scaiul vânăt -Eryngium planum

Scaii poartă forța mării învolburate, aduc vigoare în corp și alungă melancolia inimii care lenevește spiritul și îngreunează respirația, fluxul energiei vitale. Sunt benefici în tulburările nervoase, mai ales când se instalează letargia, în afecțiunile ficatului și în special pentru balonare. Numele Eryngium i se trage de altfel de la cuvântul grecesc errugarein care înseamnă a eructa.

Aduc pe pământul deja uscat în miez de vară ceva din prospețimea valurilor, îl revitalizează, și în același timp vibrația calmă a mării liniștite. Acționează la poli opuși, atenuează tensiunile ca să poată apoi revigora. Rădăcinile scailor se spune că au proprietăți asemătoare celor de orhidee, afrodisiace și stimulatoare a potenței. Iar cum energia sexuală este de fapt energie vitală, Eryngium este benefic bătrânilor în care viața s-a ofilit.

 

Adeseori confundat cu scaiul vânăt (Eryngium planum), la rândul său iarbă de leac, scaiul vântului (Eryngium campestre) este o plantă cu valoare medicinală și alimentară recunoscută de medicina populară din timpuri străvechi.

Descriere

Genul Eryngium cuprinde până la 250 de specii, răspândite pe tot globul. Multe dintre ele au fost folosite din timpuri străvechi ca plante medicinale și alimentare. Despre utilizările lor au scris medicii antici din Grecia și Roma, apoi cei medievali și renascentiști, dar fără să facă deosebirea între specii, uneori confundându-le.

Este o plantă erbacee din familia Umbelliferae, cenușiu-verzuie, cu tulpina robustă, plină, brăzdată, foarte ramificată, cu ramurile întinse, dând plantei un aspect globulos; cu frunzele ternate, bipenatifide, spinoase și dentate; cu flori bleu-verzui, sesile, formând un capitul compact aproape globulos și însoțit de un involucru format de mai multe foliole spinoase, mai lungi decât capitulul; cu fructe achene, acoperite de solzi acuminați.

Crește prin fânețe, pășuni uscate și pe câmpuri, fiind întâlnită în zonele de şes din întreaga Europă. Înflorește în iulie-august. Plantă meliferă.

Utilizări tradiționale

A fost consumată de multe ori în trecut, în diverse părți ale continentului, ca plantă alimentară. Lăstarii tineri se culeg primăvara și se pot consuma sotați. La fel și rădăcina—fiartă sau rumenită. Dar valoarea acestei plante (ca și a altora din același gen botanic) este, mai ales, una medicinală.

Rădăcina are efecte antispasmodice, aromatice, diuretice, expectorante, galactofuge și stimulante. Se culege toamna, de la plante aflate cel puțin în al doilea an de viață. Preparatele din rădăcină au fost utilizate ca expectorante, adesea utilizate în ameliorarea slăbiciunilor asociate cu tusea cronică în stadiile avansate ale afecțiunilor pulmonare.

De asemenea, s-a folosit intens în afecţiuni ale aparatului urinar, precum pietrele sau nisipul la rinichi. Calmează crampele datorate problemelor urinare și reduce hemoragia. Ajută în caz de cistită, uretrită și prostata marită sau inflamată.

În forme buvabile, cum ar fi ceaiurile, decocturile sau siropurile, se recomandă în tusea convulsivă, afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi în cele ale pielii.

Preparatele din părţile aeriene ale plantei sunt utile în inflamaţii ale tractului respirator si in infecţii ale tractului urinar, probleme ale prostatei.

Preparare și dozare

Decoct: se pun 1-2 lingurițe de rădăcină la 1 cană de apă. Se dau în clocot și se lasă să fiarbă 10 minute. Se bea de 3 ori pe zi.

Infuzie: peste o linguriţă din partea aeriană a plantei se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară. Se beau 3 căni cu ceai pe zi.