„Anatomia” unui gând

Actul gândirii constă, în esență, în așteptarea gândurilor să apară. Aici nu vorbesc despre reproducerea a ceea ce știi (deși și aici avem emoții), ci de producerea a ceea ce nu știi (încă). Așadar, vorbesc despre gândirea pură, când gândul vine și este imposibil de prezis cum va arăta.

Complet neexplorat de știință acest fenomen, căci este imposibil, dar tulburător: șiruri întregi de gânduri apar cumva instantaneu, iar tu, cel care le gândești, nu ai niciun control (ci doar iluzia controlului). De exemplu, habar nu am avut cum vor arăta aceste două paragrafe, ce cuvinte îl vor umple și ce idei îl vor popula, cu excepția faptului că aveam o intuiție vagă, nearticulată încă: faptul că gândul se naște în mod misterios. Iar în final ți-l asumi; gândul e al tău, deși nu știi prea multe despre facerea lui...

Limbajul este ceea ce folosește gândul pentru a se „întrupa”. Nu știm nimic despre ce folosește creierul pentru a gândi, adică pentru a genera acel ceva pe care-l traducem, conștient, în cuvinte. Atunci când îl rostești, gândul apare în lume, îți devine cunoscut și imediat după este pus în vorbe.

Are ceva magic actul gândirii: pare că omul face ceva, căci este concentrat, depune efort, dar, în fapt, tot ce face este să... aștepte. Este atent la ce vine, să înțeleagă ce „i se spune” și să pună în cuvinte. Este valabil fie că vorbești, fie că scrii. Atât de solicitant este gândul, că-ți pierzi interesul pentru exterior, din necesitate. Privirea ți-e pierdută, stimulii externi se diluează, căci tu trebuie să fii „întors” către „interior”, către sursa neștiută a gândului ce e pe cale să apară. Și trebuie să fii concentrat pentru a-l prelua de acolo de unde se ivește în câmpul conștiinței tale, pentru că orice neatenție îl face pierdut, în totalitate ori în parte. Gândul are nevoie de toată atenția ta pentru a fi recepționat în integralitate. Altfel, deși al tău, s-ar putea să nu mai revină niciodată.

Oricât vrei să-ți înțelegi originea gândului, nu vei putea, căci este o graniță de nedepășit între ceea ce-ți este cunoscut (conștient) și ce nu-ți este accesibil. Introspecție, analiza gândurilor șamd - sunt doar încercări destinate eșecului. Cum se formează gândul este dincolo de puterea noastră.

Pentru că gândul apare în mod misterios, am inventat tot felul de termeni care să explice misterul (fără a-l explica): inspirație, intuiție, talent, geniu șamd.

Putem gândi și fără a folosi cuvintele, dar este imposibil de spus dacă procesul din zona „nevăzută” a creierului este diferit atunci când folosești sau nu folosești cuvintele. De exemplu, poți lua o decizie privind achiziția unui produs fără a pune decizia în cuvinte (te uiți la culoare, calitatea materialului șamd). Ori poți face / reface un traseu mental, fără a-l materializa în propoziții. Acest tip de gândire este prezent, se pare, și la animale, care pot într-o oarecare măsură să planifice acțiunile și să prevadă rezultatul unor acțiuni. Sigur, este imposibil de spus dacă ce se întâmplă în mintea animalelor este exact ce se întâmplă în mintea noastră. Nu vom ști niciodată cum experimentează un câine un „gând canin”. Nu vom ști niciodată cum experimentează un gând un alt om; dar presupunem că e similar cu ce ni se întâmplă nouă.

Este conștiința posibilă fără limbaj? Nu găsesc niciun argument pentru a spune că nu.

Limbajul nu este un instrument pentru comunicare, nu în felul în care multe alte vietăți comunică, de la maimuțele superioare la bacterii. Limbajul este întâi de toate un instrument pentru gândire, iar asta este unic omului.

Gândirea adeseori depășește ușor domeniul realului. Cum funcționează, de exemplu, ideologia, propaganda sau reclamele? Limbajul înlocuiește experiența directă. Folosești imaginația pentru a-ți construi, mental, o lume care ar trebui să aibă un corespondent în realitate. De regulă nu are. Și omul este suficient de fragil pentru a-i atribui realitate, doar prin puterea imaginației, aproape oricărei aberații: îngeri, zei, extratereștri, societăți perfecte șamd.

Sunt două forme de încredere pentru a materializa gândul: vorbitul și scrisul, niciuna însă perfectă. Pentru că relația dintre un cuvânt și ceea ce indică este personală, este doar în mintea gânditorului și este imposibil de surprins cu precizie de necontestat în cuvinte. Cuvintele indică ce crede gânditorul că indică, iar asta este modificat de cultura în care trăiește, de priceperea la cuvinte a gânditorului, de sensul pe care vrea gânditorul să-l dea unui termen șamd. Nu e niciun fir nevăzut care să lege în realitate un cuvânt de un sens. De aceea cărțile vechi au nevoie de traducători buni (care să înțeleagă mediul în care a trăit autorul) și multiple note explicative, fără a rezolva vreodată problema în totalitate ori cu certitudine.

Dacă, într-adevăr, „minte” este un cuvânt rău ales pentru procesele cerebrale, atunci orice gând trebuie să aibă un corespondent material (o materializare la nivelul proceselor cerebrale). O decizie, de exemplu, ar trebui să se stocheze la nivelul creierului sub o anumită formă de conexiuni neuronale. Dacă așa stau lucrurile, ideea că „mintea” are capacitatea de a influența „materia” (creierul) este greșită, pentru că orice gând este, în fapt, o anumită configurație a materiei la nivel cerebral. Nu putem indica spre ceva numit „minte” care este de o altă natură decât materia ce formează creierul. Într-adevăr, nu știm ce este un gând, care ni se pare că ar fi de altă natură, nu materială, dar asta nu demonstrează nimic. Nici câmpul magnetic nu ni se pare a fi de natură materială, dar trebuie să fie.

Și un gând extern (auzit de la altcineva), odată ajuns la nivelul creierului, ia forma unei anumite configurații cerebrale. În felul ăsta putem vedea o înlănțuire de transformări ale materiei: gând - limbaj (vorbire) - vibrații ale aerului (sunet) - semnal electric în urechea receptorului - gând. Simplu, nu? 😀 Sigur, nu știm mai nimic despre cum funcționează un gând, dar dacă vrem ca lucrurile să aibă cât de cât sens, lucrurile nu pot sta altfel.

Una dintre marile erori în gândire este că ne imaginăm, din ignoranță, că nu există limite în cunoașterea omului. Dar sunt nenumărate limite pe care le observăm și care ne blochează definitiv cunoașterea absolută, orice ar înseamna aceasta. Capacitățile cognitive nu pot fi diferite de capacitățile noastre fizice, adică prezente într-un registru îngust din cel posibil. Faptul că suntem limitați este ușor observabil și este înregistrat de diferiți gânditori. Doar că mulți dintre noi uită asta. În esență este vorba despre faptul că suntem ființe biologic limitate, ca orice altă ființă, iar aparatul nostru cognitiv are limite firești, care ne împiedică să înțelegem tot ce există.

Știința, deși cel mai bun instrument al nostru pentru înțelegerea lumii, se luptă cu două limitări majore: întâi, cu faptul că mulți dintre reprezentanții acesteia nu înțeleg că nu au de-a face, în cercetările lor, cu „realitatea”, ci cu informație filtrată prin diverse echipamente și, finalmente, mintea umană; al doilea, pentru că sunt limitări biologice ale înțelegerii umane care blochează extinderea la nesfârșit a cunoașterii, dat fiind că mintea umană este doar un produs al evoluției, cu o „zonă de acțiune” și limitări asociate.

SURSA  https://www.scientia.ro/