Sinaxar 18 Martie

 

Sinaxar 18 Martie   În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului. Sfântul Chiril s-a născut din părinţi evlavioşi, care mărturiseau credinţa creştină. De mic copil a fost crescut şi el în nevoinţe asemănătoare, pe vremea împăratului Constantin. Când, mai târziu, episcopul de atunci al Ierusalimului, s-a mutat către viaţa cea fericită, cel ce a fost învrednicit cu darul episcopiei a fost tocmai acest fericit Chiril, care s-a arătat un apărător plin de râvnă al sfintelor dogme apostolice. În vremea aceea, pe scaunul din Cezareea Palestinei se găsea Acaciu, care pentru că nu voia nicidecum să mărturisească cum că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, a fost depus din treaptă de către Sinodul din Sardica. Dar Acaciu nu a voit să se supună hotărârii sinodului, ci a rămas mai departe, ca un tiran pe scaunul său şi, mai mult, pentru că era cunoscut împăratului, luând putere de la acesta, a depus la rândul său din treaptă pe Chiril şi l-a alungat din Ierusalim. Sfântul Chiril, alungat fiind din Ierusalim, a venit la Tars unde a rămas câtva vreme împreună cu minunatul episcop Silvan. După ce s-a adunat un alt sinod la Seleucia, în 359, care a condamnat din nou pe Acaciu, acesta a plecat la Constantinopol şi a venit la împărat aţâţând mânia acestuia, prin cele spuse de el împotriva lui Chiril. Pentru aceasta Chiril a fost condamnat la surghiun. După moartea lui Constantiu însă, urmând la conducerea împărăţiei Iulian şi voind să atragă de partea lui pe toţi cei ce fuseseră surghiuniţi de înaintaşul său, a dat poruncă să revină la scaunele lor toţi episcopii care fuseseră mai înainte surghiuniţi. Împreună cu toţi ceilalţi a revenit din surghiun şi sfântul Chiril şi şi-a luat în primire scaunul său de la Ierusalim. Şi păstorind în chip frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi lăsând ca amintire Bisericii catehezele sale, cu care căutase să întărească în credinţa creştină turma sa, după ce a mai trăit puţină vreme de la întoarcerea din surghiun, a răposat întru fericire. Şi era sfântul Chiril, în ceea ce priveşte înfăţişarea trupului, om potrivit de vârstă, gălbui la faţă, cu părul lung, cu nasul adus, lat şi rotund la obraz, cu sprâncene deopotrivă tocmite şi aduse, cu barba albă, deasă şi îngemănată şi cu toată ţinuta asemenea unui om de la ţară. Tot în această zi, pomenirea celor zece mii de mucenici, care s-au săvârşit tăindu-li-se capetele. Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Trofim, Evcarpion şi cei împreună cu dânşii. Când prigoana împotriva creştinilor din Nicomidia ajunsese în toi, în vremea împăratului Maximian, sfinţii mucenici aceştia, Trofim şi Evcarpion, se găseau în oaste şi fiind puternici la trup şi îndrăzneţi, pentru că încă nu ajunseseră să cunoască învăţătura creştină, prigoneau şi ei pe creştini şi ajunseseră nişte vrăjmaşi preaînverşunaţi ai creştinilor: îi prindeau, îi băgau la închisori şi având toată puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau şi pe alţii îi ocoleau. Odată, mergând să prindă pe unii dintre creştini, au văzut un foc mare, care cobora asupra lor din cer, întocmai ca un nor. Şi au mai auzit şi un glas, care ieşea din acest foc şi care zicea: "Pentru ce vă grăbiţi să aduceţi nenorocire asupra robilor Mei? Să nu vă înşelaţi: nimeni nu va putea să înfrângă pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturaţi-vă lor şi veţi dobândi împărăţia cerurilor". Auzind glasul acesta, Trofim şi Evcarpion, cei care mai înainte erau plini de cruzime şi de îndrăzneală şi care se îngâmfau împotriva creştinilor, au căzut la pământ, nemaiputând nici privi şi nici auzi glasul acela care tuna din nor. Şi de jos de unde se găseau, numai acest lucru grăiau: "Cu adevărat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a arătat nouă astăzi! Şi fericiţi suntem şi noi, dacă ne vom face slujitori ai Lui". Iar după ce au zis acestea plini de frică, norul cel de foc s-a despărţit în două şi iarăşi s-a auzit un glas din el zicând: "Ridicaţi-vă şi pocăindu-vă, iată, vi se vor ierta păcatele!" Şi ridicându-se, au văzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrăcat în haină albă şi cu totul frumos la înfăţişare şi mulţime multă stând în jurul lui, şi minunându-se de această vedere, au zis ca dintr-o gură: "Primeşte-ne şi pe noi că multe şi nenumărate sunt păcatele noastre; căci ne-am pornit întocmai ca nişte beţivani împotriva Ta, a adevăratului Dumnezeu şi a robilor Tăi!" După ce au zis ei acestea, norul unindu-se iarăşi laolaltă s-a urcat la cer. Iar ei plângând mult, s-au întors din drumul lor; şi pe toţi pe care mai înainte îi închiseseră, lăsând la o parte toată frica şi teama, i-au îmbrăţişat ca pe nişte fraţi, închinându-se lor şi le-au spus să se ducă la casele lor. Dar mai-marele locului aflând acestea s-a umplut de mânie împotriva lor şi poruncind să fie aduşi înaintea lui, i-a întrebat care este pricina de şi-au schimbat purtarea. După ce ei au istorisit însă toată vedenia pe care au avut-o, în toate amănuntele, mai-marele locului a poruncit să fie spânzuraţi pe lemn, iar după ce s-a făcut aceasta li s-au strujit coastele cu căngi de fier şi li s-au frecat rănile cu ţesături de păr. Iar sfinţii, vitejeşte răbdând toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se şi mulţumindu-I. Pentru aceasta, mai-marele locului, umplându-se de şi mai multã mânie împotriva lor, a dat poruncă să se pregătească un cuptor aprins în mijlocul cetăţii şi sfinţii să fie aruncaţi în el. După ce porunca tiranului s-a împlinit, sfinţii intrând în cuptor, au primit acolo cununa muceniciei. Tot în această zi, pomenirea Mariei, sora lui Lazăr, care a uns picioarele Domnului cu nard şi le-a şters cu părul capului ei. Matei 26, 6-13 : Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. Marcu 14, 3-9 : Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir@ de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei. Ioan 12, 1-8 : Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Luna martie in 18 zile: pomenirea celui dintre Sfinti Parintelui nostru Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului (+ 386).     Acesta a fost din partile Ierusalimului, nascut pe vremea imparatiei marelui Constantin, din parinii dreptcredinciosi. Avea doisprezece ani, cand se tinea Sinodul de la Niceea (325) si, ca unul ce primise de la Hristos indemnarea si darul propovaduirii tainelor lui Dumnezeu, a fost crestin.     Era pe vremea cand sapaturile, poruncite de imparatul Constantin, descopereau la Ierusalim, locul Golgotei, mormantul Domnului si lemnul Crucii sfinte, a mantuirii noastre. Era vremea cand imparatul ridica marea biserica a Sfantului Mormant si biserica Invierii, vremea cand Ierusalimul, paganizat de romani, incepea sa fie dm nou Maica credintei crestine. In aceasta biserica a Invierii, a slujit, ca preot in tineretea sa, Sfantul Chiril, si tot aici, cu binecuvantarea episcopului sau Maxim, a rostit el vestitele Cateheze (Cuvantari), ce ne-au ramas de la el, pregatind pentru botez pe cei ce doreau sa se increstineze, in fiecare an, la Pasti.     Catre anul 350, mutandu-se la vesnica viata, Maxim, episcopul Ierusalimului, a fost inaltat fericitul Chiril la episcopia Cetatii Sfinte, invoindu-se la aceasta si mitropolitul sau, Acachie, din Cezareea Palestinei.     In anul urmator, la 7 mai 351, a avut loc aratarea unui semn luminos pe cerul Ierusalimului, in chipul Sfintei Cruci, despre care lucru episcopul a instiintat amanuntit pe Imparatul Constantin, dar, dupa aceasta, au inceput zile grele pentru dreapta credinta. Imparatii arieni Constantin si Valens, impreuna cu episcopii arieni, indeosebi cu mitropolitul arian Acachie, au izbutit sa-l scoata de doua ori din scaun pe Sfantul Chiril, aparatorul dogmelor apostolesti.     Dupa mai bine de saisprezece ani de surghiun, spre sfarsitul vietii, Sfantul Chiril s-a intors la episcopia sa. Om iubitor de pace, el cauta sa vindece ranile dezbinarilor din episcopia sa, cu duhul cald si intelegator al adevaratilor parinti ai Bisericii. Indemnurile lui sunt pline de masura. Adevarata pocainta, dupa el, e schimbarea vietii si a obiceiurilor si viata crestinului este o astfel de necurmata schimbare, ca sa-l faca pe om sa simta in el indemnul Duhului Sfant. Incercarile vietii l-au invatat ca, fara iubire, adevarul este orb.     Si asa, pastorindu-si cu dragoste turma sa si cu placere slujind lui Dumnezeu si pe semeni si lasand Bisericii zestrea pretioasa a celor 24 de cateheze si pilda vietii lui crestine, a raposat intru fericire, la anul 386, dupa ce luase parte la Sinodul al doilea a toata lumea, din Constantinopol, la anul 381, pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Mare.     Intru aceasta zi, cuvant despre Daniil Monahul, clevetit, pe nedrept, de desfranare.     Ne spunea noua un oarecare parinte, despre Daniil Egipteanul, zicand: Ava Daniil s-a suit odata la targ, ca sa-si vanda lucrul mainilor sale. Iar un tanar ruga pe staret, zicand: "Pentru Dumnezeu parinte, sa mergi la casa mea si sa faci femeii mele o rugaciune, ca este stearpa". Deci, staretul, silit fiind de acel tanar, a mers la casa lui si, facand rugaciune femeii lui, cu voia lui Dumnezeu, a zamislit femeia in pantece. Iar unii oameni, netemandu-se de Dumnezeu, au inceput a cleveti pe staret, zicand ca, tanarul sterp fiind, femeia lui a fost ingreunata de ava Daniil. Deci, a venit aceasta la auzul staretului, iar staretul a zis barbatului: "Dupa ce va naste femeia ta, sa-mi spui mie". Si, dupa ce a nascut, a spus tanarul staretului in Schit, zicand: "Pentru rugaciunile tale, parinte, cu voia lui Dumnezeu, ni s-a nascut noua pruncul."     Atunci, ava Daniil, venind, a zis tanarului: "Cand vei boteza pruncul si vei face masa si cumetria botezului, sa ma chemi si pe mine si rudeniile si prietenii tai." Iar el a facut asa. Si, cand se ospatau, luand staretul pe prune in mainile sale, inaintea tuturor, a poruncit sa vorbeasca pruncul si l-a intrebat pe el: "Cine este tatal tau ?" Si a zis pruncul: "Acesta este", intinzand mana sa si aratand cu degetul spre acel tanar. Si era pruncul numai de douasprezece zile. Si toti cei ce au vazut, au proslavit pe Dumnezeu. Drept aceea, nimeni sa nu osandeasca, din auzire numai, ca sa nu cadem in pacatul osandirii. Dumnezeului nostru, slava!   Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre voia libera a omului.     Pricina pentru care a fost facut omul stapan pe sine, este ca, asa ne-a iubit Stapanul Hristos, sa fim liberi; ca, adica, numai cu voia noastra sa-L iubim si voia Lui sa o facem, iar nu siliti. Ca, si tu nu primesti cu bucurie sa-ti fie sluga cineva, atunci cand il stii pe el legat in obezi, ci cand el, dupa a sa voie, te slujeste si te iubeste pe tine. Apoi, cu atat mai mult, Dumnezeu nu voieste si-i pare rau de rautatile noastre si nu inceteaza, invatandu-ne pe noi, prin Sfintele Scripturi si prin prooroci. Asa si Unul Nascut, Fiul lui Dumnezeu, intrupandu-Se, ar fi putut, adica, sa piarda pe toti cei ce gresesc si se abat de la Dansul; dar nu aceasta iubeste El, ci ca, de voia sa, fiecare din noi sa ne lipim de Dansul. Pentru aceasta, si osanda a randuit-o, dar si Imparatia a fagaduit-o. Ca, adica, singuri sa ne alegem noua insine ori Raiul, ori osanda, fiindca suntem facuti de Dumnezeu, de sine statatori, ca, ori de mantuim, ori de pierim, cu voia noastra sa fie.     Multi zic ca, adica, din firea noastra, suntem maniosi sau desfranati si de aceea, nu putem noi sa ne pazim de acestea. Daca-i asa, atunci spune-mi mie: De te-ai afla furand, sau desfranandu-te undeva si ai vedea pe cineva trecand alaturi, oare ai zice ca de nevoie si din fire faci asa ? Nu, ci indata ai fugi si ai inceta de a face raul acela. Si daca frica omeneasca a putut schimba ceea ce se facea, apoi, cu atat mat mult, nu o va schimba frica de Dumnezeu, Care va sa judece viii si mortii ? Spune-mi mie, dar, cand asupra slugii sale se manie stapanul si-l bate, si ii spune cuvinte rele, pentru ce sluga aceea rabda si nu se razbuna ? Acela rabda, stiindu-se vinovat in fata omului, ci lui Dumnezeu vinovati suntem; pentru aceea, dar, rabda, frate, invinuirile si ocarile si nu te razbuna.     Deci, de credeti in Dumnezeu, fratilor, sarguiti-va sa faceti cele placute Lui. Pentru ca, daca mintea fiecaruia va sta inaintea lui Dumnezeu, atunci rob ii va fi ei trupul. Iar daca cineva isi iubeste trupul, unuia ca acela toate voile lui i se fac si nu va mosteni Imparatia Cerului si nu se va putea mantui. Iar pe noi, invredniceasca-ne Dumnezeu, ca sa facem toate faptele cele bune si sa castigam mila de la Dansul. Ca a Lui este slava in veci, Amin.   Intru aceasta zi, cuvant despre Gheorghe, egumenul muntelui Sinai.     A fost un egumen la muntele Sinai, anume Gheorghe, foarte mare pustnic si foarte infranat. Deci, acesta, in Sambata cea mare, sezand in chilia sa, se gandea asa, zicand: "As fi voit sa fac ziua Sfintei Invieri in cetatea Ierusalimului si sa ma impartasesc cu Sfintele Taine in biserica Sfintei Invieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru". Si a petrecut staretul toata ziua cu gandul acela. Apoi, dupa ce a inserat, a venit ucenicul lui, zicand: "Porunceste-mi mie sa am grija Impartasirii". Iar staretul i-a zis lui: "Cand va fi vremea de impartasire, sa-mi spui mie ca sa viu, atunci, sa ma impartasesc si eu". Si asa a petrecut staretul in chilia sa. Iar cand a fost vremea impartasirii in sfanta biserica, atunci s-a aflat staretul in Ierusalim, in biserica Sfintei Invieri si fericitul patriarh Petru i-a dat preotilor sai, Sfanta Impartasanie. Si, vazandu-l patriarhul a zis catre epitropul sau: "Cand a venit egumenul de la muntele Sinai ?" A raspuns epitropul, zicand: "Asa ma jur, ca nu l-am vazut pe el mai inainte, fara numai acum." Iar patriarhul i-a zis lui: "Spune-i sa nu plece, ca voiesc, impreuna cu mine, sa manance bucate". Si spunand epitropul staretului, acesta a zis: "Voia Domnului sa fie !"     Apoi, dupa ce s-a sfarsit Sfanta Liturghie, sarutand staretul Sfantul Mormant, indata s-a aflat in chilia sa. Si, iata, ucenicul lui a batut la usa, zicand: "Parinte, sa mergi sa te impartasesti". Deci, staretul, mergand, s-a impartasit iarasi si intru aceasta biserica. Iar patriarhul Petru, al Sfintei cetati, mult s-a intristat, pentru ducerea si neascultarea lui.     Iar, dupa praznic, a trimis epistola catre episcopul Faranilor, Fontin si catre parintii Sinaiului, ca sa-l aduca pe egumen. Si, venind, trimisul a dat scrisoarea. Si a trimis si ava Gheorghe, egumenul, la patriarh, trei preoti: pe ava Stefan Capadochianul, pe marele parinte Zosima si pe ava Docletie. Si a scris patriarhul in acest fel: "Sa nu fie mie stapane, ca sa trec cu vederea pe fericirea ta, nicidecum." Si ceea ce i s-a intamplat lui a scris. Si, a adaugat si aceasta, zicand: "Sa stie fericirea ta, stapane, ca dupa sase luni, amandoi, impreuna, vom intampina pe Stapanul Hristos, Dumnezeul nostru, si atunci ne vom vedea". Iar aceia, mergand, au dat cartea patriarhului si au spus: "Saptezeci de ani are staretul, de cand n-a iesit din muntele Sinai". Iar Sfantul Petru a adus martori episcopi si clerici, care vazusera atunci pe staret, si aceia au zis: "Noi toti l-am sarutat pe el". Iar, dupa sase luni, a raposat staretul si patriarhul, cum proorocise staretul. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.