Într-o noapte întunecată la Optina, un monah tânăr, frământat, bătu la ușa chiliei starețului Ambrozie. „Părinte,” șopti el, tremurând, „gândurile mă sfâșie ca un roi de viespi! Azi mă laud că-s smerit, mâine judec frații, apoi mă moleșesc de lene. Sunt pierdut!”
Starețul, cu ochii blânzi ca lumina candelei, zâmbi. „Fiule, gândurile sunt ca vântul: vin și pleacă, dar tu nu trebuie să le lași să-ți clatine casa sufletului. Hai să-ți spun o pildă. Era odată un om care locuia lângă un râu. În fiecare zi, apele aduceau tot felul de gunoaie: lemne putrede, frunze uscate, ba chiar și pești morți. Omul nu se apuca să lupte cu râul, ci lua o sită și curăța ce ajungea la malul lui. Așa și tu: nu te lupta cu gândurile ca să le alungi cu forța, căci asta le dă mai multă putere. Ia sita rugăciunii și a răbdării și lasă-le să treacă.”
„Dar cum, părinte? Mă copleșesc!” gemu monahul.
„Spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Nu le răspunde, nu le hrăni cu atenție. Gândurile sunt hoți: dacă-i bagi în seamă, îți jefuiesc sufletul; dacă-i alungi cu Numele Lui Iisus, fug. Și mulțumește-I lui Dumnezeu - ispitele îți arată cine ești!”
Monahul plecă, cu inima ca un cer după furtună. Gândurile vuiau, dar sita sfântă le cernea, iar el respira liber sub aripa rugăciunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.