Ce este viața duhovnicească? Arhimandritul Serafim Alexiev

 

Așadar, lupta cu noi înșine - iată deviza celui care voiește cu adevărat să ducă o viață duhovnicească. Propria noastră inimă, iată arena de luptă! Sufletul nostru, iată câmpul!

Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și ea mișcare și luptă. Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu. Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră. Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui, ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru cele cerești”,  adică împotriva dracilor. Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire și pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți și duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s-au abătut de la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume. Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar de sânt nevăzuți, ei ființează. Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său, unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată că „cele inexistente” s-au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg. Întocmai este și cu credința. Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu împărtășește credința în existența diavolilor. „Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într-acele îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri. Ca să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m-am rugat mai cu seamă lui Dumnezeu, când m-am așezat să dorm, și nu m-am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis, nu am văzut nimic îngrozitor.”

La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta, că nu ți s-a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie. Cugetă și singur: ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s-a arătat, mult a câștigat: prin întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta,decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde  pe mulți!” Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol, draci pe care El îi izgonea. Iar în rugăciunea Tatăl nostru, El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean”, adică de satana. Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său. Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui, un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea, pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.

 „L-am ocărât! O să mă țină minte!” se laudă unul care l-a vătămat cu cruzime pe aproapele său. Dar nici nu bănuiește că, așa cum albina, atunci când își înfige acul în cineva, își pricinuiește sieși cel mai mare rău, pentru că ea însăși moare, tot astfel, și acela care a ocărât pe cineva a suferit mai mult duhovnicește decât cel defăimat, pentru că s-a făcut mort pentru iubire și, de aici, pentru mântuire.

„M-am răzbunat!” rostește un altul, cu mândrie. Sărmanul, nu pricepe cât s-a păgubit, desăvârșindu-se în ură. „I-am întins o cursă” își freacă mâinile cu o mulțumire rea un al treilea, căci nu vede că singur a căzut într-o capcană mai înfricoșătoare, cea pe care cel viclean i-a așezat-o înainte, spre a-l prinde în mrejele urii. O astfel de luptă nu naște biruitori, ci întotdeauna învinși. Ea nu aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu și înaintea îngerilor Săi. Din partea Evangheliei lui Hristos nu-ți aduci cinste și nu te încununezi cu biruință dacă ești crud și răzbunător, ci dacă ești blând, iubitor, răbdător, împăciuitor. Ai fost ocărât și ai răbdat: aceasta este biruința nevăzută! Dacă unii te-au batjocorit, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreția duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată rușinea vrăjmașilor sufletului tău! O astfel de purtare este în duhul Evangheliei, care grăiește: „Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celora ce urăsc pre voi și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru celui din ceruri, că pre soarele său îl răsare preste cei vicleni și preste cei buni, și plouă preste cei drepți și preste cei nedrepți.”

Și astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului și împotriva sângelui, ci împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Numai ura împotriva lor este virtuoasă și legiuită, îndreptățită și mântuitoare. Dar unde le vom afla pe aceste duhuri ale vicleniei, ca să deschidem front împotriva lor? Înainte de toate, în noi înșine. Nu sântem, oare, plini peste măsură de patimi, și în spatele fiecărei patimi, după învățătura Sfinților Părinți se ascunde și un drac? Există draci ai iubirii de argint, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai urii, ai curviei, ai pizmei, ai beției și alții. Noi trebuie să avem ca datorie să izgonim dintr-înșine aceste duhuri întunecate. Prin urmare, trebuie să începem cu noi înșine această luptă duhovnicească nevăzută, și singura binecuvântată. Pe lângă aceasta, trebuie să o purtăm cu îndârjire și fără cruțare de sine vicleană, dacă dorim să ieșim biruitori, cu ajutorul lui Dumnezeu, și dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească cu ajutorul căreia vom putea ajuta miile de oameni din jurul nostru să intre și ei în Împărăția lui Dumnezeu și să dobândească mântuirea veșnică. Cine nu pornește lupta de la el însuși, ci de la ceilalți oameni, socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul din ei, în loc să-l urască pe diavol, urăște pe sărmanele victime ale acestuia. Noi, însă, se cade să facem această deosebire importantă, întru care ne învață de Dumnezeu insuflații și de har înțelepțiții Sfinți Părinți: „Urăște păcatul, și nu pe păcătos! Față de păcătos se cuvine să simțim milă, ca față de un rob nenorocit al diavolului, și să-l tămăduim cu dragoste, ca pe un bolnav” (Avva Dorothei). Cine nu se tulbură din pricina robiei, un cumplit adevăr obștesc? Dar cine, din pricina robiei, îl urăște pe robi? Noi, îndreptățiți, urâm robia și deplângem pe robi. Însă iată că în partea morală săvârșim această greșeală nimicitoare: urâm pe păcătoși, iar nu păcatul și pe diavol, care îi înrobește. Din aceasta se nasc necontenite certuri și neînțelegeri, care otrăvesc legăturile dintre oameni spre biruința deplină a satanei. Ca să încetăm a ne sfădi cu aproapele nostru, spre a noastră pierzanie, se cade să ne îndreptăm toate săgețile mâniei înlăuntru, către noi înșine, și atunci nu vor mai rămâne săgeți pentru semeni. Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dăruiește răsplăți bogate. Așadar, lupta cu noi înșine - iată deviza celui care voiește cu adevărat să ducă o viață duhovnicească. Propria noastră inimă, iată arena de luptă! Sufletul nostru, iată câmpul!

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2010, pp. 9-14)

 

Viata duhovniceasca se confunda in zilele noastre cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori Apostolii vorbesc de „noua viata in Hristos." Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana - dar este doar asta, ca-i primitiva, si se termina cu mormantul. Viata in duh inseamna a patrunde in legile vietii dumnezeiesti (daca le putem numi legi), care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta.

De ce sufera omul? este un mers spre moarte, o pierdere a vietii. Deci viata duhovniceasca adevarata nu cunoaste pierdere. Si a intra, inainte de moartea noastra biologica, in aceste elemente ale vietii vecinice, este viata duhovniceasca. Sa luam . Uite, va dau un exemplu. De cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, si in neputinta mea, asa cum mi-a spus Parintele nostru Duhovnic, daca au venit la mine, i-am primit cum i-au primit si fratii mei din Manastire. Si daca i-am ascultat, daca am avut cat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judecam, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni, ca uneori am ramas pur si simplu uimiti, trasniti, "de unde si pana unde"!

Deci ce vreau sa zic? Dragostea, in cele mai mici manifestari, nu este o chestie psihologica, nici macar morala. Este legea vietii. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste astazi in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in Ortodoxie, mistica nu exista. Mistica, ce se numeste mistica, este viata duhovniceasca. E mistica, fiindca-i a Duhului; ca nu se poate exprima nici in termenii logicii formale, nici in materialitate; e tainica, fiindca face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne asteptam; chiar si asta, ca impartasesti putina dragoste unui aproape, si te uimesti "de unde pana unde," ca invie toata viata lui - de multe ori si altii imprejurul lui.

Deci, in cateva cuvinte, aceasta este viata duhovniceasca. Si tare m-as bucura ca cuvantul acesta, „mistica," aproape sa nu se mai auda, fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega; si atuncea a inventat un „sertar" pe care l-a intitulat „mistica." Si tot ce nu intelegi, bagi acolo, fiindca este mistic, „asta este mistica." Nu! Asta-i viata duhovniceasca. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se intrebuinteaza si el, dar pentru noi este viata duhovniceasca. Adica viata prin care acum incepe sa lucreze, sa zicem, pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede. Azi poate inteleg mai bine cuvantul acesta din Scriptura decat ieri. Maine o sa inteleg mai multe lucruri. Fac un lucru care, prin a-l face, imi deschide ochii, daca este drept lucrul pe care l-am facut, si experienta fizica pe care o am, poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam. Uite cum se impleteste viata practica cu luminare, care luminare nu este, iarasi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce ma va urma dupa moarte.

Ce este ? Iarasi, un lucru ce nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o "miorlaiala" pentru niste rautati pe care le-am facut; pocainta este dinamica spre viata vecinica. Parintele nostru duhovnic, Parintele Sofronie - si, daca va uitati, in armonie cu toata filocalica - spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati-va cati oameni imprejurul nostru sunt inconstienti de pacat, dar si noi ieri-alaltaieri; traiam pacatul si nici nu stiam ca-i pacat. De cate ori n-am auzit: O, Parinte, nu stiam ca asta-i pacat! Sau eu, candva, n-am stiut ca asta-i un pacat, decat cand am vazut intr-o rugaciune, sau in intrebarile acelea din Molitfelnic.

Deci, constientizarea pacatului. Dar constientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, asta-i un pacat, si nu te-a crezut! Si ce se-ntampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce imi arata acest intuneric, decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea? Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte - v-o spun din partea filocalicilor si a Parintelui meu duhovnicesc - este , este Dumnezeu insusi care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar nu-i momentul sa "deznadajduiesc ca sunt mult mai rau decat ieri": ba sunt mai bine, fiindca sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma haul si intunericul pacatului meu, pot sadeznadajduiesc, dar sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat cand eram acelasi pacatos si habar nu aveam. De ce? Fiindca inseamna ca Dumnezeu gaseste ui mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi.

Si zicea Parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul, pe care astazi lumina lui Dumnezeu ni-l descopera, catre acea lumina. Si, contemplarea luminii necreate, adica a lui Dumnezeu insusi, nu este un fenomen cum ni-l inchipuim noi, ci un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu vazatoare; fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeiesti care astazi imi dezvaluie intunericul, incep sa vad candva, in viata mea - da-ne Doamne, si auzi-ne aceasta ca rugaciune! - incep sa vad insasi lumina.

Si Parintele Sofronie zicea: "De-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor tale te lumina ca sa iti vezi intunericul, ca sa incepi calatoria dintru intuneric intru lumina." Deci iata ce numesc viata duhovniceasca.

Parintele Rafail Noica

 

 

Vorbind la modul practic: viaţa duhovnicească este necontenita noastră osteneală de a ne învrednici acestui duh dumnezeiesc din noi.

Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie.
Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer - din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie - şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.

Ce este, atunci, viaţa? Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu explică limpede acest lucru pe cea dintâi filă a sa: Şi a zidit Domnul Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu.

Oare ştii bine ce înseamnă cuvintele „mijlocit“ şi „nemijlocit“ ? Ei bine, din pământ a zidit Dumnezeu, în chip mijlocit, trupul, iar nemijlocit, de la Sine, a suflat în el duh de viaţă. Astfel, omul a devenit suflet viu. Şi astfel, omul este în aparenţă materie - însă materie cu duh de viaţă în sine, duh care este nemijlocit de la Făcătorul.

Prin acest duh de viaţă, omul ţine legătura cu Însuşi Făcătorul său şi cu toată lumina duhovnicească cerească ce e în jurul Făcătorului. O flăcăruie, ce seamănă cu veşnica flacără a Dumnezeirii. Deşi cu trupul ne târâm pe pământ printre insecte, prin aceasta flăcăruie suntem legaţi cu cele mai înalte ceruri şi cu veşnicia.

Sufletul trăieşte în trup, primind necontenit sprijin şi viaţă de la acest duh de viaţă dumnezeiesc, care şi este viaţa omului.

Vorbind la modul practic: viaţa duhovnicească este necontenita noastră osteneală de a ne învrednici acestui duh dumnezeiesc din noi. De ce să ne ostenim a ne învrednici ? Fiindcă Făcătorul ni l-a dăruit de la Sine. Nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dragostea veşnică ni l-a dăruit. Într-adevăr, darul nu se plăteşte cu nimic. De asta-i darul dar. Însă cel ce primeşte darul, şi încă unul aşa de preţios cum este viaţa, poate măcar să se arate vrednic de acest dar.

Cum să-I răspundem lui Dumnezeu cu dragoste pentru dragoste, şi cum să ne arătăm vrednici de acest dar dumnezeiesc? Pentru aceasta există o mare ştiinţă, care se cheamă ştiinţa duhovnicească. Aceasta este ştiinţa mai presus de toate celelalte ştiinţe, aşa cum duhul de viaţă al lui Dumnezeu este mai presus de toate făpturile. Această ştiinţă nu este de la om trupesc, ci de la însuşi Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Însuşi Dăruitorul celui mai de preţ dar i-a învăţat pe oameni cum să se învrednicească de acest dar. Dacă doreşti să pătrunzi această luminoasă şi dulce ştiinţă, binecuvântată fie dorinţa ta.

Pace ţie şi bucurie de la Domnul!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de azi vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 5-6)Mişcarea în viaţa duhovnicească trebuie să fie îndreptată înainte şi în sus, pentru atingerea desăvârşitei asemănări cu Dumnezeu (Mt. 5, 48). Dacă omul se opreşte din mişcarea către Dumnezeu, începe să se fărâmiţeze înlăuntrul său, iar acesta este semnul morţii duhovniceşti. Din această pricină apa curgătoare nu capătă miros urât, pentru că este într-o neîncetată mişcare. Iar apa stătătoare din bălţi devine mocirloasă şi începe să aibă un miros urât.

Lupta în viaţa duhovnicească este nevăzută, tot astfel cum nevăzut este şi duhul care poartă această luptă. Ea nu se cade să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuţi, cu care noi, adesea, din lipsă de înţelepciune, intrăm în vrăjmăşii, ci împotriva patimilor dintru noi şi a demonilor din afara noastră. Acestea le întăreşte şi Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale vrednice de luare-aminte: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efes. 6, 12), adică împotriva demonilor.

Există însă demoni? - întreabă unii. Nu sunt acestea doar înfăţişări ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe Dumnezeiasca Descoperire (Iov 1, 6; Mc. 1, 23; Apoc. 20, 10 şi multe altele), precum şi pe experienţa Sfinţilor Părinţi, învaţă limpede că există demoni, numiţi de asemenea şi duhuri rele ori draci. Ca şi îngerii, demonii sunt nevăzuţi şi au fost creaţi cu înţelegere duhovnicească, dar s-au abătut de la bine din pricina relei întrebuintări a voii lor libere, dăruite de Dumnezeu, punând astfel temelie răului din lume.

Cel care crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, trebuie să creadă şi în lumea nevăzută, unde există atât îngeri, cât şi demoni, care, deşi sunt nevăzuţi, totuşi există.
Credinţa, acest aparat dumnezeiesc minunat, sădit întru noi într-un chip neînţeles, captează aceste realităţi precum radioul captează undele, cu neputinţă de prins fără ajutorul său, unde care, înaintea inventării radioului, erau socotite a fi inexistente. Dar iată că cele „inexistente" se arată că există! Acum ştim cu toţii că aceste unde ne înconjoară în chip nevăzut şi că împrejmuiesc întreg pământul.

Tot astfel este şi cu credinţa. Ea captează undele din lumea cealaltă şi ne convinge în chip vădit de existenţa îngerilor şi a demonilor. Sfântul Apostol Pavel dă o definiţie clasică credinţei: credinţa este dovedirea celor nevăzute (Evr. 11,1).

Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, un nevoitor rus foarte cunoscut şi un înţelept învăţător duhovnicesc din veacul al XlX-lea, că el nu credea în existenţa demonilor. „Iertaţi-mă - spunea el -, însă eu nu cred într-atâta în acele înfricoşătoare şi nenumărate arătări ale demonilor, despre care atât de mult se scrie în Vieţile Sfinţilor şi despre care am auzit atât de multe povestiri. Ca să mă încredinţez personal de existenţa lor, am dorit să văd chiar eu pe neobrăzatul şi înfiorătorul diavol. Iar pentru aceasta m-am rugat într-adins lui Dumnezeu mai înainte de culcare şi nu m-am îngrădit nici cu semnul crucii. Am stat întins pe pat aşteptându-l, şi în cele din urmă am adormit, dar nu am văzut nici aievea, şi nici în vis ceva înfiorător."

La aceste cuvinte, părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceea că nu ţi s-a arătat diavolul te-a întrecut cu viclenia lui. Cugetă şi tu: ce folos ar fi avut diavolul dacă ţi s-ar fi arătat? Prin aceasta te-ai fi tulburat numai şi ţi s-ar fi înfricoşat inima ta necercată, în acele clipe tu ai fi început să te înspăimântezi şi să te rogi, căutând pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în acest chip de către un tânăr, s-ar fi făcut de ruşine! Dar prin faptul că nu ţi s-a arătat, el a câştigat mult: prin întărirea puţinei tale credinţe, el te-a călăuzit către necredinţa în existenţa lui. Pentru nimic altceva nu se nevoieşte într-atâta el ca pentru faptul de a se tăinui pe sine întru toate. Pentru că un astfel de vrăjmaş niciodată nu este primejdios în războiul dat la vedere, însă în războiul său ascuns el duce la pierzare pe mulţi!"

Deci demonii există! Să nu ne înşelăm cu necredinţa în existenţa lor! Căci necredinţa este biruinţa lor asupra noastră. însuşi Domnul lisus Hristos, Care a venit nu ca să ne înşele, ci ca să ne descopere adevărul despre lumea duhovnicească şi despre trăirea duhovnicească, ne arată că există demoni, draci, pe care El îi izgonea (Mt. 8, 32). Iar în rugăciunea „Tatăl nostru" El ne învaţă să ne rugăm, pe bună dreptate, astfel: „Şi ne izbăveşte de cel viclean", adică de satana.

Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră -împotriva oştirilor nevăzute ale demonilor! Cel ce începe să se războiască cu aproapele său face o mare greşeală, pentru că mută frontul şi schimbă obiectul luptei, iar în acest chip primeşte mare vă-tămare sufletului său. Chiar şi în cele mai strălucitoare biruinţe asupra aproapelui său, un astfel de luptător plin de neînţelepciune suferă în permanenţă înfrângerea, pentru că a îngăduit patimilor sale să stăpânească asupră-i.

„L-am înţepat! O să mă pomenească!" - se laudă unul care, plin de cruzime, l-a rănit pe aproapele său. însă el nici nu-şi dă seama, asemenea albinei care îşi înfige furioasă acul în cineva şi îşi pricinuieşte sieşi cel mai mare rău, pentru că ea însăşi moare. Tot astfel şi acela care a înţepat pe cineva, a suferit duhovniceşte mai mult decât cel înjosit, deoarece a murit dragostei şi prin aceasta mântuirii.

„M-am răzbunat!" - cu mândrie se arată altul. Săracul, el nici nu pricepe cât de mult s-a păgubit, desăvârşindu-se întru ură.

„I-am întins lui cursă!" - îşi freacă palmele, plin de mulţumire nebună, un al treilea. Şi nu vede că el însuşi a căzut în cea mai straşnică cursă - în cursa pe care cel viclean i-a întins-o, pentru a-l prinde în mrejele răutăţii.

O astfel de luptă nu naşte biruitori, ci întotdeauna înfrânţi. Ea nu aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu şi înaintea îngerilor Lui. Din punct de vedere al Evangheliei lui Hristos, cinste aduce şi cu victorie încununează nu faptul de a fi brutal şi răzbunător, ci faptul de a fi blând, fără de răutate, răbdător şi împăciuitor.

Dacă tu ai fost jignit şi ai răbdat -aceasta este biruinţa ta nevăzută! Dacă unii te-au vătămat, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreţia ta duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată ruşinea vrăjmaşilor sufletului tău! O astfel de comportare este în duhul Evangheliei, care grăieşte: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! (Mt. 5, 44-45).

Şi astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului şi a sângelui, ei împotriva duhurilor răutăţii din văzduh. Doar ura împotriva lor este virtuoasă, după lege, îndreptăţită şi mântuitoare.

Insă unde vom afla acele duhuri ale răutăţii, ca să deschidem front împotriva lor? Inainte de toate, în noi înşine. Nu suntem noi oare plini de multe patimi, iar în spatele fiecărei patimi, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, se ascunde câte un demon? Există draci ai iubirii de arginţi, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai vrajbei, ai desfrânării, ai zavistiei, ai beţiei şi mulţi alţii.

Noi trebuie să avem ca sarcină să izgonim dintru noi aceste duhuri întunecate. Prin urmare, cu noi înşine să începem această duhovnicească, această nevăzută şi singură binecuvântată luptă. Pe aceasta trebuie să o purtăm cu îndârjire şi fără vicleană compătimire de sine, dacă dorim să ieşim cu ajutorul lui Dumnezeu învingători şi dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească, cu ajutorul căreia vom putea să ajutăm mii de oameni din jurul nostru să intre şi ei în împărăţia lui Dumnezeu şi să atingă mântuirea cea veşnică.

Cel ce nu începe lupta de la sine însuşi, ci de la alţi oameni, socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul dintru aceştia, acela, în loc să-l urască pe diavol, devine jertfă vrednică de plâns a diavolilor. Noi însă suntem datori să facem acea delimitare clară, despre care ne învaţă Sfinţii Părinţi cei insuflaţi de Dumnezeu şi înţelepţi ţi de har: „Urăşte păcatul, dar nu pe păcătos!" Către păcătos trebuie să încercăm compătimire, ca pentru un nefericit rob al diavolului, şi să-l lecuim cu dragoste, ca pe un bolnav.

Cine nu se tulbură de robie, ca de un crunt fenomen social? Insă cine, din pricina robiei, urăşte pe cei robiţi? Noi cu dreptate urâm robia şi compătimim pe robi, dar iată că din punct de vedere moral facem această greşeală fatală: urâm pe păcătoşi, şi nu păcatul şi pe diavolul care îi robeşte.

Din aceasta se nasc nenumărate conflicte şi neînţelegeri, care otrăvesc legăturile dintre oameni spre biruinţa deplină a satanei. Pentru a înceta spre pieirea noastră a ne sfădi cu aproapele nostru, trebuie să ne îndreptăm toate săgeţile mâniei celei dinăuntru către noi înşine, şi atunci nu ne vor mai rămâne săgeţi pentru aproapele.

Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dă mari răsplătiri. Şi cel ce procedează altfel, răbdând şi acoperind răul întru sine însuşi, însă biciuindu-l şi osândindu-l în alţii, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului (II Tim. 2, 5). Dimpotrivă, un astfel de om va primi osândire, întrucât este spus: Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi! (Mt. 7, 2).

Lupta cu sine însuşi, iată deviza celui care doreşte cu adevărat să ducă o viaţă duhovnicească! Inima noastră - iată arena luptei! Sufletul nostru - iată câmpul de luptă!

Sfantul Serafim Alexiev

Articol preluat din volumul "Viata duhovniceasca", Editura Sophia

 

Ce este viata duhovniceasca?

Mareste imaginea.

Spre deosebire de moarte, care este lipsire de duh şi nemişcare, viaţa se caracterizează prin mişcare şi luptă. Viaţa duhovnicească, de asemenea, este mişcare şi luptă.