Anamneza in Ortodoxie

 

ANAMNEZA  (gr. ἀνάμνησις,  fr. anamnèse, „a-si aminti/aducere aminte”), etimonul grecesc se traduce literal prin „a apela la minte”, un inteles care trece dincolo de sensul pe care il are in limba romana verbul „a-si aminti” –  a reactualiza mental evenimente din trecut.

In filosofia platonica, „anamnesis” inseamna reculegerea Ideilor pe care sufletul le-a cunoscut intr-o existenta anterioara, in special prin intermediul rationamentelor. Platon se refera la aducerea aminte pornind de la verbul anamimnéscomai facand o diferenta intre anamnesis si hipomnesis. Anamimnéscomai si anamnesis se refera mai degraba si mai direct la reamintirea interioara, in timp ce hipomimnéscomai si hipomnesis inseamna a-ti aminti prin folosirea unui instrument exterior de inregistrare cum ar fi spre exemplu scrisul. Cele doua verbe, precum si cele doua substantive derivate, sunt formate de la aceeasi radacina cu sensul general de a tine minte, dar prefixele diferite „ana” si „hipo” imprima celor doua verbe cu sens general asemanator conotatii diferite si bine departajate. Particula ana semnifica atat in utilizarile sale ca prefix verbal cat si atunci cand este folosita ca prepozitie „in sus” sau „inspre in sus”. Asadar, anamimnescomai si anamnesis inseamna un suis si o osteneala impotriva uitarii, urmand sa iti aduci aminte de lucrurile care iti apartin. Inseamna o intoarcere in punctul originar al memoriei si al existentei, recuperarea memoriei dupa o calatorie printr-o uitare doar aparenta. Iti aduci aminte astfel doar de ceea ce, in fapt, niciodata nu ai uitat pe de-a intregul.

In Vechiul Testament, termenul imbraca noi sensuri, anamneza inseamnand ca evenimentul trecut este facut prezent aici si acum. Aceasta idee a fost adanc inradacinata in constiinta poporului evreu. Anamnesis este un termen sacrificial, folosit adesea in Septuaginta. Astfel, in Levitic 24,7: „Pe fiecare rand veti pune tamaie curata si sare pentru ca impreuna cu painile sa fie spre pomenire inaintea Domnului” – este traducerea ebraicului azkarah, care exprima „ofranda memoriala”. Termenul indica, asadar, o reamintire continua a legamantului dintre Dumnezeu si poporul evreu. De asemenea, anamnesis este folosit si in Numeri 10, 10: „In zilele voastre de bucurie, in sarbatorile voastre si la inceputurile voastre de luna veti trambita din trambite la arderile voastre de tot si la jertfele de multumire, si prin aceasta veti fi pomeniti in fata Dumnezeului vostru”.

In Noul Testament, cuvantul este folosit cu sensul de pomenire, aducere-aminte, memorie, amintire, mentionare. In Sfanta Evanghelie dupa Luca (22,19) Mantuitorul Iisus Hristos spune: „si luand painea, multumind, a frant si le-a dat lor, zicand: „Acesta este Trupul Meu cel ce se da pentru voi; aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea.” Sfantul Apostol Pavel, referindu-se la  Sfanta Euharistie in epistola I Corinteni 11, 24, foloseste acelasi termen anamnesis. Anamneza inseamna amintirea lucrarii lui Hristos, in jertfa Sa, asa cum este re-prezentata, re-actualizata in Sfanta Euharistie, Cina Domnului. Folosirea inspirata a cuvantului anamneza transmite in mod clar realitatea unei ofrande memoriale, adica o re-prezentare a jertfei actuale a lui Hristos, facuta prezenta din nou in timp. In alte locuri din Noul Testament (Matei 26, 13; Marc 14, 9 si Fapte 10, 4) se foloseste termenul mnemósynon, care exprima o amintire nejertfelnica.

Din Noul Testament, cuvantul a trecut in randuiala Sfintei Liturghii. Aici, anamneza desemneaza prima parte a canonului euharistic in care se evoca momentele esentiale din istoria mantuirii, de la Rastignirea pe cruce pana la a doua venire a lui Hristos. Sfanta Liturghie are un caracter anamnetic. Biserica are constiinta ca in Sfanta Liturghie se actualizeaza realitatea istorica a mortii si invierii lui Hristos. Anamneza este numita si anaforaua liturgica care se gaseste in cuprinsul Sfintei Liturghii: dupa Heruvic, se incepe cu rugaciunea „Inca ne aducem aminte (amintire de acele fapte) de aceasta jertfa…” si tine pana la momentul Sfintei Impartasanii. In cuvintele lui Hristos, repetate pana la sfarsitul veacurilor, se afla toata durerea lui Dumnezeu pentru persoanele umane pierdute in moarte si toata nadejdea lumii de invesnicire in Hristos. Anamneza liturgica a Euharistiei rememoreaza nu doar instituirea jertfei lui Hristos, ci toate jertfele nevinovate ale istoriei integrate in daruirea de Sine a Mielului lui Dumnezeu. Rugaciunea rostita in taina, dupa cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii: „Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare si de toate cate s-au facut pentru noi, de Cruce, de groapa, de Invierea cea de a treia zi, de inaltarea la ceruri, de sederea de-a dreapta si de cea de-a doua si slavita iarasi venire” restaureaza istoria  dinlauntrul ei si o priveste dinspre viitor. In anamneza euharistica se sterg granitele dintre trecut, prezent si viitor: „Anamneza trecutului este o anamneza numai in si prin viitor”, spune Ioannis Zizioulas in Fiinta ecleziala.  In Euharistie suntem cetateni ai Imparatiei Cerurilor, deci aducerea aminte nu presupune amintirea unor lucruri uitate, ci dorinta de continua actualizare a lucrarii mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

Anamneza euharistica reprezinta aminitirea tuturor faptelor lui Dumnezeu pentru noi, culminand cu Jertfa de pe Cruce, precum si multumirea prin jertfirea Trupului Sau si, alaturi de El, a trupurilor celor credinciosi ce savarsesc acest act liturgic. Iar aceasta anamneza contine pe langa latura reinvierii trecutului, si o permanenta actualizare si traire prezenta a faptelor savarsite de Hristos in trecut. Crestinii pomenesc faptele lui Hristos prin faptele lor. Prin manifestarea vointei proprii de a actualiza evenimentele mantuitoare ale lui Hristos, credinciosul imprima in sine acest dinamism al Mantuitorului ipostaziat in sine. Indemnul: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea”, arata putinta pe care a sadit-o Mantuitorul in fiinta omului, de a actualiza personal evenimentul Cinei celei de Taina, in mod real si de fiecare data diferit si irepetabil.

Timpul pomenirii liturgice devine un timp invesnicit prin credinta si concentrat in lumina vesnica a lui Dumnezeu. Cuvintele prin care se infaptuieste acest act, arata functia teologica a pomenirii. Ea nu este numai amintirea individualista a unor momente din trecut, ci este intrarea Bisericii in viitorul absolut al lumii, fiind participarea umanitatii in comuniune, la momentul vesnic al daruirii lui Dumnezeu pentru oameni (Sfanta Euharistie). De aceea, actul pomenirii eclesiale in Euharistie este o realitate ontologica invietoare, pentru ca omul care pomeneste pe Dumnezeu in Sf. Liturghie temporala, primeste raspunsul vesnic al lui Dumnezeu, Care va pomeni pe oameni in vesnica sa Imparatie: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!” (Luca 23,42).

Proscomidia si intreaga Sfanta Liturghie graviteaza duhovniceste in jurul acestui sens teologic fundamental, al pomenirii lui Dumnezeu de catre oameni si a pomenirii oamenilor de catre Dumnezeu.

Prin anamneza, Biserica intra in perspectiva vesnica de dupa Parusie, priveste istoria retrospectiv, intelege tainele timpului si-si aminteste de lucrari mantuitoare, savarsite de Hristos, inclusiv „cea de-a doua si slavita iarasi venire”. Este o viziune euharistica de sfarsit de veac si de lume, pentru ca Euharistia este plinirea istoriei si intrarea eshatologica in lumina vesnica a Sfintei Treimi.

---

Bibliografie:

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2001; Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000; Felmy, Karl Christian, Dogmatica experientei ecleziale, Editura Deisis, Sibiu, 1999; Frere, Walter Howard, The Anaphora or Great Eucharistic Prayer, Society for Promoting Christian Knowledge, London, 1938; Joly, Henri, Le renversement platonicien. Logos, episteme, polis, Librairie philosophique J. Vrin, Paris, 2001; Platon, Opere, vol. IV, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976; Zizioulas, Ioannis, Fiinta ecleziala, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996; Staniloae, Dumitru, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, ²2004.