotărât să ia calea pribegiei și a pustiei. Amintindu-și de acele clipe grele, părintele Cleopa povestea cum s-au petrecut lucrurile: „Atunci le-am zis fraților: Măi, puneți-vă stareț, că într-o noapte rămâneți fără stareț… și am plecat și dus am fost. Am plecat într-o căruță  de haraci care mergea la Cotnari, la via noastră. Noaptea. Au pus haraci peste mine… Când am ajuns la Rădășeni m-am dat jos, am luat doi gospodari buni cu o căruță, ctitorii care au făcut aici paraclisul: Hai la Sfântul Ioan de la Suceava să mă închin, era ziua lui a doua zi. M-am închinat la Sfântul Ioan la Sfintele moaște, apoi doi ani și șapte luni n-am mai văzut mănăstirea. I-am lăsat sănătoși și am plecat de acolo în munți. Și am stat doi ani și șapte luni în creierii munților Stânișoarei…”[3].

Părintele, amintindu-și de locurile prin care a pribegit și de oamenii care l-au găzduit spunea: „După ce m-am închinat la Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava am mers la Vatra Moldoviței la un orb… unde am stat câteva luni într-o cămară fără geam. Am astupat ușa, am pus o scară și de aici urcam în pod ca să pot coborî în casă. Era ca într-o celulă de închisoare (…). Apoi am mai stat și la Ion Moldovan, într-un coteț… Am mai stat câteva luni la doi bătrâni, Ana și Neculai, după aia am plecat în pădure. Doi pădurari, oameni de mare încredere, Maxim și Ilarion Dumbravă mi-au făcut un bordei în pădure la Vadu Negrilesei”.

Sfinția sa era chemat la slujbe misionare, la sfințiri de biserici, la întâlniri cu credincioși prin sate și orașe și reușea întotdeauna să atragă pe mulți la dreapta credință și să combată învățăturile sectare. De asemenea, de fiecare dată când veneau grupuri de creștini de alte credințe și vorbeau cu acesta, se întorceau înapoi schimbați duhovnicește.

S-a întâmplat de multe ori să întoarcă grupuri mari de creștini la Ortodoxie, mai ales din Bucovina, care fuseseră amăgiți de sectanți. De aceea, Arhimandritul Cleopa a fost recunoscut în țara întreagă ca un mare misionar și apărător al Ortodoxiei din a doua jumătate a secolului al XX- lea. Tot mai mulți credincioși din sate și orașe au fost atrași de cuvântul viu și ziditor al părintelui cu care hrănea pe toți.

Între anii 1954-1955, la inițiativa Patriarhului Justinian, părintelui Cleopa i s-a încredințat misiunea de a merge împreună cu alți clerici prin satele din Bucovina pentru a lămuri oamenii dezorientați și tulburați de problema îndreptării calendarului [4]. Au fost rânduiți zeci de teologi, stareți și duhovnici, care umblau prin satele cu stiliști și încercau să reîntoarcă la Biserica mamă pe credincioșii stiliști în sânul Bisericii Ortodoxe. La această mișcare a participat în mod deosebit și Arhimandritul Cleopa Ilie, care era vestit canonist și cunoștea foarte bine Pidalionul și Dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe. Au mers prin toate satele afectate de stilism, s-au făcut consfătuiri canonice pe tema îndreptării calendarului, s-au dat destule explicații celor răzvrătiți și o parte din credincioșii stiliști au revenit în sânul Bisericii străbune.

Cu credincioșii din satul Rădășeni, părintele a avut o legătură duhovnicească specială după cum mărturisește: „… rădășenii nostri care au făcut mănăstirea după ce a ars. Ei sunt ctitori mari aici (Măn. Sihăstria)… după război, am făcut paraclisul nou și mult ne-au ajutat rădășenii… Au venit cu vreo 60 de căruțe din Rădășeni… Cel mai mare ctitor din Rădășeni a fost Gherasim Câmpanu, care a murit la Slatina. A vândut casa și pământul și a dat toți banii aici… A făcut catapeteasma, a făcut cheltuială mare, a făcut biserica. Îl avem ctitor aici”.

Totodată, acesta a păstrat o legătură strânsă cu părintele Petru Irimescu care îi era fiu duhovnicesc. Într-un dialog cu pelerinii, Arhimandritul Cleopa Ilie îi arată considerație zicând: „Părintele Irimescu. Foarte bun preot. Să-I transmiteți multe închinăciuni de la Părintele Cleopa. Eu am slujit la biserica aceea unde era părintele Haralambie pe vremuri. Am slujit la hram. Și am ieșit cu Sfântul Potir până la poartă; atâta lume era. Un popor credincios” [5].

Părintele Cleopa a poposit de multe ori în Rădășeni, cuvântând în câteva case în care a și oficiat Sfântul Maslu, slujbe de pomenire, chiar și înmormântări. Unele case încă se păstrează. Datorită sfinției sale, la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Rădășeni se păstrează un epitaf pictat de Irineu Protcenco.

În vremea stăreției la Mănăstirea Slatina, după ce a plecat de la Sihăstria, părintele i-a rugat pe tâmplarii din Rădășeni să facă un Altar de vară aici, întrucât slujbele se făceau afară la sărbătoarea Schimbării la Față și venea foarte multă lume. În acel Altar de vară au slujt Mitropoliții Sebastian Rusan, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpașu, Episcopul Partenie Ciopron și, adeseori, părintele Cleopa, nu doar la hram, ci și în timpul verii, când curtea Mănăstirii Slatina era plină de pelerini [6].

Părintele Cleopa a împlinit cuvintele Mântuitorului „Mer­geţi în toată lumea şi pro­po­văduiţi Evanghelia la toată zidirea!” El a fost, poate, cel mai înfocat apărător al cre­dinţei Bisericii noastre în a doua jumătate a veacului al XX-lea. Și-a împărțit timpul între rugăciune și misiune, între nevoință pustnicească și misiune duhovnicească prin predică, sfătuire, spovedanie și scrierea de cărți sfinte. Prin modul de viețuire răspândea lumină, lumina harului Duhului Sfânt, adunată prin nevoință și rugăciune pentru semeni și pentru sine, precum și prin dragostea părintească față de oamenii simpli, evlavioși, purtători de bunăcuviință.

 

Pe 10 aprilie 1912, în casa lui Alexandru și Ana Ilie se auzea pentru a cincea oară scâncetul unui nou născut. Acesta era Constantin, nume de împărat și sfânt, care în iulie 1937 a fost primit sub mantia schimonahului Proclu Popa la mănăstirea Sihăstria. De atunci a purtat numele Cleopa și o întreagă țară vorbește despre actele sale de mare curaj duhovnicesc.

Părintele Cleopa Ilie a primit de tânăr călugăr povara administrativă. I-a cerut-o chiar Ioanichie Moroi, venerabilul stareț ajuns la 82 de ani, iar părintele, după o lună de rugăciune și meditație, a acceptat. Chiar dacă a fugit de preoție, din ascultarea față de duhovnic, s-a supus și a fost hirotonit diacon în 1944, 27 decembrie, și preot în 1945, 23 ianuarie. Tot în acest an a preluat oficial frâiele egumenale.

Pentru că rânduiala pusă la Sihăstria ajunsese vestită, Patriarhul Iustinian l-a trimis pe părintele Cleopa împreună cu 23 de călugări să reînvie mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. Nu a trecut mult timp până când a mișcat lucrurile și acolo.

Dar anii 50, cum bine știm, au fost ani de aprigă prigoană comunistă, iar călugării de seama starețului de la Sihăstria, căutați și arestați. Părintele Cleopa s-a retras în munți. După doi ani de pustnicie, la intervenția Patriarhului Iustinian, atât ieromonahul Arsenie Papacioc, cât și Cleopa Ilie au fost aduși la Patriarhie. După o perioadă petrecută în capitală și la mănăstirile din împrejurimi, părintele s-a reîntors la Sihăstria, urmând ca din 1954 să se retragă în pustnicie. A lăsat isihia abia în 1964, când obștea mănăstirii l-a trimis pe părintele Ioanichie Bălan să-l roage pe starețul lor de suflet să revină, lucru pe care l-a făcut pe 29 septembrie 1964.

De atunci, până în 2 decembrie 1998 a trăit pentru Hristos și pentru oameni, a slujit, a povățuit, a spovedit, s-a rugat, a predicat și a scris. Cu alte cuvinte a învățat cu timp și fără timp, împlinind ceea ce spunea sfântul Pavel, „dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să se sârguiască în învățătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare” (Rm 12, 7-8).

În scaunul spovedaniei a avut de la simpli monahi la personalități ilustre, a cucerit cu aura duhovnicească, cu harul care iradia pe cel ce venea cu inima deschisă.

La fel ca ceilalți părinți, Cleopa Ilie era un buchet de virtuți. A uimit pe cei care l-au întâlnit prin puterea cuvântului său, prin râvna pentru propovăduire, iar efectele au fost uimitoare. Cei care l-au cunoscut spun că deși n-a avut multă școală, a fost un autodidact cum rar au întâlnit. Ce este acest dar al învățării? Cum se manifesta el la părintele Cleopa? Cum ar trebui să se manifestă harisma învățării în familiile noastre?

Programul zilnic al părintelui se desfășura astfel: „După ieșirea de la Sfânta Liturghie, dimineața, avea rânduială de chilie: rugăciune, îndeletnicire cu cititul și scrisul. Credincioșii, care veneau zilnic, îl așteptau într-o odaie anume, așezată în preajma chiliei, unde el mergea după amiază. Preoți, călugări din diferite mânăstiri, mame cu copii, credincioși dornici de cuvânt puneau întrebări, cereau sfaturi, însemnându-și cu grijă răspunsurile primite. În general, problemele se discutau public, liber, spre folosul tuturor. Problemele duhovnicești și cele cu caracter personal le lăsa la urmă. Convorbirile țineau ceasuri întregi, până seara târziu. Era o adevărată școală de catehizare, de îndrumare împotriva păcatului, împotriva prozelitismului sectar, pentru întărirea credinței ortodoxe

.

Harisma învățătorească a călugărului de la Sihăstria stă sub incidența cuvintelor Sfântului Pavel: „și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).

Ce este acest dar al învățării și cum beneficiem de el?

Cuvântul evangheliei este transmis de preoți, iar ei au datoria de învăța. Nu toți au aceeași putere în cuvânt, pentru că nu toți trăiesc la fel. La fel și creștinii. Nu toți sunt la fel de ușor de învățat și nu rămân cu multe informații în mintea lor, pentru că nu toți au aceeași disponibilitate spre a învăța.

Și ce este dator să învețe iubitorul Scripturilor? Cuvântul și Adevărul! Cu alte cuvine preotul, ceea ce făcea atât de bine părintele Cleopa, îl învață pe credincios tainele credinței, iar cel din urmă le transpune în viață.

Prorocul Isaia îndemna „învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!”(Isaia 1, 17) Simplu spus, în acest „învățați binele” se cuprinde legea viețuirii creștine.

Idealul învățării creștine este acela de a-L cunoaște toți oamenii pe Dumnezeu. Un asemenea moment va veni, îl anunță chiar Sfântul Pavel, „și nu va mai învăța fiecare pe vecinul său și fiecare pe fratele său zicând: Cunoaște pe Domnul! – căci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare al lor”(Ev. 8, 11)

Puterea învățătorească a părintelui Cleopa s-a văzut în numărul mare al celor care-l căutau; în curajul celor prezenți de a întreba; în dragostea părintelui de răspunde; în suspendarea timpului și, mai ales, în numărul mare de ucenici pe care i-a lăsat.

Că avem sau nu harisma învățătorului, noi suntem datori să învățăm și să ne lăsăm învățați. Pe cei din casa noastră îi învățăm, iar de la duhovnicul, preoții și de la cei din apropierea noastră, învățăm. În casă, pentru jumătatea noastră și pentru copii suntem învățători prin purtare, mai mult decât prin cuvânt, dar și prin cuvânt.

În cateheza viitoare ne vom apropia de chipul minunat al părintelui Benedict Ghiuș, minte luminată a Bisericii Ortodoxe, păstor smerit și duhovnic înțelept.

Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci

Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială