Era 8 mai 1993, când am mers pentru prima dată la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Fratele meu geamăn, Ştefan (astăzi preot la Arad – n. red.), pe atunci student la Teologie, m-a luat cu el ca să-mi arate Adevărul dumnezeiesc ... Eu îi spuneam că Biserica e o farsă, că toată învăţătura ei este mincinoasă şi că preoţii sunt manipulatori de profesie, iar Dumnezeu un terorist, care se distrează chinuindu-ne.
Am acceptat să merg la Prislop, tocmai pentru a-i dovedi că am dreptate, că acolo nu se întâmplă nici o minune.
Nu ştiam mai nimic despre Părintele Arsenie, nici dacă e viu sau mort.
Am mers noaptea cu trenul, am stat câteva ore în autogara Hunedoara, de unde am luat un autobuz vechi, din ăla comunist, care ne-a hurducăit tot drumul, şi într-un târziu am ajuns la mânăstire, străbătând ultimii kilometri pe jos. Când am ajuns, mă simţeam foarte rău. Neobişnuit pentru mine, care eram omul de piatră, pe care nu-l durea niciodată nimic. Era zi de hram, deci şi multă lume, dar incomparabil mai puţină decât se adună acum.
Vedeam cum oamenii urcă undeva mai sus de biserică şi se întorc fericiţi ... Eu îi dispreţuiam pe aceşti babyface, feţele astea râzătoare, care nu înţeleg nimic, n-au gândit niciodată la problemele profunde ale omenirii, ontologice. Şi-am zis să urc şi eu să văd ce e aşa de amuzant. Eram tare încrâncenat, ca de obicei. Pe lângă fratele meu, Ştefan, mă însoţea şi un prieten bun, student şi el la Filosofie, pe care îl trăgeam în ale mele.
Mormântul Părintelui Arsenie era mai singuratic pe atunci şi cum îl înconjuraseră oamenii, nici nu vedeam ce e acolo. Fiindu-mi rău, m-am aşezat sub mesteacănul din apropiere şi ascultam vorbind nişte preoţi, într-un fel nou pentru mine, viu şi interesant. Şi stând acolo aşa, din senin, am început să plâng. Eu nu mai plânsesem de ani mulţi, pentru că nu voiam să-i dau satisfacţie lui Dumnezeu, care atâta aştepta, după mintea mea. Îmi curgeau lacrimile şi nu-mi dădeam seama de ce. Mi le tot ştergeam, că îmi era tare ruşine. M-am întors spre prietenul meu şi l-am văzut plângând şi pe el. I-am zis: „Ce faci, măi, plângi?”. Şi m-am ridicat în picioare, scuturându-mă, ca să scap de plâns. Atunci am simţit că se lasă în sufletul meu o linişte fără seamăn, ca şi cum cineva îmi pusese o umbrelă deasupra.
Vă ziceam că gândurile mele negre erau ca un potop care cădea din cer continuu peste mine. Şi deodată, această linişte, despre care mai târziu am citit şi în scrierile Apostolului Pavel, liniştea care covârşeşte toată mintea şi inima. O linişte care nu era omenească. Nu se poate spune cum am putut să trăiesc acea linişte, după ani şi ani de chin. O linişte care mi-a lipsit oricât am căutat-o, am cerut-o, am nădăjduit-o. O linişte absolută, dar nu una a oboselii, a plictiselii, ci una vie, vie… O pace desăvârşită. Şi parcă deodată s-a făcut lumină în jur. În cap un glas îmi spunea: „Unde am fost până acum? Cât timp am pierdut…”. Era sufletul pe care nu bănuiam că-l am.
Atunci am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Încerc să nu spun cuvinte mari, dar nu am cum să mă feresc de ele în acest caz. Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, l-am vorbit de rău la toată lumea, era de o bunătate nesfârşită, fără reproş, fără resentiment, şi mă iubea cum nu se poate descrie în cuvinte. În clipa aceea, am zis: pentru acest Dumnezeu eu mor de-acum în orice clipă.
Toate întrebările cu care m-am înarmat ca să mă bat cu Dumnezeu la a doua Sa venire mi-au dispărut subit. Răspunsul lui Dumnezeu a fost peste întrebări. De-atunci zic: „Tu ştii, Doamne! Toate acestea le dau dragostei tale”. Nu ştiu de ce un om e bolnav, dar îl dau dragostei Lui, pentru că El îl iubeşte mult mai mult decât aş putea eu şi ştie mai bine ce să facă cu el.
A doua #minune a fost că s-a întâmplat la mormântul unui sfânt. Eu nu recunoşteam sfinţii, spuneam că nu avem nevoie de ei şi de Maica Domnului. Aveam o gândire protestantă. Deci, nu e întâmplător că Dumnezeu a făcut minunea acolo, ca să înţeleg ce înseamnă mijlocirea unui sfânt. Şi pentru că eram prea viclean şi prea înrăit şi puteam să cred că am fost „victima” unui fenomen trăit numai de mine, poate prin autosugestie, tot ce mi s-a întâmplat mie a trăit şi prietenul de lângă mine, care acum e preot şi el.
De-atunci am fost ca un nebun, cuprins de o bucurie enormă, aproape un an de zile. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, creştinii se salutau cu „Hristos a înviat!”, că era după Paşti, şi mă bucuram când auzeam, de parcă nu aş mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Şi spuneam şi eu: „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!”, cu toată puterea şi crezând în Învierea Lui.
S-a împlinit puţin cu mine cuvântul Părintelui Arsenie Boca: „A fi credincios înseamnă mult mai mult decât a avea o credinţă, înseamnă a te întâlni măcar o clipă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să lămureşti acea clipă între oameni”. Nici mie nu mi-ar ajunge viaţa ca să încerc să explic ce mi s-a întâmplat atunci, la Prislop. Totuşi, la rugămintea PS #VasileSomeşanu , am mărturisit, ca să fie spre slava lui Dumnezeu.
Cred că pentru rugăciunile Părintelui Arsenie Boca şi, poate, ale preoţilor din familia tatălui meu care au trecut la Domnul, Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mi s-a arătat, ca să mă întoarcă la credinţă...
#Părintele #CiprianNegreanu, parohul bisericii studenţilor din Cluj-Napoca şi duhovnicul ASCOR Cluj-Napoca
Pildele Sfintilor Parinti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.