Când rămâi tăcut, Universul îți vorbește clar și îți explică de ce tot ce ți se întâmplă ți se întâmplă.

 

Practica tăcerii este foarte puternică

Constă în a rămâne cât mai mult timp în tăcere totală; adică fără să vorbești, fără să răspunzi la telefon, fără să te uiți la televizor, fără să citești vreo carte, fără să asculți muzică. În acest fel, se atinge starea de contemplare care ridică energia la un nivel foarte înalt.

Poți începe să practici tăcerea timp de trei sau patru ore. Asigură-te că nimeni nu te întrerupe sau nu te deranjează. O poți face acasă sau în parc. Spațiile naturii sunt cele mai puternice. Doar contemplați tot ce se întâmplă în interiorul și în exteriorul vostru. Nu trebuie să judeci sau să sari la concluzii. Acesta nu este un exercițiu intelectual. La început, ego-ul tău îți va aminti de drama personală și va încerca să facă mult zgomot pentru a te fura de pace. Totuși, dacă lași gândurile să alerge liber, acea dramă va dispărea precum dizolvarea în aer.

Dacă ai obiceiul să te rogi, adaugă la momentele tale de rugăciune câteva minute de reculegere la final. Când te rogi, vorbești Universului. Când vei rămâne tăcut, vei auzi răspunsul Lui. Dacă doar te rogi și apoi pleci, tot ce ai făcut este un monolog perfect. Degeaba te rogi cu toată fervoarea ta cerând rezolvarea unei probleme dacă nu auzi Răspunsul Lui. În Univers totul este perfect și necesar. Tot ce ți se întâmplă are un sens și ține o lecție pentru tine. Până o înveți, vei continua să te confrunți cu același lucru; de aceea tăcerea este importantă. Când rămâi tăcut, Universul îți vorbește clar și îți explică de ce tot ce ți se întâmplă ți se întâmplă.

  ·   ·

Limbuția și tăcerea în Scara Sfântului Ioan

Sfântul Ioan Sinaitul consacră cea de-a unsprezecea treaptă a Scării sale patimii limbuției și virtuții care i se opune acesteia, tăcerea. „Limbuția, scrie el, este tronul pe care are obiceiul a se arăta și a se făli slava deșartă”. Prin urmare, există o strânsă legătură între nestăpânirea limbii și patima slavei deșarte. Tot Sfântul Ioan ne învață că limbuția poate avea ca sursă lipsa autocontrolului (prea marea libertate de vorbire) sau lăcomia. Oamenii fiind atât de diferiți, originea vorbăriei incontinente este și ea diferită.

Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să conștientizăm neajunsurile pe care limbuția le provoacă sufletului: acest viciu ne face să îi clevetim pe cei apropiați; să ne veselim prostește; limbuția favorizează minciuna și alungă starea de umilință a celui ce se pocăiește; vestește trândăvia; împrăștie gândurile și atenția minții; nimicește paza sufletului (starea de trezvie); răcește fierbințeala inimii, adică râvna pentru lucrarea duhovnicească; întunecă rugăciunea. Sfântul Ioan ne portretizează, prin contrast, chipul înnobilat al virtuții tăcerii: ea este „mamă a rugăciunii”; ne izbăvește de sub robia gândurilor rele; păzește „focul dumnezeiesc” ce arde tainic în inima creștinilor; apără sufletul împotriva duș­manilor săi; este „prietenă a lacrimilor” de pocăință; ne amin­tește de moarte; se opune atitudinii îndrăznețe; este „tovarășă a isihiei (liniștii)”. Într-un cuvânt, tăcerea este „progres nearătat al virtuții, suire tăinuită spre Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Sinaitul ne înfățișează atitudinea diferită a celui care își conștientizează păcatele, se pocăiește pentru ele, se abține să vorbească mai mult decât trebuie - toate dovedind cunoaștere de sine -, precum și a celui robit de patima limbuției, care vădește prin această slăbiciune că nu a ajuns să se cunoască așa cum este, în realitatea nudă a ființei sale, dincolo de măștile sale psihologice sau sociale: „Cel ce-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”.

Trăind într-o lume preocupată de eficiență și pragmatism, întrebarea „dar ce vom câștiga dacă ne vom abține de la prea-multa vorbire?” ne vine spontan pe buze. Sfântul Ioan Scărarul ne lămu­rește în privința câștigului inestimabil de care se va bucura cel ce iubește tăcerea: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”. Comuniunea profundă cu Dumnezeu și cunoașterea izvorâtă din această comuniune sunt bunurile spirituale spre care tinde sufletul fiecărui creștin, dobândite, de multe ori, după ani îndelungați de așteptare și nevoință.