RÂNDUIALA MASLULU

 Trebuie să precizăm că termenul „maslu” (în slavonă:
maslo = ulei) nu înseamnă neapărat
slujba pentru bolnavi tipărită în Molitfelnicul nostru ci, în sens larg, poate să însemne orice utilizare
liturgică a uleiului. Problema devine şi mai complexă dacă avem în vedere că în primele secole
diferenţa dintre uleiul sfinţit şi sfântul mir – ambele sfinţite de episcop şi apoi folosite de preoţi –
nu era atât de clară ca astăzi. 50 De exemplu, primirea penitenţilor se putea face şi prin mir şi prin
ulei (în funcţie de regiune şi perioada istorică) 51, mai ales că aceasta nu era o prerogativă implicită
a preoţilor, ci era un drept exclusiv al episcopilor şi doar în situaţii excepţionale putea fi delegat
anumitor preoţi 52. În prezent, doar în cazul ereziei/apostaziei reprimirea în Biserică se face prin
mirungere, iar în cazul celorlalte păcate se rostesc rugăciuni de dezlegare (după sau chiar înainte
de stabilirea şi consumarea unei epitimii).
Istoria Bisericii cunoaşte cel puţin şapte tipuri de „maslu”, adică şapte modalităţi de utilizare a
uleiului sfinţit, dacă ţinem seama de faptul că rugăciunea sau binecuvântarea preotului nu sunt
considerate singurele modalităţi de a binecuvânta uleiul pentru ungere. Tradiţia Bisericii, în special
cea monahală, consideră sfinţit şi uleiul din candelele ce ard în faţa icoanelor sau a raclelor cu
sfintele moaşte, nemaivorbind de uleiul care izvorăşte din înseşi moaştele şi care este numit „mir”,
deşi acesta nu poate fi folosit la mirungerea postbaptismală. Deci, avem următoarele tipuri de
maslu, adică de ungeri cu ulei sfinţit:
- ungerea prebaptismală – „untelemnul bucuriei” (cea mai veche menţionată în izvoarele
liturgice);
- ungerea exorcistă şi apotropaică (pe larg practicată în sec. III-IV);
- ungerea bolnavilor (cf. Marcu 6:13 şi Iacov 5:14-15), care în prezent e cunoscut ca singura
formă de „maslu”;
- ungerea penitenţilor (cf. Iacov 5:14-16), despre care vom vorbi mai jos;
- ungerea la înmormântare 53;
- ungerea cu ulei din candelă sau de la „Litie” în cadrul privegherilor (la mănăstiri) sau după
Liturghie (la parohii), ca semn de binecuvântare 54;
- alte întrebuinţări bisericeşti sau mai ales particulare ale uleiului sfinţit/binecuvântat.Dintre toate aceste forme de maslu, aş vrea să mă opresc mai mult asupra „maslului penitenţial”
care, în prezent, aşa cum am spus deja, constituie o jumătate din slujba Sfântului Maslu din
Molitfelnic.
Principalele referinţe patristice la „maslul penitenţial” le întâlnim la Origen (sec. III) 55 , Afraat
Sirianul (sec. IV) 56 şi Ioan Gură de Aur (sec. IV) 57. În mod surprizător, toate menţiunile vin în
contextul interpretării texului de la Iacov 5:14-16, fără a menţiona „maslul terapeutic” 58 . Mai
precizăm că nestorienii şi copţii au şi în prezent practica reprimirii penitenţilor prin ungere cu ulei,
iar aceasta nu pare a fi altceva decât ceea ce descriau în sec. IV Afraat şi Hrisostom.59
Slujba actuală a Maslului are o evoluţie foarte complexă şi confuză, iar anumite manuscrise
vechi redau alte rugăciuni decât cele de astăzi, pentru că forma şi textul acestora s-a cristalizat abia
în sec. XIII-XIV, când ungerea cu ulei încă era asociată destul de mult cu Taina Pocăinţei 60 . Este puţin
probabil ca în acea perioadă reprimirea penitenţilor la împărtăşanie să se mai fi făcut prin ungere
cu ulei sfinţit, aşa cum se făcea până prin sec. VI 61, în schimb practicarea „Maslului de obşte” înainte
de Paşti deja era destul de răspândită, iar rolul unui astfel de maslu legat de Paşti (iar mai târziu şi
de Crăciun), aşa cum observă şi părintele profesor Elie Mélia, nu poate fi altul decât unul
penitenţial 62.
În prezent, toate Bisericile de tradiţie greacă săvârşesc un „Maslu de obşte” în Miercurea sau
Joia Mare, iar uneori şi în Ajunul Crăciunului. Deşi nu există aprecieri dogmatice oficiale asupra
acestei rânduieli, majoritatea liturgiştilor văd în ele reminiscențele reprimirii penitenților la
împărătăşire înaintea marilor sărbători (şi după o perioadă de post), dar şi o modalitate de a înlesni
accesul la euharistie tuturor celor care doresc să se împărtăşească în ziua marelui Praznic 63 . Mai
mult decât atât, ajunurile acestor sărbători sunt singurele zile când se face Sfântul Maslu în biserică,
iar dacă există persoane bolnave care solicită Maslu, acesta se face la casa bolnavului sau la spital.
Altfel, cei bolnavi trebuie să aştepte Miercurea sau Joia Mare ca să fie unşi cu ulei sfinţit, chiar dacă
rolul terapeutic al acestui Maslu este oarecum secundar. De obicei, la el merg cei care nu suferă de
nici o boală serioasă, dar văd în el un „bilet ieftin” pentru împărtăşirea pascală. Prin urmare, fiecare
ia ce doreşte din acest Maslu (mai ales că şi slujba conţine toată paleta necesară): unii vor
vindecarea trupului, alţii şi/doar a sufletului, unii cer iertarea păcatelor pentru că văd în aceasta cauza bolilor, iar alţii înlocuiesc prin Maslu Spovedania sau, în cel mai bun caz, o continuă şi o
confirmă. Deci, o singură ungere la sfârşitul Maslului (cum fac grecii) rezolvă toate problemele
pentru un an întreg! Ireal...
Nu vreau să neg importanţa, valoarea şi chiar necesitatea unii astfel de Maslu (evident)
penitenţial înainte de Paşti sau alte sărbători mari. Dar, în legătură cu aceasta, am următoarele
obiecţii şi propuneri:
- Actuala rânduială a Maslului, care nici măcar nu-i una clar penitenţială, nu poate înlocui
Spovedania. Dar dacă cineva deja s-a spovedit în acel post (o dată sau de mai multe ori), iar înainte
de Praznic preotul nu reuşeşte să-i mai spovedească încă o dată pe toţi, un Maslu penitenţial ar
putea să suplinească Spovedania, căci nu-i obligatoriu ca cineva să fie spovedit înainte de fiecare
împărtăşire 64. Ultimile zile ale Postului Mare, prin programul lor liturgic special, nu-i oferă
preotului prea mult timp pentru spovedanie, dar aceasta n-ar trebui să fie un motiv ca oamenii să
nu se împărtăşească în Joia şi Sâmbăta Mare, dar mai ales la Paşti şi în Săptămâna Luminată (vezi
şi Canonul 66 Trulan). Să nu uităm că toţi ortodocşii65, afară de români, săvârşesc Sfântul Maslu
mai mult cu acest scop penitenţial, chiar dacă nu au o rânduială specială, aşa cum o întâlnim, de
exemplu, în Georgia, până în sec. XVI 66;
- Un Maslu strict penitenţial (nu combinat cu cel terapeutic) poate constitui şi o formă văzută
de reprimire la împărtăşire a celor care au fost excomunicaţi din cauza unor păcate grave, dar şi o
mângâiere duhovnicească pentru cei opriţi de la împărtăşire (chiar mai potrivită decât Aghiazma
Mare). În acelaşi timp, constatăm că textul actual al slujbei nu pare tocmai potrivit pentru aşa ceva,
mai ales că adolescenţii şi tinerii care cel mai des au păcate opritoare de la împărtăşanie sunt de
obicei sănătoşi trupeşte;
- Consider mai potrivit să existe două slujbe diferite ale Sfântului Maslu: unul pentru bolnavi
(cu trupul şi cu sufletul) şi altul penitenţial, care să fie perceput ca o altă formă văzută de iertare a
păcatelor mărturisite preotului duhovnic. Repet încă o dată: acest Maslu penitenţial a existat şi
există în Biserică, doar că, în prezent, este ascuns în rânduiala Maslului pentru bolnavi, dând
naştere la multe interpretări greşite;
- Pentru a evita confuziile nominale (specifice mai ales limbajului liturgic românesc), propun
ca Maslul penitenţial să fie numit „ungerea pocăinţei” (vs „ungerea vindecării”). Obligativitatea de
a face un astfel de Maslu în cazul păcatelor grave (adulter, avort, omor etc., fără a le da pe faţă) ar intensifica simţul pocăinţei şi ar face mai clară diferenţa dintre spovedania unor „păcate de rutină”,
care se dezleagă doar prin rugăciune, faţă de cele opritoare de la împărtăşanie care necesită o slujbă
specială de împăcate cu Biserica (aşa cum s-a practicat multă vreme);
- În planul textelor liturgice o astfel de modificare se poate face destul de simplu: toată
rânduiala Maslului terapeutic rămâne neschimbată, în afară de rugăciunile 5, 6, 7 şi cea finală, care
trebuie înlocuite cu alte rugăciuni terapeutice (din diverse Evhologhii vechi), iar rugăciunile
penitenţiale suprimate pot constitui o rânduială separată, care să fie folosită în cazurile descrise
mai sus;
- Prin aceste modificări, slujba Maslului pentru bolnavi nu este lipsită de ideile care fac
trimitere la păcat ca şi cauză a bolii, pentru că acestea se regăsesc şi în primele patru rugăciuni,
precum şi în citirile biblice şi în tropare.
În concluzia acestui subcapitol, precizăm că:
1. Biserica a avut şi încă mai are diverse rânduieli de ungere cu ulei sfinţit şi fiecare dintre ele
sunt un fel de „masluri”, iar „Sfântul Maslu” pentru bolnavi este doar una din aceste forme.
2. Slujba actuală a Sfântului Maslu, care la noi se săvârşeşte ca „taină a vindecării”, ascunde în
sine şi un „Maslu penitenţial”. Bisericile de tradiţie greacă săvârşesc Maslul mai mult ca o „ungere
de pocăinţă” (înainte de Paşti şi Crăciun), dar folosesc aceeaşi slujbă ca şi noi, trecând în plan
secundar ungerea terapeutică.
3. Am considerat potrivit şi necesar să existe o delimitare a celor două tipuri de Maslu, aşa
cum a existat şi în trecutul Bisericii, subliniind avantajele unei astfel de repoziţionări, fără a observa
vreun dezavantaj, în afară de „păcătoasa obişnuinţă” care, de multe ori, împiedică evoluţia firească
a slujbelor, aşa cum se întâmpla în epoca manuscriselor, când încă nu exista tiparul care a conservat
şi a uniformizat inclusiv slujbe în plină evoluţie