Cuvînt înainte
După cum, la rînduiala firii,
Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoşi în viaţa aceasta, ci
să şi dobîndim sănătatea cu osebite doctorii şi tămăduiri cînd ne vom
îmbolnăvi trupeşte, În acelaşi chip, şi la rînduiala Darului, El n-a
purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte,
sănătoşi, prin Sfîntul Botez, ci şi să dobîndim sănătatea cea
duhovnicească, cînd ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare
şi doctorie minunată. Şi aceasta nu este altceva decît Taina Sfintei
Mărturisiri. […]
Dar, o, nenorocire! Această baie
curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de
suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare!
Căci, socotind că se curăţă în această baie, n-au ajuns nici măcar să se
spele – după cum zice Solomon: Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de întinăciune nu s-a spălat. (Pilde
30, 13) – de vreme ce unii dintre dînşii sau nu se mărturisesc
niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii, mai bine să
se tăvălească în noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decît să alerge
la această baie şi să se cureţe. Alţii se mărturisesc, e adevărat, însă
nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă
cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi
umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de aici
înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine –
că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci
se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără
de hotărîre şi fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se
spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau
Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, în acest chip rău
mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se
păgubesc. De aceea, noi ne întristăm pentru o atît de mare pagubă şi
înşelare a fraţilor noştri creştini, încît ne-am nevoit ca să adunăm de
la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu
aceasta să-i îndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se
mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tîlcuim şi
să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca
mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca
urmare, să fie adeverită şi fără de îndoială iertarea păcatelor lor,
care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. […
Cum trebuie să se pregătească fiecare cînd vrea să se mărturisească
Fratele meu cel păcătos, în aşa
chip trebuie să te pregăteşti cînd vei voi să te pocăieşti şi să te
mărturiseşti: află, mai întîi, că pocăinţa – potrivit cu dumnezeiescul
Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) – este o întoarcere de la
starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol
la Dumnezeu, şi care se săvîrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu,
iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să
părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către
Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi
păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea
bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atît de mult
răutatea, încît să zici şi tu, împreună cu David: Nedreptatea am urît şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atît de mult binele, încît să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decît aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înţeleptul Isus Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Întoarce-te
la Domnul şi părăseşte păcatele…. Sîrguieşte către Cel Preaînalt, şi te
întoarce de la nedreptate şi te scîrbeşte foarte de lucrul urît. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvîntul cel de la sfîrşit.
Părţile pocăinţei
În al doilea rînd, să ştii că trei sînt părţile pocăinţei;
I) zdrobirea inimii,
II) mărturisirea şi
III) împlinirea canonului. Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume:
dezlegarea de păcat –
care se face de către darul Sfîntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului
– care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine într-însa Taina
pocăinţei.
1.I) Ce este zdrobirea inimii.
Zdrobirea inimii este o mîhnire şi o durere desăvîrşită a inimii, care
se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a
călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nu stă numai întru
simţire, adică în suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca
voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai
facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi
zdrobirea inimii sînt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, în măsura în
care se găsesc în inimă, se află şi omul în pocăinţă. Îndată însă ce va
lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta
vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea în
inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip pocăinţa lui este
adevărată. Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sînt
desăvîrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea
cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că
l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea
părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. […]
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici
Întîi, cercetează şi află care
este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că marele Vasile
spune (în hotărîrea pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul
altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor
încercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie
înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.”
Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său
În al doilea rînd, după cum stai
şi socoteşti cu cîţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci,
tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi – înainte să mergi la un
asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămîni, mai cu seamă la
începutul celor patru posturi ale anului – şezi în mare linişte, şi
plecîndu-ţi capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul
numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al
păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum
Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mîhnire şi amărăciune
în sufletul tău: Sfîrşi-voi firul vieţii mele aducîndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu! (Isaia
38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cîte păcate ai
săvîrşit;cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gîndurilor. Numără lunile;
apoi, de la luni, treci la săptămîni, şi de la săptămîni la zile. Adu-ţi
aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit
şi gîndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.
Deoarece oamenii astăzi fie că
se lasă greu cînd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a
cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată,
frate, că ţi-am aşternut pe hîrtie, în „Învăţătura către duhovnic”,
păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu
vederea. Ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sînt cei ce
greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate
şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută
acolo şi, cercetînd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo
le-ai săvîrşit, ca să le mărturiseşti.
Dar, precum vînătorii nu se
mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul
să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar
să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru
puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi omori păcatele cu
durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi,
ca să dobîndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au
adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobîndeşti
îngrijorarea, gîndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au
pricinuit-o ţie însuţi. […]
Cum trebuie să se mărturisească păcătosul
După ce te vei fi gîndit în
acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te vei fi pregătit
cu această zdrobire a inimii şi îngrijorare, mergi atunci la acel
iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă ştii carte, însemnează-ţi,
frate, păcatele şi pe hîrtie, ca să nu le uiţi. Şi, de va fi departe
locuinţa duhovnicului, să nu întîrzii, după cum nu întîrzii să mergi
pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află
departe. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca
15, 18). Şi, mergînd la dînsul, cînd acela îţi va spune să-ţi
mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpînului Hristos, atunci tu,
îngenunchind înaintea sfintei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am
la cer şi înaintea Ta şi nu sînt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată
că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru
dreptatea inimii.” Şi, aşa, să începi apoi să te mărturiseşti.
Ce este mărturisirea?
Mărturisirea este o înfăţişare,
de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a
gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără
ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Aşadar, şi tu, frate:
1) Trebuie să mărturiseşti, cu
însăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi
toate gîndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu însăşi gura ta
deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai
datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Cei care îşi scriu
păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac
rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvîrşită. Şi, pe
viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei
singuri înscrisul cu păcatele lor.
Mărturisirea să nu se facă din
silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David:
„Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, în
aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care
l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i
spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tîlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.
Mărturisirea trebuie să fie smerită
2) Trebuie să te mărturiseşti cu
smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită – precum şi-a
mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se
ruga vameşul – pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi
dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi
50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci
cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea
şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu
bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti
cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat
şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfîntul
Ioan Scărarul: „Fii – şi în purtare, şi în cuget – ca un păcătos, la
mărturisirea ta cătînd spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în
lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos”
(Cuvîntul IV).
Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta
3) Cînd te mărturiseşti nu
trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost
pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe.
Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi
voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva – îţi
spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) – învinovăţeşte-te
pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde
18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutînd
să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească,
adăugînd şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte
Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este
izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa
mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om,
nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă
4) Trebuie să te mărturiseşti
întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa
cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina,
numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către
Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai
păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să
adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui
duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le
spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, – cu care în acelaşi timp
să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea – ci să le
mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat.
Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu
numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte
pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci
încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în
tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la
acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu
acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).
Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi
5) Trebuie să te mărturiseşti
fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te
mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus
Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus
Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie
în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu
nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici,
să scapi de ruşinea de dincolo!”
De ce te ruşinezi, păcătosule?
Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi
de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de
la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi
neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă
mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi
pocăinţa: în păcat – ruşine şi batjocură; în pocăinţă – laudă şi
îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală,
şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru
mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit
l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile
duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc
acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun
Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine,
pentru ca să nu te ruşinezi. […] Iar dacă – să zicem – ai afla de la
alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale,
acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este
înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să
mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe
faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă,
să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul
acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin
nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum îţi aduce la cunoştinţă
Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îţi dă în vileag
şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la
Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămîne întru totul nevinovat şi
izbăvit pe deplin de greşelile lui.” În vechime, cei ce păcătuiau,
stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea
care intra în biserică, după cum spune Sozomen: „La început, aşa au
socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel
ce se mărturiseşte, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi
canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept
ca Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne
vesteşte el însuşi: Căci nu am dat înapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cînd te mărturiseşti unui singur om?
Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.
6) Una din două: sau aici, jos,
trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau,
dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor
Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi
49, 22). Ce zic, judecător? Înseşi păcatele tale nemărturisite te vor
mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată
lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia
2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le
vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi
vom plînge acolo şi va fi în zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile,
că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvîrşit (în al
optulea capitol al „Învăţăturii către Duhovnic”).
Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte.
Dacă vei mărturisi toate
păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu
numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai
adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pîngăririi celor
sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în „Cartea cea pentru
mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în „Mîntuirea
păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate
celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare
păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din
gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de
tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din
gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru
aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors
iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a
arătat şezînd pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi
fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De
aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei
să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de
toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărîre
7) Trebuie să te mărturiseşti cu
hotărîre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi
statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai
păcătuieşti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă,
dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puţin îţi va folosi
zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi
dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîţi nu iau o asemenea hotărîre, au –
ca sa zic aşa – un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se
mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăşi să săvîrşească păcatul,
asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce
iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se
tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia – după cum spune
Sfinţitul Augustin – nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altă
dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine – să
zicem – Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie
de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină.
Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum
cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu
pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc
bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o
durere adevărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci îşi sfîşie numai
veşmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută
durere. Sfîşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).
Şi ce-ţi va fi ţie de folos,
frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am
păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4),
dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte
de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care
spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte.
Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i
le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvîrşeşte nedreptăţi, „fiindcă
nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă
stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, şi-a aflat
păcatul său şi l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea
doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot
aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma
păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de către Nichita a
Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi
schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! sau: Am
voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de
astăzi – cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărîtă – să nu mai
păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după
cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu
vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămînă
tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care
se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi
la sfîrşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se
face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini:
1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu
pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărîrea de a nu mai greşi
şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit
cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului,
întrebarea 24) dacă – odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau
într-altele, care sînt urmare a celor dintîi – spune, odată cu păcatele
din urmă, şi pe cele dintîi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale
celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.
Scris este în cartea ce se
cheamă „Învăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte
folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de
obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvîrşit în întreaga sa viaţă,
după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sînt în primejdie de
moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se întîmplă să mergi la un
nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare
mărturisiri, se strîng laolaltă toate păcatele, ca nişte rîuri şi
alcătuiesc o mare întinsă, sau sînt ca nişte munţi deasupra altor munţi,
încît par că ajung pînă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pînă la cer (Ezdra
9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzîndu-le pe acestea dintr-o
singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o
suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai
mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capătă
astfel o linişte deplină în cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au
fost iertate şi capătă o mare înfrînare şi piedică spre a nu mai cădea
din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.
Ce este împlinirea canonului
După mărturisire, urmează a
treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care
este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil
al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu
păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va
da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de
milostenie, sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot
sufletul îndepărtarea de la împărtăşire, atîţia ani cît va hotărî el.
Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblînzeşti marea urgie pe care o are
Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel
veşnic al iadului.
Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor
Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost
izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră
(Numeri 12). Dacă desfrînatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el
nu şi-ar fi mîntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă
nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului
nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mîntuieşte.
Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cîştig şi de mare
însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane;
primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.
Împăratul David, pentru
ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul
său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărît şi lovit
cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de
toţi. Şi tu cauţi să-L îmblînzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om
fără de minte ce eşti! Împăratul Teodosie cel Mare a împlinit o vestită
canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărîtă de Sfîntul Ambrozie.
Împăratul Romanos cel bătrîn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe
care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cînd era timpul să
mănînce pîine, avea (lîngă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste
picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la
trapeză!” Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvîrşise, a fost
canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus
aflîndu-se, dezbrăcat de veşmîntul împărătesc, a ţinut un post întreg de
patruzeci de zile numai cu pîine şi apă, în necurmată rugăciune şi
tăcere, dormind pe pămîntul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele
mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti –
chipurile! – mai de soi decît ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai
gingaş şi nu primeşti un canon atît de uşor, de la duhovnicul tău,
pentru păcatele tale?
Să nu te înşele cugetul zicînd
că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Împăraţii aceştia aveau bani mai
mulţi decît tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste
canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întîmple, chiar dacă
cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui
Dumnezeu nu poate fi mulţumită în alt chip decît numai dacă se
pedepseşte însuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun
duhovnic iubitor de cîştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă,
ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în
asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămîi şi neiertat. Sfîntul Isidor
Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta
pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sînt stăpîni şi domni ai
iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei
necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!”
Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele
lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar
dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la
începutul capitolului IX din „Învăţătura către duhovnic.”)
Cel ce împlineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îţi împlineşti canonul dat
de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi
eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a
hotărît această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul
duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată,
ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al
Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre înţelepţire!
Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care
tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sînteţi fără de certare, de care
toţi au parte, atunci sînteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu
Dacă, din întîmplare, duhovnicul
tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru
Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care
se pocăiesc cu osîrdie), ca să îmblînzeşti mai vîrtos, prin acest canon
vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că
Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o
pentru păcat.
Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci
Frate, să alegi una din două:
ori să primeşti aici, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori
acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo;
iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo,
dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, în cartea
sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie
trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de
nelegiuirile pe care le-a săvîrşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele
Sfintei Biserici.”
Cel ce se pocăieşte trebuie să se îndepărteze de la Sfînta Împărtăşanie
Mai presus de toate, îţi spunem,
frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfînta Împărtăşanie
atîţia ani cîţi îţi va hotărî duhovnicul, pentru că această îndepărtare
este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata
ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani,
vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte,
tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran
care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale
Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Împărtăşanie
îţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osîndă şi
pedeapsă. Şi, ca să înţelegi mai bine acest lucru, înţelege din pilda
aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată
doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru
răni şi să nu bea vin sau să nu mănînce cutare mîncare, pentru că
altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni
nevăzute în sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat
duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărît să
foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană
uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe
lîngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănînci cutare mîncare,
adică să nu te împărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i
vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi[1],
n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai
cumplite şi mai întinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage
încă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul
Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1
Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se împărtăşesc fiind nevrednici,
unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei
încetează din viaţă.
Dacă cineva, fiind nedumerit, ar
spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de
iertare a duhovnicului – şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se
împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? –
acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă
păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini
canonul şi va sta departe de Sfînta Împărtăşanie (fiindcă de aceea
duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de
Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu
însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în
care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfînta Împărtăşanie. Fiindcă şi
păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu – cînd Natan i-a
spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” – dar nu s-a iertat şi pedeapsa
pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din
împărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a îndepărtat de
casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i
le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar
este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie
întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfîrşit, îţi spunem, frate,
că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor
Părinţi n. n.). trebuie să-l împlineşti cît mai repede cu putinţă, adică
cîtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu şi să nu amîni, fiindcă nu
ştii ce ţi se va întîmpla mîine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mîine (Pildele lui Solomon 27, 1).
Cum să se păzească păcătosul după mărturisire
Iar după ce te-ai mărturisit şi
ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu
cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste
cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:
Întîia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute.
Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai
săvîrşit. Că aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sînt Acela care şterge păcatele tale şi nu Îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia
43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca
să-ţi chinuieşti cugetul – îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, în
Omilia IV la Statui – ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde
la patimi şi să nu mai cadă iarăşi în aceleaşi. Ca, prin aducerea
aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi
ierte atît de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte
că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cît de mare este harul lui
Dumnezeu – spune Sfîntul Ioan Gură de Aur (Cuvîntul XXXVIII la 1
Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cînd îşi
aminteşte ce a păţit, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl
face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce
i-au fost iertate păcatele, întotdeauna şi le amintea şi le avea
înaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).
Dacă voieşti – îţi spune Sfinţitul Augustin
– să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să
le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plîngi pentru ele. Dacă
tu vei scrie şi îţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de
Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar
dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va
scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu
este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neîncetata
aducere aminte şi necurmata lor osîndire.” (Cuvîntul II cum că spre
folos este că proorociile nu sînt limpezi).
Sfîntul Marcu Pustnicul
te sfătuieşte însă ca, atunci cînd îţi mărturiseşti lui Dumnezeu
păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi
aminteşti împrejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit.
Deoarece, fiind tu încă împătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să
pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducîndu-ţi aminte cu
durere de ele după chipul lor, să cazi în deznădejde. Mai cu seamă să te
fereşti cînd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai
săvîrşit: deci să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oamenii cu care
ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti
păcătos şi că ai săvîrşit multe păcate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului.
A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă
aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate,
de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără de
rînduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii
aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu
trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i
alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este
argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit
Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi
aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din
mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheena (Matei
5, 29). Să nu te încrezi niciodată în tine, zicînd: Eu pot să mă
întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Înşelător este
gîndul acesta, fiindcă scris este: Nu te încrede în duşmanul tău niciodată (Isus
Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sînt de părere că acel prea-înţelept
Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpînei sale, de bună seamă ar fi
căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar
cine o îndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea într-însa (Isus
Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu
fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de
multe ori va cădea într-însele” (Cuvîntul XV la Statui).
A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune.
De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încît, dacă este
cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic ori de cîte ori vei săvîrşi un
păcat cît de mic, care se iartă, nu doar cînd vei săvîrşi un păcat mare
şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sînt arătate doctorului nu
se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cînd sînt mărturisite, nu sporesc,
după cuvîntul Scărarului: „Vînătăile care sînt date la iveală nu se vor
înrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvîntul IV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte
înţelept: cînd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi
diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea
deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii
unui călugăr îmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere împotriva
cui se spovedeşte des. Şi, pe lîngă aceasta, au mai spus că, atîta timp
cît omul se află nespovedit, toate mădularele lui sînt ca şi legate de
păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi,
numaidecît ele sînt dezlegate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat
Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, decît pentru a
ne învăţa pe toţi – mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi
preoţi – să ne spovedim de şapte ori, adică des, cît mai des cu putinţă
(pentru că numărul şapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe
ori”). Şi ne mai învaţă să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip
fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza Înaintemergătorul botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4) […].
Întîiul folos al mărturisirii dese:
după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adînci
în pămînt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi
deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adînci în inima celui
ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis – după cum un copac bătrîn şi
mare nu poate fi doborît dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi
o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul
doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvîrşită) pe
care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul
lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.
Al doilea folos al mărturisirii dese:
cine se spovedeşte des are mare uşurinţă în a-şi cerceta cu amănunţime
cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurîndu-se
neîncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămîn
tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi
să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită
numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici
să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori,
uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămîn nemărturisite,
rămîn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le
amintească în ceasul morţii sale, şi atît de mult îl va strîmtora, încît
îl vor trece sudorile morţii şi va plînge cu amar, sărmanul, dar fără
nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
Al treilea folos al mărturisirii dese:
cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvîrşi vreodată un păcat de
moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui
Dumnezeu, şi cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea
veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă – să zicem – săvîrşeşte
şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntîrziat să se
spovedească, cîtă vreme rămîne nespovedit, nu numai că este lipsit de
harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine –
posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea – nu-i sînt
vrednice pentru a-i cîştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sînt
lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul şi temelia tuturor
faptelor care duc la mîntuire. (Vezi şi capitolul X al „Învăţăturii
către duhovnic.”)
Al patrulea folos al mărturisirii dese:
cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla
în harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mîntuit. Şi diavolul – care
este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea
păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile în
tîlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu
cuvîntul: Vine stăpînitorul acestei lumi, şi el nu are nimic în Mine
(Ioan 14, 30) – diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă
dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale
sale, fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie şi socotelile
lui sînt limpezi şi catastifele lui sînt bine cumpănite, datorită desei
mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să
moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi
cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe
neaşteptate.
Al cincilea folos al mărturisirii dese:
al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi
împiedică şi-i înfrînează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se
mărturiseşte des, cînd îşi aminteşte că peste puţine zile are să se
spovedească, chiar dacă îşi are gîndul la păcat, se opreşte numaidecît,
socotind ruşinea pe care o va simţi cînd se va mărturisi şi dojana pe
care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfîntul Ioan
Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gîndurilor (vinovate) atîta putere
asupra noastră, cît faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să
fie hrănite în inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care înţelege mărturisirea
este oprit ca de un frîu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele
nemărturisite le săvîrşim fără frică, ca şi cum am fi în întuneric”
(Cuvîntul IV). De aceea, acelaşi sfînt grăieşte pentru fraţii acelei
minunate chinovii pe care o înfăţişează, că aveau cîte o tăbliţă
atîrnată de cingătoare, pe care îşi scriau gîndurile în fiecare zi şi le
spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.
Aşadar, frate al meu păcătos,
aflînd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cît
mai des mergi la această baie, cu atît mai spornic te vei curăţa. Nu
amîna timpul potrivit zicînd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă
spovedesc! – fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată îndelung
răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: Am păcătuit, şi ce
mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila şi mînia de
la El sînt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mînia Lui (Isus
Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a
izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, a
patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai înainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el
(Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două
ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te
spovedeşti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să te
spovedeşti şi să te îndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amîni
vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici
de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat. Care lucru să dea Domnul
să nu se întîmple niciodată vreunui creştin.
A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi.
Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de
la sfîrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la
Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la
veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea
patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasă să
păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce
faci, adu-ţi aminte de sfîrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Isus
Sirah 7, 38).
Aşadar, atunci cînd gîndul cel
viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te
îndeamnă să păcătuieşti fă aşa: întîi, pune în faţa ta moartea şi cugetă
că însuşi acest trup al tău – care acum pofteşte să curvească, sau să
ucidă, sau să fure sau să săvîrşească vreun alt păcat – va muri şi îşi
va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să
ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet.
Gîndeşte-te că acesta are să fie înmormîntat într-un mormînt
prea-întunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană
viermilor, împuţiciune, putreziciune şi pulbere.
Adu-ţi aminte cîtă spaimă, cîtă
durere, cîtă groază vei încerca atunci cînd sufletul se va despărţi de
trup, cînd îţi vor sta în preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni
nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se
întîmple şi acelui ins cu care doreşti să săvîrşeşti păcatul. Fiindcă
acest trup, pe care acum tu îl iubeşti şi-l pofteşti atît de mult, peste
puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit,
putreziciune, hrană viermilor şi împuţiciune. Şi, mai presus de toate
acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un hoţ care vine pe
neaşteptate, încît nu ştii niciodată cînd vine la tine. Se poate să vină
în această zi, în acest ceas, în această clipă, şi tu, care te simţeai
bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pînă
seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului
(Matei 25, 13). Trage învăţătură din acestea, frate al meu, şi spune
aşa în sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce
am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat
de toate plăcerile lumii? Ce voi cîştiga dacă săvîrşesc acest păcat?
Ce-mi va rămîne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea,
satano, şi tu, gînd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad în păcat!
În al doilea rînd,
dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi în faţă ziua înfricoşată a
Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci,
adică cum cerul se va înfăşură ca o hîrtie, cum stelele vor cădea din
cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi
ca ceara, marea se va înspăimînta şi va scădea, stihiile vor arde,
pămîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi
oamenii, de la Adam pînă la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze
înaintea înfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pînă şi
Îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie
judecat fiecare, urmînd să dea socoteală în amănunt pentru faptele rele
pe care le-a săvîrşit şi pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit.
Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gîndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc
acum, ce am să fac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum
mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi
nepărtinitor? Ah, cîtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de
mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? – cînd voi auzi
hotărîrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui!”
Vai! Vai! Cîtă ruşine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag
înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a
Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur,
neputînd să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să
grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca
să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui
asemenea înfricoşat Judecător, strigînd munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mînia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).
De voieşti să nu păcătuieşti,
frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe
care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică
necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel
nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plînsul cel
nemîngîiat, scrîşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi
felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu
înşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care îi urăşti atît de mult,
pentru că ţi-au pricinuit atîtea suferinţe. Lucru care este mai cumplit
decît celelalte feluri de pedeapsă – potrivit cu Sfîntul Maxim. Căci –
în cuvîntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune
următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de
spus cu adevărat – lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atît mai
mult să-l îndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această
durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi
vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o
veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea
de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sînt urîţi.” Apoi, ţine
minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o
sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii
vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.
Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti în
tine însuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu
cînd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine,
îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric în
fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas
într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate
plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al
focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stînjeneşti! Nu,
nu te voi săvîrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să
dobîndesc o veşnicie de suferinţe şi să plîng nemîngîiat, ca un smintit,
precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mînă, şi, iată, trebuie să mor! (1 Regi 14, 43).
A cincea păzire: cunoaşterea păcatului.
Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscînd bine ce lucru rău este
păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvîrşesc păcatul,
fiindcă nu ştiu cît de mare rău este. De aceea, în multe părţi ale
dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi
„neştiutori.”
O mare răutate
pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile
tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrşit. De pildă: de ai fi dus o
viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămînînd despuiat şi ars
vara de arşiţa soarelui, iar iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi
Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de
fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; dacă ai fi locuit
într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat
patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de
ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi
primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi vărsat mai mult
sînge decît toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvîrşit un singur
păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale
tale de mai înainte şi răsplata lor şi, murind în păcat, nu te vei
folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoinţe. Aşa hotărăşte Însuşi
Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele
lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13). […]
*********
Avînd în vedere acestea, noi
aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în
deplinătatea lui – fiindcă nici o minte nu poate să-l înţeleagă pe
deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cît este cu putinţă:
1) din păcatul însuşi,
2) din împrejurările lui,
3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1) Cunoaşterea păcatului din el însuşi.
Păcatul, prin el însuşi, este un
rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi
o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci
cînd tu ai să săvîrşeşti – să zicem – un omor, sau curvie, sau furtişag,
sau vreun alt păcat, gîndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi
diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: Omule, să nu faci acest
păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei
face, vei cîştiga un Rai veşnic, iar dacă îl vei face, vei dobîndi o
pedeapsă veşnică! Iar diavolul îţi spune: Săvîrşeşte acest păcat, şi nu
mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici
de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta
de diavol şi vei săvîrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu,
dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu
vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale!
(Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu
pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept
Stăpîn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta!
Astfel, te asemeni şi tu cu încăpăţînatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). […]
2) Cunoaşterea păcatului după împrejurările care îl însoţesc.
Am arătat, în culori întunecate,
cît de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum, îţi vom
arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc.
Cea dintîi împrejurare a păcatului.
Cea dintîi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvîrşeşti.
Fiindcă cine eşti tu, cel care te împotriveşti măreţiei atît de
nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămîntului,
puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sîntem lutul
(Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai începătura din pămînt şi în
pămînt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de
multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui cea nemărginită,
ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui
suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale,
adăpat cu sîngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să
păcătuiască?! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un
păgîn, un închinător la idoli, se poate răbda – de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat
(Psalmi 54, 12) – dar să păcătuiască un creştin – care s-a împărtăşit
din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui Iisus
Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de
darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă – aceasta nu se mai
poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mîncări… (Psalmi 54, 14-15). […]
A doua împrejurare a păcatului.
A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule,
păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvîrşeşti păcatul pentru vreo
mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobîndeşti slavă, sau
bogăţie, sau o împărăţie? Nu! Ci îl săvîrşeşti pentru puţină linte, ca
Esau; ca să mănînci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobîndeşti puţin
orz sau o bucată de pîine. Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu pentru o mînă de orz şi pentru o bucată de pîine – aşa
se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de
multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile
Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cîştig de nimic,
pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pînă la ce
grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă
Iisus: M-au urît pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah!
Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse
din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie?
Nu trebuie să se deschidă deodată pămîntul sub picioarele tale şi să te
înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?
A treia împrejurare a păcatului.
A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvîrşeşti,
frate. Ah! Şi, de ai fi ocărît pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu
vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate
locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se
poate găsi vreodată un asemenea loc? În faţa Lui deci, înaintea feţei
Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar în faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca
şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi
fiecare gînd, şi cuvînt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei
luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvîrşi! Dacă o vezi
şi dacă nu-Ţi place, puţin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu
mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O,
îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus! […]
A patra împrejurare a păcatului.
A patra împrejurare este vremea în care săvîrşeşti păcatul. Mai ales
din această împrejurare se vede cît de mare este răutatea lui. Fiindcă
nu-l săvîrşeşti doar atunci cînd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci
întotdeauna: oameni care întărîtau fără încetare faţa Mea
(Isaia 65, 3). Fără încetare: şi cînd îţi păzeşte fiinţa ta, şi cînd îţi
dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte; fără încetare; şi atunci cînd te apără
de mii de primejdii înfricoşate, şi cînd îţi dă putere, sănătate,
frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi cîte le ai. Şi,
ceea ce este mai greu e că, în acelaşi timp în care le primeşti pe
acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără
încetare împotriva însuşi Aceluia care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă
l-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pămînt, ar fi fost o culme a
nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a
ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat
că sînt de o fire cu tine.
A cincea împrejurare a păcatului.
A cincea împrejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc
înspăimîntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte
sînt capetele balaurului celui otrăvitor:
Întîia răutate a păcatului.
Întîia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care
este un mărgăritar de un atît de mare preţ, încît Domnul Şi-a cheltuit
tot sîngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu,
nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, fâcînd ceva mai nechibzuit decît
un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har,
sufletul tău, frate, rămîne atît de urît, încît este cu neputinţă să-l
privească cineva aşa cum este şi să nu moară. […]
A doua răutate a păcatului.
A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte
sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar şi o
harismă atît de înaltă, încît face ca Duhul Sfînt să locuiască în tine
cu o înfiinţare şi o lucrare osebită, alta decît în toate celelalte
locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui,
aşa încît cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atît de mare cît
este şi întreg Raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi?
Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum
şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sînteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).
A treia răutate a păcatului.
A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea
veşnică a Raiului – cum am mai spus – pe care Tatăl tău cel ceresc o
avea pregătită să ţi-o dea. Şi cine poate spune cîtă cinstire primeşte
de la toţi un fiu întîi-născut şi moştenitor al unui împărat? Cît este
pizmuit de toţi, cît îl fericesc toţi? Nimeni, desigur! Tot aşa,
dimpotrivă, nimeni nu poate spune cît este de nebun cît este de
batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de
nepreţuit, cum şi-a vîndut Esau dreptul de întîi-născut pentru puţină
linte. […]
A patra răutate a păcatului.
A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte
de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrşit. De pildă:
de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămînînd
despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna îngheţat de frig,
precum Onufrie şi Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe
grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul
Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum
Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca
Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri
decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii;
de ai fi vărsat mai mult sînge decît toţi Mucenicii, dar, după acestea,
ai fi săvîrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi
îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi,
murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoinţe.
Aşa hotărăşte Însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se
vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13). […]
A cincea răutate a păcatului.
A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte,
frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o
mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă
copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cînd eşti
fără de păcat de moarte: După cum mama îşi mîngîie fiul ei, şi Eu vă voi mîngîia pe voi (Isaia
66, 13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi
îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o
putere lucrătoare, ca să-şi făurească mîntuirea cu uşurinţă. Însă, după
ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul,
Dumnezeu nu mai răspîndeşte totuşi în sufletul tău înrîuririle şi
ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de
asemenea ajutoare, şi mîntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă
partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea
mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Şi astfel, căzînd
dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfîrşit într-o prăpastie de
nenorociri.
A şasea răutate a păcatului.
A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te
face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, îndată ce păcătuieşti de
moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele
cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A şaptea răutate a păcatului.
A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează
morţii. Fiindcă – dacă nu nimiceşti păcatul în tine înaintea morţii
tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvîrşită şi printr-o îndreptare –
sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de
durere, într-un loc întunecos, aşteptînd pînă ce va veni învierea cea de
obşte, ca să învie şi trupul tău, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei.
La toate aceste nesfîrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le
pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu
păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru
aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să
nu-l mai săvîrşeşti.
3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat.
A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit:
a) la Îngeri,
b) la oameni,
c) în faţa lui Iisus Hristos.
1.a) Pedeapsa păcatului la Îngeri.
Numai pentru un gînd trufaş şi hotărîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit
păcatul la Îngeri, prăbuşind în iad o mulţime nenumărată, neţinînd seama
că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după fiinţa lor,
mai înţelepte decît toţi oamenii, mai puternice decît toate făpturile.
Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea
subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osîndit
cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca să ne
facă să înţelegem cît de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte
păcatul.
1.b) Pedeapsa păcatului la oameni.
A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintîi om, îndată
după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osîndit, pe el
şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămînt blestemat, cu
sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, în
sfîrşit, să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit
păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat
într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a
pîrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc.
Şi, în sfîrşit, fiindcă i-a osîndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a
pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i
chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu
va asculta niciodată plînsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va
urî în veci. […]
1.c) Pedeapsa păcatului în faţa lui Iisus Hristos.
A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atît
de aspră pedeapsă, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături
de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa
Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură
biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decît dacă Dumnezeu ar fi
prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe
Îngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face
pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a
Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul născut? […]
A şasea păzire este rugăciunea.
Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să
ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea
ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi – după ce ţi-am dat, frate, cele
cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus
arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta
putinţă şi alegere – acum, la sfîrşit, îţi dăm şi un al şaselea mijloc
de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu încetezi aşadar să te
dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea
putere slăbiciunii tale, să-ţi întărească voinţa în această hotărîre pe
care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va
auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Însuşi: De va striga către Mine, îl voi auzi, pentru că sînt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi –
spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimînţi
de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi într-însul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi însemnăm aici rugăciunea de faţă:
Mult milostive Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină
către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să
primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmînd deci lui David – care
spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi
118, 106) – Îţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărîtoare a sufletului meu,
că sînt gata să primesc mai bine mii de morţi, decît să mai săvîrşesc
vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfîrşita Ta bunătate.
Fiindcă însă voinţa mea este slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te
rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu
ajutorul Tău cel puternic, ca să rămîn pînă la sfîrşit neabătut în
această sfîntă hotărîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea
iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăinţă timpul ce-mi
rămîne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo,
în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale
Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
Cuvîntul de pe urmă
Pun capăt şi pecetluiesc această
sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Înainte-Mergătorul
Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele
Apostolilor 2, 38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor
Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuşi. Deci, fraţii mei
păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
Împărăţia Cerurilor!”
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.
CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL – DESPRE POCĂINŢĂ
Cuvînt în care se arată în ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi
[…] Mulţi sînt creştinii care, după cum zice Sfînta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru
că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să
păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au
păcătuit, într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se
mai îngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! O rău gînd! De unde te-ai ivit să acoperi pămîntul cu vicleşugul?
(Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi
înşelare a minţii, ce acoperi pămîntul cu păcatele! Din care adînc ai
ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare
nu se cade să te întorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe
creştini?
În cuvîntul acestei cărţi, noi
vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără
frică şi nu se mai îngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o
pocăinţă adevărată.
Cu adevărat, nu s-a auzit
niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate
averile lui în mare, cu nădejdea că are să le ia cîndva înapoi. Dar vai!
se află atîţia creştini neînţelepţi, care îşi leapădă de bună voie
curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de
preţ pe care ni-l dă Dumnezeu în lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor
lua înapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi
pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului,
nădăjduind în nebunia lor că, atunci cînd vor vrea, îşi vor tăia aceste
legături. Şi aşa îşi dau cheile sufletului lor în mîna satanei,
luceafărului întunericului, socotind că le vor putea lua înapoi de la el
cînd vor voi ei. […]
Deci se cade să se minuneze
oricine cum, cu acest gînd amăgitor, vrăjmaşul îi ispiteşte adeseori pe
creştini, îndemnîndu-i să păcătuiască şi să cadă în toată fărădelegea,
adăugînd la păcatul cel dintîi şi alte mii, cu această mai înainte
cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii îi vor ierta,
alergînd ca nişte Îngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă
în iad.
Însă se cuvine să ne minunăm şi
mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atît de arătată a
diavolului!? Şi cum arată ei atîta nemulţumire către Dumnezeu, folosind
mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi
milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mîntuirea lor, ei le fac
pricini ale căderii şi pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea
otrăvitoare, numită nepellon, îşi produce otrava sa cu rouă cea dulce a
cerului, la fel şi ticăloşii aceştia îşi produc otrava şi moartea lor cu
Sîngele cel prea-dulce şi mîntuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sîngele
acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde
păcatele lor, ei îl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor. Vai!
Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Şi ce altceva este
aceasta, decît numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră,
ci spre lauda şi biruinţa diavolului. După cum se tînguieşte de aceasta
şi dumnezeiescul Ambrozie, zicînd: „Doctoria noastră însuşi diavolului
se face laudă” (Cartea a 2-a pentru pocăinţă).
Ce pagube îşi pricinuiesc mîntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?
Dar cine poate oare arăta
îndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu
nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osîndi pentru
această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cîte puţin îi duce în
prăpastia cea înfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că
văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu încetează
de la păcat, ei sînt în pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea
păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor
pentru ele, cugetînd că prin aceasta şi-au împlinit toată datoria.
Multe sînt pagubele unora ca
acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că
toată pocăinţa lor ar sta numai într-o mărturisire cu oarecare umilinţă.
Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei
mincinoase, cad, ticăloşii, în multe patimi. Şi, după ce cad o dată,
lasă apoi slobod frîul părţii cuvîntătoare (al raţiunii) şi al luării
aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvîntătoare pe calea pierzării.
De aceea, cine poate număra căderile lor? De cîte ori află prilej la
îndemînă, îndată cad în păcat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea,
îndată cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rău, îndată cad în păcatul
cu fapta. Dar să cercetăm şi să vedem cîte şi care pot fi pagubele
celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă.
Prima pagubă a celor ce
păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al
păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li
se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze
în fiecare zi zeci de păcate, atît cu faptele lor cele viclene, cu
poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele
necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi,
omorîndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala
păcatelor lor într-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare,
într-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Încît fiecare dintre
aceştia, într-un an va lovi de zeci de mii de ori în porţile iadului
zicînd: Deschide, deschide! Şi, ajuns aici, ce greutate este ca
dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de
păcătos şi să-l lase să cadă în acel adînc? Mai ales că Însuşi Dumnezeu
ne înfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: Spre
durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie…, căci cu rana vrăjmaşului
te-am lovit pe tine, certare întărită asupra a toată nedreptatea ta;
înmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).
Cumpăneşte bine, frate, aceste
cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit
din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.”
Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai
mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care
trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor
din pricina răutăţilor tale. Căci tu zici în mintea ta: Dacă păcătuiesc,
îmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot
păcătui şi altă dată şi încă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau
multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc. Cu adevărat
tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria
aceasta. Căci singurul folos ce-l dobîndeşti din atîtea mărturisiri este
că adaugi păcat lîngă păcat, la nesfîrşit, şi nu cunoşti că această
mulţime a păcatelor tale te afundă în iad. Iar aceasta te face pe tine
vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără
milostivire, osîndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte
împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana
vrăjmaşului te-am lovit pe tine…, înmulţitu-s-au păcatele tale.”
Acelaşi Prooroc Ieremia zice
alegoric în alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte
de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcîndu-se astfel de nevindecat
şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osîndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).
A doua pagubă
a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în covîrşitoarea
felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic:
Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială;
se afundă în adîncurile şi în tina cea mai necurată a păcatului;
lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgînii nu le lucrează şi se
tăvălesc în noroiul şi în necurăţiile în care nu se tăvălesc nici
dobitoacele cele necuvîntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită
această răutate, ci, cînd va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice
prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11)[2].
Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Îşi va aduce aminte de
nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care îi
va pedepsi pe ei Dumnezeu.
A treia pagubă
a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în nebăgarea de seamă,
lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, întru cunoştinţă,
faţă de mîntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi,
după cum zice Solomon: Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul răutăţilor nu bagă în seamă (Pildele
lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cînd ajung la cele mai de pe urmă
ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se împietreşte inima şi cu
desăvîrşire nu mai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg şi mai
departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflîndu-se în păcatele
lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale
lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia
3, 8). Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi
mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungînd în adîncul răutăţilor, nu mai
voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar
întîmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a
făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a
învîrtoşat ca o piatră inimile lor, făcîndu-le nesimţitoare şi
neprimitoare de pocăinţă şi de îndreptare. Şi aşa mor, ticăloşii,
neîndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au
ajuns în cele mai de pe urmă ale păcatului, îşi mai ţin şi credinţa şi
nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.
Vezi, frate, cîte pagube? Vezi
ce fel de pierzare îşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa
nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi? Pentru aceasta, cu
înţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă
alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia îi
vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să
împlinească faptele bune” (Cuvîntul 60). Asemănător zice şi marele
Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului
şi s-a lipsit de pocăinţă” (Cuvîntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se
potriveşte şi ceea ce a zis Sfîntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă
îndemnare de a păcătui!”
Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi
„Bun eşti Tu, Doamne, şi întru
bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!” Această rugăciune o zicea
Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu
din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc
cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită
se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care
am prihănit-o pînă acum. […]
A doua doctorie,
iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce
război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două
necunoştinţe. Întîi, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este
mărturisirea şi pocăinţa. Şi, în al doilea rînd, ei păcătuiesc fiindcă
nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea
adevărată. De aceea, cînd le va cunoaşte cineva pe amîndouă acestea, cu
adevărat se va vindeca.
Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea.
Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decît doar a spune cu
de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătîndu-le cu luare aminte,
ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cînd se pregătesc
de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele
ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decît numai
să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a întîmplat să uite vreun
păcat. Şi, crezînd că această sîrguinţă şi grijă este destulă pentru a
se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este
strîmt – după cum ne spune Evanghelia: Strîmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă
(Matei 7, 14) – ci este mai lat decît străzile cetăţilor. Şi ce
osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am
obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta
numai în aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu
păcatele lor şi le povestesc în adunările lor ca pe nişte mari isprăvi,
ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei înşişi îşi
mărturisesc păcatele lor, şi încă fără sfială. În aceste fel,
mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvîrşită numai cu gura. Sau ar fi
numai o descărcare a gîndurilor de la inimă. Adevărul însă nu este
acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe
păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să
alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare
a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte
şi să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de
ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele
făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întîi, să
fie lucrătoare, în al doilea rînd să fie desăvîrşită şi în al treilea,
să fie mai presus de fire. De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va
lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va
fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui
Iuda[3].
Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de
vreme ce aceste trei întăritoare ale durerii inimii sînt atît de
necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu,
de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una
cîte una:
Deci întîi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare,
adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încît să nu fie în stare să
săvîrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît
de puternică, încît să stăpînească inima, ca să n-o lase să fie biruită
(ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa
păcatului, care intră în lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe
lîngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atît de hotărîtoare, încît să-l
facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat,
oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de
vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o
femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei,
nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi
nenumărate rele pentru asta.
În al doilea rînd, durerea pocăinţei
se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci
adîncă şi desăvîrşită. Încît, atît durerea care ne întoarce pe noi de la
păcate şi ne face să le urîm pentru dragostea de Dumnezeu, care se
numeşte zdrobire, cît şi durerea care ne face să ne întoarcem de la
păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfărîmare de tot[4],
trebuie să fie atît de desăvîrşite şi fără de lipsă, încît să-l facă pe
cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot
sufletul său, mai mult decît orice alt rău. Adică sufletul să aleagă
mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de
cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decît să lucreze vreun păcat. Pentru
aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu,
Cel ce vede adîncurile inimii, că inima lui pătimeşte atîta durere,
încît dragostea lui pentru El covîrşeşte cu mult mai mult dragostea lui
pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atît de desăvîrşite se cuvin să fie
aceste dureri, încît nu numai că trebuie să rămînă pentru totdeauna la
cel ce se pocăieşte – zdrobindu-i inima şi scoţîndu-i lacrimi şi
suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii
voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tînguit” – ci trebuie s-o facă pe
inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă
niciodată.
În al treilea rînd, această durere a inimii
se cuvine să fie mai presus de fire, atît la început, cînd se
pricinuieşte, cît şi la sfîrşit. Pentru că începutul şi pricina acestei
dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi
umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească.
Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la
sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustînd sufletul din dulceaţa unei
dureri ca aceasta, să se sîrguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa
Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, îl miluieşte (Romani 9,
18), o înţeleg „îl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care
voieşte, îl împietreşte”, iar împietrirea şi umilinţa sînt două stări
potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie
firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămînteşti) pe
care le-am pierdut. Pentru că, de se scîrbeşte cineva şi pătimeşte o
durere pentru acestea de aici, scîrba şi durerea lui nu i se socoteşte
spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scîrbim pentru
bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin
păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi
pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire. Scopul cel
mai desăvîrşit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere
mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm şi să ne unim cu
Dumnezeu, ca apoi să dobîndim fericirea ce covîrşeşte hotarele firii.
Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are în inima sa o astfel de durere
lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, după mărturisire se
întoarce iarăşi la casa lui împreună cu toate păcatele sale.
De aceea, bună şi folositoare
este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla
toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi,
a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici
unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Însă cercetarea
conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie însoţite de zdrobirea şi
durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul
ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte – adică: post, plecări
de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea – zdrobeşte şi chinuieşte
numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai
ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobeşte şi răneşte
pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăşi, unde se găsesc rădăcinile
tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi
păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul însuşi, pe
balaurul şi începătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se în inimă, de
acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gîndurile cele urîte, rele
şi hulitoare, îndemnîndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). […]
Dacă această durere va lipsi din
inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămîne nepocăit şi
nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel
ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost
dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotărîre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca
13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de
durere lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi
osîndiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfînt, vrînd să arate cît de
trebuincioasă este această durere a inimii în taina pocăinţei, cere
această durere de la cei ce se pocăiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13). Iar apoi cere pocăinţa lor, zicînd: şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!
Vezi, frate, care este
mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea
adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte
fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de
durere adevărată pentru păcatele lui, în felul cum am arătat? Mie mi se
pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte
că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar
cunoaşte, dar zicînd unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea
pocăinţei, el însuşi se arată că este cu desăvîrşire fără cuvînt. […]
Iar ca să cîştige cineva umilinţă, îi trebuie multă cugetare din Sfînta Scriptură şi
nevoinţă neîncetată după rînduiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu
putea, mai întîi aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută.
Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta îndată fără multă şi deasă
cugetare împreună cu nevoinţă. Iar apoi mai arată că sufletul este
stăpînit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească
nu poate să se lase” (Hotărîre pe scurt, 16).
Un îmbunătăţit făcea în fiecare
an o mărturisire cuprinzătoare, adică îşi mărturisea toate păcatele ce
le făcuse în toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să
dobîndească în inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru
aceasta însă se pregătea de mai înainte cu multe săptămîni în linişte şi
cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti, iar în ziua în care voia să se
mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrările
zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu,
dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea
păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu,
pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă
aceste învăţături, ci numai aşa…, aducîndu-ţi aminte de relele ce le-ai
făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului. Şi crezi că numai
cu aceasta vei cîştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare
şi desăvîrşită a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea
adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu
nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia
despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se
mîhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, în inimă, nu se mîhneau:
„Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.” Dacă doar te mărturiseşti, speli
vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adîncul cel din
lăuntrul inimii rămîne plin de necurăţie. Curăţeşte mai întîi partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). […]
Tu gîndeşti că, după ce-ţi vei
mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după
ce acela îţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai
fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului
ca şi cum n-ai fi avut nici o întinăciune. Dar acest gînd nu este
adevărat, pentru că prin Taina Sfîntului Botez se şterge doar păcatul
strămoşesc şi orice alt păcat făcut pînă atunci, însă nu se şterge şi
necunoştinţa minţii, şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită în fire
şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc în firea
oamenilor. Acestea rămîn în firea omului şi după botez, ca o pedeapsă,
spre încercarea stăpînirii de sine şi spre încununarea luptei şi a
biruinţei celor botezaţi. Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate
că şterge păcatele, însă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele
în suflet, adică orbirea şi întunecarea minţii, înclinările cele rele
ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi
netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii. Într-un cuvînt, toată
grozăvia ce a pricinuit-o păcatul în om, după chip şi după asemănare.
Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit în
noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea
deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le
micşorează puţin. Ele rămîn, pentru ca noi să le îndreptăm şi să le
ştergem cu durerea cea neîncetată a inimii şi cu ostenelile şi
nevoinţele pocăinţei ce sîntem datori să le facem în toată viaţa
noastră, după ce am păcătuit.
Deci să ştii, frate, că după ce
vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să împlineşti canonul
şi pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări
de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să
împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să
tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi,
moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi,
necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de
firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi
ocările, nasc durere şi umilinţă în inimă, şi de aceea Dumnezeu îngăduie
să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cînd pentru ocărîre sau
necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai
folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cînd îi
venea vreo scîrbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui
Iisus.” Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea
prea-curviei şi a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai
înţelept dintre toţi şi El ştie să îndrepte pe păcătoşi mai bine decît
orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta,
împreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face aşa uşor şi
oricum, ci numai după împlinirea canonului vremelnic. Am zis după
împlinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea
păcatelor lui, dar iertarea desăvîrşită o face mila cea nemărginită a
lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată
Sfinţii Teologi. Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai
ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscîndu-i ca o pînză de
păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pînza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii înfricoşate, după cum zice Iov: Că
o dată va grăi Domnul, şi a doua oară; prin vis sau prin vedenie de
noapte, cînd frică groaznică cade peste oameni cînd sînt adormiţi pe
pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, că acestea îi înfricoşează pe ei! (Iov
33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu în această
viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor,
cu adevărat îi va pedepsi în cealaltă viaţă, în iad, cu chin veşnic.
Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele
(Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie
a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”
Apoi, pentru ca tu, frate, să
cîştigi pocăinţa cea adevărată, îţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui
grădinar care vrea să facă o livadă într-un loc sălbatic: 1) întîi, el
taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate
rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămîne rădăcinile, acestea scot
iarăşi odrasle; 3) în locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi
roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi
de orice vietate şi întîmplare rea, pînă ce vor prinde rădăcini şi vor
ajunge ca să facă roade.
Aşa şi tu, frate, mai întîi
trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărîre
neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă
dată şi să te îndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum
te îndepărtezi de pedeapsă şi de moarte. Depărtarea de la păcat ţi-o va
pricinui rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul
Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osîndă. Apoi,
mărturisirea deasă a păcatelor tale şi împărtăşirea cu dumnezeieştilor
Taine, dacă nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îţi va ajuta ţie la
aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, întîi de toate, de
vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai
păcătuit. Mai pe scurt spus – fugi de toate pricinile care vatămă
sufletul tău!
În al doilea rînd,
trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin îndepărtarea de
faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sînt
înclinările cele rele, împătimirile, deprinderile, obişnuinţele,
patimile şi toate poftele păcatului, care rămîn înrădăcinate în adîncul
inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta
cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste
rele înclinări, împătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale
păcatului trebuie să te nevoieşti însă, frate. Pentru că, de nu le vei
scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta
păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci – după cum, dacă cineva ar
voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut;
căci, rămînînd rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc – la fel şi unele
păcate nu-şi au începutul de la ele, ci răsar din altele; deci toată
nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară
pricinile cele dintîi ale păcatelor” (Hotărîre pe scurt, 289). Vedem pe
mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcînd deci
lepădare desăvîrşită de răutate, că au hotărît să nu mai lucreze
păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor,
se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi îl cugetă adeseori cu mintea
lor. Ei sînt precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt,
iar cu sufletul şi cu înclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci
îşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului,
zicînd: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de
peştele pe care îl mîncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni,
de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5). Aşa şi aceştia,
lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi înclinarea, aducerea aminte
şi pofta lor cea către păcat. Căci îi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun
metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel
din afară, iar în inimă mai păstrează încă o oarecare patimă a
pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvîrşit. De aceea,
cînd i se va întîmpla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar
de-l întîmpină pe el vreo norocire, se întristează. Şi a hotărît să nu
mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai înainte, însă
totdeauna are o aducere aminte către ea, o împătimire şi o înclinare
ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o închipuie des şi vorbeşte cu
ea cu dulceaţă, şi cînd e treaz şi cînd doarme. De aceea, adeseori îşi
întoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu
ea cînd este de faţă, iar cînd lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea.
Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu
şi cu inima, şi de aceea s-a întors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot înapoi, şi s-a făcut stîlp de sare
(Facere 19, 26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele
cele vătămătoare şi nu le mănîncă, temîndu-se să nu moară, dar întreabă
des de ele. Şi, neputîndu-le mînca să-şi împlinească pofta cu ele, le
iau numai în mîini, răsfăţîndu-se cu ele şi mirosindu-le şi îi socotesc
foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănînce. […] Iar păcătoşii, ca nişte
nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de
păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar
nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, îşi pun în
primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindcă mintea lor se
orbeşte din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoşează; greutatea
păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i
ajute; războiul diavolului se întăreşte din ce în ce mai mult asupra
lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputînd să-l biruiască pe vrăjmaş.
Despre aceasta, cu înţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se
pocăiesc, ieşiţi de curînd din starea de păcat şi abia depărtaţi de la
răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curînd din boală.
Căci, deşi nu sînt bolnavi, sînt galbeni şi slăbiţi; mănîncă, dar fără
de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rîd, dar fără plăcere; umblă,
dar mai mult se tîrăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare
greutate şi slăbiciune. Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curînd
păcatul, de se întîmplă să facă vreun bine, îl fac, dar nu cu sîrguinţa
şi rîvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi
rădăcinile păcatului sînt încă în inima lor şi nu s-au vindecat cu
desăvîrşire.
Dar rădăcinile şi înclinările
acestea rele cît şi patimile păcatului ce au rămas în inima ta, frate,
cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui
copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnăcoape, securi şi alte unelte. La
fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti
diferite unelte. Adică să foloseşti înfrînarea de la mîncare, de la
somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire
a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămîntul ce este împrejurul
rădăcinilor, mişcîndu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi
le taie, lovind inima în care sînt sădite aceste rădăcini, după cum zice
Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputinţă a se
izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte înfrînarea din trei părţi,
adică a somnului, a pîntecelui şi a odihnei trupeşti.” Însă securea cea
mai ascuţită şi mai tăietoare decît toate, care poate tăia şi scoate
toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre
care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mîhnirea sufletului. Durerea în
inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale
tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale; 2)
că te-ai arătat nemulţumitor la atîtea nenumărate faceri de bine ce ţi
le-a făcut ţie Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat
răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui Dumnezeu cu atîtea pătimiri
şi cu însuşi Sîngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine însuţi, şi
vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe
Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al înfierii şi al dreptăţii pe care-l
aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului; 7) că
te-ai pedepsit cu o osîndă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor
tale.
Iar durerea aceasta se cuvine să
fie atît de mare, atît de lucrătoare şi de desăvîrşită, după cum este
durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel
iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce
ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Întorsu-m-am spre
chinuire, cînd s-a înfipt mie ghimpele.” Această durere şi scîrbă să
apese neîncetat inima ta ca într-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să
scoată cînd lacrimi, cînd suspine. Avva Isaac Sirul a zis că „pocăinţa
este inima zdrobită şi smerită” şi că „pocăinţa este să le părăseşti pe
cele de mai înainte şi să te scîrbeşti pentru ele.” Iar Sfîntul Ioan
Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pîntecelui şi lovire a
sufletului spre simţire puternică.”
Această durere şi scîrbă a
inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi
pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de
durere în inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa.
Dar îndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît şi tu vei fi lipsit
de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, împreună cu ceilalţi
Cuvîntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici
una din faptele cele bune nu este mai înaltă decît pocăinţa. Căci
lucrarea ei nu poate să se sfîrşească vreodată” (Cuvîntul 557)[5].
Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:
Întîi,
pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi
omorît trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era
în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea
trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic.
Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a
păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui
pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce
s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăieşte,
întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvînt pentru pocăinţă). De
aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate
fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se
mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească
pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui.
După cum şi Proorocul David – cu toate că a fost iertat de Dumnezeu,
prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut,
şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea
ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăţia sa –
totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plînge pentru
ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda
(Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia,
iar „aşternut”, locul unde a dat hotărîrea morţii asupra nevinovatului
Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul
Petru, de cîte ori auzea cocoşul cîntînd, îşi aducea aminte de lepădarea
ce o făcuse, şi se pocăia şi plîngea, după cum zice Sfîntul Clement,
ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină
cînd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este
mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci
totdeauna în plîngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce
plîng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta
neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum
plînge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvîntul 5 la Epistola a
doua către Corinteni).
A doua pricină
pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este
că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi
cicatricea rămîn în suflet şi nu se pot şterge desăvîrşit în viaţa
aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru
că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate
să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de
săvîrşirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori şi-ar aduce aminte
păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor
pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mîhnească pentru ele, să
nu plîngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite.
Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neşterse,
după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi
marele Vasile, în cuvîntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate
ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria
lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De
aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns
în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată
neputînd s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se
tînguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum
cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel
nerănit, petrecînd în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?”
Iar la sfîrşitul cuvîntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi
după rană, dar rămîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din
vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate
că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine
tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi
Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor
rămîn în trup. Căci – după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate
că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne – aşa şi
păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămîn semnele cuielor în
toate.” Şi Sfîntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicînd:
„Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a
păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul
rînd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar
în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă
vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire,
şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca
acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”
Altă pricină
din care se cuvine să înţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi
cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg şi trupul
tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar
putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu
uşurinţă.
Iar tămăduire prin cicatrice se înţelege închiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicînd prin Ieremia: Iată, îi aduc ei închegare şi tămăduire (Ieremia
33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte încetează de a
păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de
Aur zice: „Dumnezeu, cînd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi
nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruieşte şi
frumuseţea” (Cuvînt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea
de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci
pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi
cum ar tîlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă
păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a
lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi
dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea zice: „Copilul,
stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a
păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrşită, dar vasul lui s-a spart şi
s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să
o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea
(Amos 5, 2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea
şi plîngea, căci cînd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o
grădină.
A treia pricină
a durerii şi a pocăinţei celei nesfîrşite este aceasta: nici un om,
drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămînă fără de păcat şi slobod
de el, pînă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate?
(Pilde 20, 9). Că, în fiecare zi şi în fiecare ceas, toţi oamenii
păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele,
hulitoare şi urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sîntem
datori să avem durere în inimă şi să ne pocăim în fiecare zi pentru
păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru
păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru
aceasta şi Avva Isaac, întărind acestea, zice: „Iar înţelesul
capitolului acestuia este să cunoaştem noi în tot ceasul că în aceste
douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de
pocăinţă” (Cuvîntul 50)[6].
Deci, frate, dacă ai această
durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să ştii că ea
va pricinui în sufletul tău multe bunătăţi. Îţi va aduna mintea în
inimă, nelăsînd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din
fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi
mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa
păcatului ce a băut-o; o va înmuia şi o va smeri şi, puţin cîte puţin, o
va slobozi de patimi şi de înclinările spre păcat. […]
Această durere a inimii te va
face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi
toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Aşa se cuvine să
vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune
şi în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei
sănătoşi, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce
este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta
este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel
bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe
Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătîndu-şi neputinţa cu
făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să
alunece spre mare greutate. Ci înţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!”
Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată
nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai înainte
de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mîncăm la masă cu
îndestulare, somnul – lung şi dezlegat în saţiu, iar îndeletniciri şi
griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa
purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei îl scriem deasupra,
neroditor şi nelucrător.”
În al doilea rînd, cei ce sînt
sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă
aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sînt
sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău
(Osea 9, 1). La fel zice şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Alta este
înfrînarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi.
Cei dintîi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la
moarte şi pînă la sfîrşit împotriva lui, cu neîmpăcare şi fără
îndurare” (Cuvîntul 14). Şi, în cele din urmă această durere te va face
pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind
în lume.
Iar această durere şi mîhnire nu
este aşa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce
deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este
dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu
nădejdea mîntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu
uşurarea conştiinţei). […]
Acum învaţă şi cum se cuvine să
sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, în locul
celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăţi să sădeşti
faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia
pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc
de asprime, blîndeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi
întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi
darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urîciune, dragostea de
fraţi; şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte,
lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre
cîştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mîntuirea ta, să scoţi
din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci
trebuie să sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă,
de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii
cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe
tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele
rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[7].
În al patrulea rînd
şi cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta,
se cuvine să le păzeşti cît poţi, pînă ce vor prinde rădăcini, adică
pînă ce se vor face, prin obişnuinţă, deprindere în tine, după cum mai
înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile şi pînă ce
vor înflori şi vor face rod de mîntuire, şi de pocăinţă adevărată şi de
iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi şi îngriji,
semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi şi eşti
fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind iarăşi neghinele şi răutăţile
lui, după pilda Evangheliei, ce zice: Asemenea este Împărăţia
Cerurilor omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd
oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, şi a semănat neghine printre
grîu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Şi, de nu vei păzi
faptele bune cu sîrguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru
aceea, Părinţii au numit patimile „iubitoare de întoarcere.” Iar
întorcîndu-se şi aflînd locul inimii bine împodobit şi lucrat, se
înrădăcinează mai adînc decît înainte, şi aşa „cele mai de pe urmă ale
tale se fac mai rele decît cele dintîi”, după cum a zis Domnul. Care
lucru să nu ţi se întîmple ţie, iubitule, niciodată! […]
Iertarea adevărată şi desăvîrşită a păcatelor are patru trepte, una mai înaltă decît cealaltă.
Prima treaptă este a urî păcatul
din inimă, cînd îţi aduci aminte de el, pentru frica ce încă o ai de a
nu cădea iarăşi în el, de a nu te îndulci de el şi de a nu te pleca
iarăşi spre el. A doua treaptă, mai înaltă decît aceasta, este a-ţi
aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceaţă, fără
întristare sau urîciune. A treia treaptă, şi mai înaltă, este cînd omul
îşi aduce aminte de păcatele lui, şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu
pentru mulţimea faptelor bune ce le-a cîştigat prin darul cel
dumnezeiesc şi prin pocăinţă. Iar a patra treaptă şi cea mai de sus este
a scoate cu totul din inimă înţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi
a le uita într-atîta, încît să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta.
[…]
Vezi, frate, cum se cîştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobîndeşte adevărata iertare a păcatelor?[8]
Deci cum zici tu: „Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi
pocăi”? – ca şi cum adevărata pocăinţă ar fi un lucru cam uşor. De
aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi –
cînd te va îndemna pe tine diavolul să cazi în vreun păcat, în loc să-ţi
înlesneşti căderea zicînd: „Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!” – pune
sufletul tău în această cetate cu zid nebiruit şi zi-i: „Cine ştie de mă
voi mărturisi bine? Cine ştie dacă nu cumva acest păcat pe care cuget
să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, şi va tăia
funia răbdării Sale şi mă va lăsa să cad în pierzare? Cine ştie dacă
Dumnezeu, după ce voi păcătui, îmi va mai da darul pocăinţei celei
adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoşi, precum mi-a dat mie, şi
care acum se ard în iad? Cine ştie dacă nu cumva, obişnuindu-mă să nu mă
tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puţin cîte puţin în viaţă defăimată şi
în cele din urmă în deznădejde?” Inima celui priceput va cugeta pilda (Isus Sirah 3, 28).
Şi tu, de vei fi priceput şi
înţelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o
primejdie atît de arătată cum este aceasta. Adică a zice şi a nădăjdui
într-o mărturisire fără de roadă şi într-o pocăinţă mincinoasă. Tu, în
loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te
mîntuieşti, o legi de un fir de aţă putred şi, îndată ce se va rupe, te
vei afunda în noianul de foc veşnic şi nemărginit. Iar funia cea
puternică înseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să
dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, înclinările cele
rele şi să cîştigi pocăinţa cea adevărată şi iertarea păcatelor tale, cu
lucrarea faptelor bune şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu
se depărta cineva de păcate este ca şi cum ar înghiţi fără de frică
otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou.
Dar acest lucru dovedeşte că cel ce face astfel este un nebun care de
bună voie îşi face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce
este numai în mîna lui Dumnezeu, adică hotărîrea că în cutare vreme se
va pocăi. Şi este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după
vrednicie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoşilor, iar nu
vrăjmaş neîmpăcat al lor şi grabnic în a le răsplăti, Care urăşte cu
covîrşire orice păcat.
Să nu te amăgească pe tine,
frate, tîlcuirea Părinţilor care au hotărît: „Ai căzut? Scoală-te!”,
adică de cîte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mîntui. Oare aceasta
este pocăinţa, a cădea şi iarăşi a te scula, a te scula şi iarăşi a
cădea? Rea şi amăgitoare este înţelegerea aceasta ce o faci tu la
zicerea Părinţilor, căci Părinţii au zis aceasta ca să scoată din oameni
frica deznădejdii, şi nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea
mărturisirii şi a pocăinţei. Nicidecum! Căci zice Sfîntul Isaac Sirul:
„Bărbăţia pe care au pus-o Părinţii în dumnezeieştile Scripturi pentru
pocăinţă nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele
ni s-au dat ca, liberîndu-ne simţirea de frica deznădejdii, să avem
nădejde prin pocăinţă” (Cuvîntul 70). Apoi, Părinţii au zis: „Ai căzut?
Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!” Deci n-au zis: Ridică-te şi cazi! –
după cum sucit înţelegi tu. Căci mult se deosebeşte una de alta, pentru
că a cădea cineva, şi apoi a se scula şi apoi, după ce se scoală, iarăşi
să cadă, aceasta nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, după cum zici
tu, ci este şi se numeşte de Sfîntul Apostol Petru cîine ce se întoarce la vărsătura sa şi porc ce se tăvăleşte iarăşi în murdăria lui cea de mai înainte (2
Petru 2, 22). Iar înţelesul drept al zicerii: „Ai căzut? Scoală-te!”
este acesta: de cade cineva în păcat, se cuvine să se depărteze de el cu
toate puterile sale, ca să nu mai cadă în el. Dar, dacă din neputinţa
firii lui, şi nu cu voia lui, s-ar întîmpla să cadă iarăşi, se cuvine să
nu se deznădăjduiască, ci îndată să se scoale, să se mărturisească şi
să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă – după Sfîntul Ioan
Scăraru – „a Îngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a
oamenilor este a cădea şi degrabă a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla
aceasta” (Cuvîntul 4).
Pentru aceasta, şi tu, frate,
deşi ai căzut în neputinţă, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să
mai cad şi să mai lucrez şi alte păcate, fiindcă şi aşa sînt întinat. Şi
pe urmă mă voi mărturisi şi mă voi pocăi pentru toate, făcînd depărtare
de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculţi gîndul acesta, căci
este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, îndată ce vei păcătui o
dată, să nu înmulţeşti păcatul, nici să nu-ţi placă să te tăvăleşti în
tină, căci zice Isus Sirah: Nu întîrzia a te întoarce la Domnul şi nu amîna pocăinţa de la o zi la alta! (Isus
Sirah 5, 8), ci scoală-te şi du-te la duhovnic şi te mărturiseşte!
Căci, cu cît rana este mai proaspătă, cu atît se va vindeca mai uşor;
iar cu cît se învecheşte, cu atît mai greu se tămăduieşte, după cum zice
la Scară: „Căci, dacă rana este încă proaspătă şi caldă, din fire este
uşor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sînt neîngrijite şi părăsite,
sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp
potrivit să te mărturiseşti la duhovnic, pocăieşte-te înaintea lui
Dumnezeu, fără să amîni pocăinţa pînă atunci cînd te vei mărturisi.
Caută să te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire şi pocăinţă, după
puterea ta. Şi nici într-o noapte să nu te culci pînă ce nu vei cădea
înaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pînă cînd vei merge să te
mărturiseşti duhovnicului. Căci a sta o singură clipă în păcat de moarte
este o îndrăzneală nemaiauzită, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd
de un fir, care este această viaţă, deasupra adîncului tuturor
răutăţilor, care este iadul. Şi, vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o
clipă în păcate de moarte, ci luni şi ani. Iar ca să ieşi dintr-o
prăpastie ca aceasta, aştepţi ziua Învierii, sau a Sfinţilor Apostoli,
sau a Naşterii lui Hristos, ca să te mărturiseşti şi să te pocăieşti. Şi
joci, rîzi şi dormi fără grijă, ca şi cum ai fi vătămat un lucru
nesimţitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci şi nu-ţi poate
răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvîntător şi fără de moarte. Dar
ascultă această pildă înfricoşătoare. Un tînăr a fost legat cu inima cu
legăturile dragostei de o desfrînată. Şi, fiind mustrat foarte aspru de
părinţii lui, de rude şi de duhovnic, a hotărît să rupă aceste legături
şi să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunţită a tuturor
păcatelor lui. Şi le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea
pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus şi cuviincioasa durere şi
zdrobire în inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-şi aduc aminte
de păcatele lor şi se pregătesc a le mărturisi. Şi atîta de puţină
durere a pus, încît, mergînd să se mărturisească, a trecut pe la poarta
acelei desfrînate şi, intrînd înăuntru, a hotărît să cadă iarăşi în
păcat. Şi, lîngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă
le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpînit de gîndul
diavolesc, de a cădea în desfrînare, iată că a mai sosit un tînăr,
iubitul aceleiaşi desfrînate, care, văzîndu-l pe acesta acolo, s-a
mîniat şi l-a omorît dintr-o singură lovitură. Şi, luînd oamenii de
acolo trupul lui ca să-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îşi
avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte
vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gînd amăgitor al acestui
tînăr nenorocit! […]
Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul
pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gîndurile,
a te ruga neîncetat şi a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Şi iarăşi:
„Toată durerea să ţi se facă ţie învăţător de bună voie şi spre aducere
aminte. Şi nu-ţi va lipsi ţie pricină către pocăinţă.” Iar în alt loc:
„Suferind toată scîrba ce vine fără voia ta, cuget-o şi vei afla în ea
surpare a păcatului!” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Semnul pocăinţei
celei cu deamănuntul şi adevărate este a ne socoti pe noi vrednici de
toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se întîmplă nouă, şi
încă de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al
Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteşte pe sine vinovat se dă pe sine
doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinţei, şi aşteaptă totdeauna
orice scîrbă şi primeşte toată ispita ca potrivită şi cuvenită lui. Şi
se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cîştigat curăţia sufletului. Şi o
face pe aceasta pricină de cerere dureroasă şi covîrşitoare către
Dumnezeu; şi nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le şi
mulţumeşte celor ce-l ispitesc şi se roagă ca pentru unii ce i-au făcut
bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după
făgăduinţă, ci dobîndeşte şi Împărăţia Cerurilor şi dumnezeiasca
binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeşte a se pocăi şi a-şi tămădui rănile
păcatelor lui nu suferă cu mulţumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbură,
şi cîrteşte şi caută răzbunare. Şi să ştie unul ca acesta că nici nu se
pocăieşte cu adevărat, nici nu-şi tămăduieşte păcatele lui, lucru pe
care îl adevereşte tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindcă, fără cele trei
fapte bune zise mai înainte, nu se poate săvîrşi lucrul pocăinţei.” Şi,
în alt loc: „Cînd sufletul păcătos nu primeşte scîrbele ce vin asupra
lui, atunci Îngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, şi nu s-a
tămăduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scară).”
Toţi strigăm către Dumnezeu:
„Doamne, miluieşte!” şi: „Stăpîne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”,
dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa şi iertarea păcatelor noastre,
noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cînd vine asupra noastră
vreo scîrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa şi
iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim şi nu suferim cu bucurie acea
scîrbă, sau ispită, ci ne tulburăm şi ne necăjim. De aceea, sîntem
datori ca, pe lîngă durerile şi ostenelile cele de voie şi fără de silă
ale pocăinţei noastre, să suferim şi durerile cele fără de voie şi de
silă ce ne vin nouă dinafară; căci cele de voie, fiind mai uşoare, se
binecuvîntează de cele fără de voie, care sînt mai grele, după cum zice
Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de
voie şi fără de voie, orice nevoitor se face desăvîrşit. Dar, fără
primirea şi suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra
noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca
binecuvîntare” (Cuvînt către Xenia). […]
Să lăsăm întîlnirile unora cu
alţii şi vorbirile împreună, căci ele alungă de la noi pocăinţa, după
Sfîntul Isaac, care zice: „Pocăinţa împreună cu vorbirile este vas
găurit” (Cuvîntul 58). Să iubim liniştea şi fuga de oameni, fiindcă ele
ajută foarte mult la cîştigarea pocăinţei, după cum zice acelaşi Sfînt
Isaac: „De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Şi, dacă cineva ar
grăi împotrivă despre acestea, să nu te cerţi cu el” (Cuvîntul 34). La
acestea se adaugă şi porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a
păcătuit, căci i-a zis: Ai păcătuit! Taci! (Facere 4, 7),
adică: Cunoaşte ce ai lucrat întru tine şi, după cunoştinţa dobîndită,
pocăieşte-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar în înainte-cuvîntarea
Cuvîntului pentru tăcere şi linişte al Sfîntului Isaac Sirul, tot aşa se
tîlcuieşte, şi se mai adaugă: „Cel care nu a putut să se liniştească şi
nici să se pocăiască nu a putut cunoaşte ce este pocăinţa.” Iar de nu
putem să ne liniştim (mai mult), cel puţin să avem negreşit unul sau
două ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci,
retrăgîndu-ne într-un loc deosebit şi liniştit şi adîncindu-ne simţirile
şi mintea în inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre –
atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu
învoirea gîndurilor, cît şi de păcatele pe care le-am făcut în ziua
aceea – şi să ne pocăim cu amar, cu întristare şi cu durerea inimii
noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfînt ne
porunceşte să facem aşa, după cum zice Proorocul David: De cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi! (Psalmi
4, 4). Tot aşa a zis şi Însuşi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale,
Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea
ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai învrednicit a
le dobîndi. Iar de vei şi greşi cîndva, pentru aducerea aminte de
smerenie, îngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa împreună cu
iubirea Mea de oameni, pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă.”
Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mîntuitoarea cugetare şi
această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfîntul Ioan Scărarul: „Nu te
amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi înlocui timpul (pierdut) cu
alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria faţă de Stăpînul”
(Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de
seamă, măcar de ar fi mai mică decît boldul. Ci sîrguieşte-te mai vîrtos
către întoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mîntuire, iar
neînţelegerea ei este moarte” (Cuvînt pustnicesc pentru lepădarea de
lume).
Dar de ce să grăiesc multe?
Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va învinui şi osîndi în ziua morţii şi a
judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am
ajuns mai înainte văzători. Nu! – ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am
întristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan
Scărarul: „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni! nu vom fi învinuiţi, la
ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit,
nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui
Dumnezeu pentru că n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta
noi, păcătoşii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca să nu zic în fiecare
ceas) să ne cercetăm pe noi înşine de ne aflăm în pocăinţa cea
adevărată. Şi dacă, să zicem, în ziua aceea am făcut fapte bune, cu
ajutorul lui Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta
cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua în
care nu ne vom pocăi şi nu ne vom întrista pentru păcatele noastre să o
socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi în ea. De
aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocăieşte întru adevăr să ia aminte
de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns să o socotească pierdută,
deşi poate a făcut în ea alte bunătăţi” (Cuvîntul 5).
Pun sfîrşit şi zic, cu Sfîntul
Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuinţă ca noi toţi să ne
tămăduim de patimi şi de rănile păcatelor şi apoi să păzim toate
poruncile Domnului şi să lucrăm toată fapta bună. Şi, deşi nu vom ajunge
să împlinim toate poruncile Domnului şi toate faptele bune, cel puţin
este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoşi, întregi, din partea
rănilor şi neputinţelor păcatelor, prin porunca şi fapta bună a
pocăinţei. Şi, de vom muri sănătoşi, vindecaţi de patimi şi de păcat
prin pocăinţă, ne vom duce în Împărăţia Cerurilor. Iar dacă vom muri
nevindecaţi, neputincioşi, urîţi şi nepocăiţi, ne vom duce în iad.
Fiindcă Împărăţia Cerurilor nu este pentru păcătoşii cei bolnavi, care
nu s-au pocăit, ci este lăcaş şi palat, care primeşte pe cei ce s-au
îndreptat prin pocăinţă, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici şi
drepţi. De aceea, cei păcătoşi, ca şi mine, să strigăm totdeauna către
Dumnezeu cu acele rugăciuni obşteşti ale Bisericii noastre Ortodoxe:
„Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău!
Şi pe noi ne primeşte întru pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi
iubitor de oameni!” Amin!
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Cuvînt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999.
CUVÂNT AL SFÂNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI
În ce constă adevărata pocăinţă
Adevărata pocăinţă constă nu
numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi
în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate,
dar să şi plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut
înainte; şi nu numai să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin
nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura
păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este
pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de scurtă vreme de la
mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui
repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o
omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de
moarte, săvîrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui
care nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să
îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor
celui care gîndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi
nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui
fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile
veşnice!
Multe lacrimi au vărsat
ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă
la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai
oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de
pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi
izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim!
(Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi
că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi
convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi
se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune:
„Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu
(Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele
lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul
iertarea lor.” La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la
aceia care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas
timp pentru plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi
va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe
tîlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru
pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pînă
cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis,
vor întrece păcatele săvîrşite înainte.
Iată ce trebuie să mai spunem
despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng
pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au
aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi
mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăşi la
aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după
aceea, se afundă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu
sînt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme,
fără pocăinţă adevărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în
faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu
te mai întoarce la ele, iar pentru acele păcate care sînt deja
săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.
Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea (Evrei
12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui
păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfîntul Ioan Gură de Aur
răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe
hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”
Un altul poate spune: „Apostolul
Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi
se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă
voi plînge măcar un ceas înaintea Domnului.” Acestuia îi va răspunde în
locul meu însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune
că Sfîntul Petru în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi
amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi
cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi vărsînd multe lacrimi şi aşa a
făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă
faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina plînsului zilnic, erau
întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui
Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale
într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru? Poţi să
te tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să
săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul
Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la
răstignirea cu capul în jos pe cruce?
Aşadar nu te încrede în puţina
zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi
în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor
tale mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci
o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci
precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii,
spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele
dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfîntul Grigorie
Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau
frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă
era neroditor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor
fără rod – omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte
la aceste cuvinte: rădăcina pocăinţei este buna intenţie de a mărturisi
păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu
înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de îndreptare, iar roadele
pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade
se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o
rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca
frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice
de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui
păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de
binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult decît aceasta: teme-te de
blestemul lui Dumnezeu!
În Sfînta Scriptură citim
despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi
le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David.
Însă nu au primit amîndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcînd porunca Domnului
(1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit înaintea Domnului meu.”
Însă David a primit iertare şi s-a mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit
de iertare şi a pierit în mînia Domnului. De ce s-a întîmplat aşa? Oare
Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe
unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale
(Psalmi 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul:
în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă
adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar
David, după mărturisirea păcatului său, cît s-a nevoit în pocăinţă! În
fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii,
mînca cenuşă în loc de pîine şi băutura lui o amesteca cu plînsul; se
istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea
Domnului, îmbrăcîndu-se în sac şi avînd capul presărat cu cenuşă. Şi
pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea
păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar
Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să
facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat…
Aşadar, nimeni să nu
nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin
spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele
specifice adevăratei pocăinţe dacă, avînd vreme să-şi îndrepte viaţa, se
leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe
David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu
(Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea
fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi –
spune el – păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este
în a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos
este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvîrşi ostenelile
pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? [… ]
Bibliografie: Sfîntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
CUPRINS:
[1]
(Această notă se doreşte a fi un ajutor celui care se spovedeşte în
a-şi cunoaşte mai bine gravitatea păcatelor, ştiind că Prea Cuviosul
Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie ţinea foarte mult la respectarea
Sfintelor Canoane şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. La redactarea
ei s-au folosit: Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652, Pidalionul,
tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1844, Molitfelnic, ediţia 1937, Pravila
cea Mică, de arhimandrit Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica –
Ilfov, 1939.)
Cine pune apă în vin şi-l vinde, să nu se împărtăşească 5 ani şi 66 metanii pe zi.
Ascultătorul la ferestre un an să nu se împărtăşească şi să facă câte 15 metanii pe zi.
Femeia care a pierdut copilul
fără de voie se canoniseşte un an. Femeia care desfrânează şi îşi
omoară fătul în pântece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca să nu
nască copii, 7 ani şi câte 200 de metanii pe zi.
Mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se împărtăşească, să facă post, metanii şi milostenii.
Cei care s-au căsătorit cu nuntă
nelegiuită să cadă sub canon 7 ani, fireşte după ce s-au despărţit de
acea însoţire. Cine îşi va însura copiii în altă credinţă, să aibă
canon 5 ani. Cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în
curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Nunta
întâi este lege, a doua este iertare, a treia este călcare de lege.
Căsătoria a doua nu se binecuvintează cu cununie (pe cap), ci se
canoniseşte 2 ani a nu se împărtăşi, iar a treia căsătorie 5 ani. La
aceste nunţi, preotul să nu mănânce.
Cel ce cleveteşte, un an să nu se împărtăşească.
Curvarul va fi neîmpărtăşit 7
ani. Cel ce a prea-curvit 15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste
fire, 15 ani. La fel şi pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va
fi fost cu silă, mai puţin. Femeia care a fost siluită [violată] de
bărbat, şi viaţa ei dinainte era cinstită, să nu se afurisească; iar
dacă viaţa ei era necinstită, să se afurisească. Cel care a siluit fată
minoră, 12 ani.
Curvia cu dobitoace. Cei ce au
păcătuit înainte de a împlini 20 de ani, să nu se împărtăşească 20 de
ani. Cei care după 20 de ani, având şi femei, 30 de ani. Iar dacă unii,
fiind căsătoriţi au păcătuit, având peste 50 de ani, numai la ieşirea
din viaţă. Celui ce a păcătuit cu dobitoace i se va aplica 15 ani, dacă
se va mărturisi singur.
Cine va greşi cu naşă-sa, 9 ani
să se pocăiască şi să facă 150 de metanii pe zi. Cine cu fină-sa ce a
botezat-o, 12 ani şi metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu mama logodnicii
lui, 14 ani şi nunta să nu se facă. Cine a curvit cu soacra, 15 ani şi
în toate zilele câte 160 de metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani.
Femeia cu doi fraţi, 11 ani. Cine păcătuieşte cu mama vitregă, 12 ani.
De se va întoarce fiul spre mamă sau tatăl spre fiică, 20 de ani să se
pocăiască şi în toate zilele să facă câte 366 de metanii. Cine a
păcătuit cu sora sa, 12 ani. Cu vara sa primară, 10 ani; cu vara a
doua, 9 ani. Cine va curvi cu călugăriţă, 9 ani şi 150 de metanii pe zi.
Cel ce a făcut păcatul malahiei
(masturbarii, onaniei n.n.) se canoniseşte 40 de zile, mâncând mâncare
uscată şi făcând câte 100 de metanii pe zi, iar de nu vor putea să
mănânce sec, atunci să nu se împărtăşească un an şi să facă în fiecare
zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie între dânşii, atunci
să mănânce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească 2 ani şi câte 50
metanii. Onania este păcatul care-l fac doi soţi, care întrebuinţează
mijloace de a nu face copii (Facerea 38, 9-10). Acest păcat se
canoniseşte ca malahia şi avortul, până la vindecare, căci fără
îndreptare nu există iertare. Pe cei ce fac acest păcat Dumnezeu îi
pedepseşte aşa: li se întunecă mintea şi se îmbolnăvesc sufleteşte,
devin nervoşi, le tremură mâinile şi trupul, au visuri îngrozitoare, li
se nasc copii slabi şi bolnavi, îmbătrânesc mai repede şi mor rău.
Cei care au casă de toleranţă să
se afurisească, iar dacă nu se pocăiesc, nici darurile lor să nu se
primească, nici în cimitir să nu se îngroape când vor muri. Ei se
canonisesc ca şi preacurvarii, 15 ani.
Cei care iau dobândă nu se cuvine a fi împărtăşiţi, dacă stăruiesc în nelegiuirea lor.
Fumatul se canoniseşte la fel ca luxul şi jocul de noroc, 1-3 ani.
Gomoria (relaţii sexuale orale
n.n.) se pedepseşte la fel ca sodomia (relaţii sexuale anale n.n.) şi
uciderea de suflete, până la 20 de ani.
Cine are vrajbă asupra cuiva, să
nu fie primit la Biserică, nici prescurile lui, până ce nu va face
pace, că rugăciunea lui se preface în blestem.
Jocul de noroc, sub orice formă,
şi cu orice scop, se canoniseşte la fel ca furtul şi uciderea. Jocul la
nunţi sau petreceri de orice fel, 1-3 ani. Nici un mirean sau cleric să
nu joace zaruri, table, cărţi, ghioc, dame sau alte jocuri de acest
fel, iar de va face acestea, clericul să se caterisească, iar mireanul
să se afurisească. Se opreşte cu desăvârşire a se face mimi şi teatre
ale acestora, precum şi privirile jocurilor de pe scenă, stadioane. Cei
care nu se supun acestui canon, să se afurisească.
Călcătorii de jurământ (la
tribunal) vor fi necuminecaţi 10 ani. Cel ce jură strâmb ca să ia
bunurile altuia, 3 ani să facă post, metanii şi milostenii şi să
întoarcă neapărat bunurile luate.
Cine mănâncă sânge de animal, 2 ani să nu se împărtăşească.
Cel care ţine mânie, un an să nu
se împărtăşească şi 150 metanii pe zi. Minciuna uşoară, fără gând de a
face rău, se canoniseşte ca şi defăimarea, un an.
Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neîmpărtăşit. Cei care ard trupurile morţilor, 20 de ani.
Cine nu va posti cele patru
posturi, miercurile şi vinerile de peste an, fără a fi împiedicat de
slăbiciune trupească, să se afurisească. Cel care va mânca carne, ouă
sau brânză în Postul cel Mare sau miercurile şi vinerile de peste an, 2
ani să nu se împărtăşească. Cine mănâncă carne în lunea brânzei sau cine
mănâncă brânză în lunea dintâi a Postului Mare, 4 ani să se pocăiască
şi 300 de metanii pe zi. Cine se va spurca din neştiinţă în Postul Mare,
un an şi 36 de metanii pe zi.
Cine răpeşte şi ia al străinului cu nedreptate 5 ani şi câte 100 metanii pe zi (cu condiţia să întoarcă ce a răpit).
Cel ce s-a întinat în somn cu
patima scurgerii, se înlătură o zi de la împărtăşire, să se spele, să-şi
schimbe acoperământul trupului, să zică Psalmul 50 şi să facă 49 de
metanii; iar cel ce s-a întinat, fiind treaz cu trupul, se înlătură de
la împărtăşire 7 zile, zicând în fiecare zi Psalmul 50 şi câte 49 de
metanii. Femeile care se află în scurgerea de sânge obişnuită lor, nu
pot intra în biserică până la 7 zile, nici a se împreuna cu bărbaţii
lor, nici a săruta Sfintele Icoane, nici a lua anaforă ori aghiasmă, dar
pot a se ruga şi a citi sfintele cărţi. De se va afla în Biserică şi va
simţi că-i vine această scurgere, să iasă afară, iar de se va ruşina şi
nu va ieşi, atunci să primească canon; de a luat şi anaforă, să
primească canon mai greu. Femeile care zămislesc copii în aceste 7 zile
vor naşte copii bolnavi sau copii care se vor îmbolnăvi după naştere cu
boli care nu au leac.
Cel ce a ucis de voie şi după
aceasta s-a pocăit, va fi neîmpărtăşit 20 de ani; cel ce a ucis fără de
voie, 10 ani; cel ce ucide în război, 3 ani.
Omul mirean de se va îmbăta şi va vomita, să nu se împărtăşească un an şi 12 metanii pe zi.
Cel ce se supune vrăjitoriei
(descântă) se va canonisi cu timpul ucigaşului (20 de ani). Cine ia mana
grâului, a dobitoacelor, sau altceva dintre acestea să aibă pocăinţă 4
ani şi câte 100 de metanii pe zi. Cei ce se adresează prezicătorilor,
ca să afle ceea ce ar voi, se canonisesc 6 ani. Dacă vor stărui în
acestea, să se lepede de tot de la Biserică. Preotul care deschide
sfintele cărţi, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.
Cei care practică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemănător
acestora (care acceptă reîncarnarea sau destinul), să se supună
canoanelor pentru vrăjitori, până la îndreptare.
Sinuciderea este un păcat
împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat nici în lumea aceasta,
nici în cealaltă. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de
slujbe. Fac excepţie cei care sunt bolnavi mintal (schizofrenicii) şi
cei demonizaţi.
Nici un cleric nu poate dezlega
pe cel legat de altul, decât numai dacă cel ce a legat a murit, sau a
fost legat pe nedrept şi în urma judecăţii făcute, sinodul sau
episcopul a hotărât să fie dezlegat. Oricare bărbat sau femeie de îşi va
lăsa duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să
se despartă de Biserică împreună cu cel ce l-a primit pe dânsul.
Pentru cei ce se pocăiesc în
curăţenie şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul se scurtează timpul de
pocăinţă, după măsura înfrânării. Adică, dacă cineva ar primi să nu bea
vin în zile rânduite, se scade un an din canonul prevăzut de Părinţi
pentru greşeala lui. Dacă promite să nu mănânce carne un timp, se scade
încă un an. Iar dacă vrea să nu mănânce brânză, ouă, peşte sau
untdelemn, pentru fiecare din aceste abţineri se scade câte un an. Tot
aşa şi pentru o altă nevoinţă (metanii, post, milostenie) [Vezi Sfântul
Ioan Ajunătorul]. (Arhim. Cleopa Ilie, Îndreptar pentru spovedanie, Mânăstirea Sihăstria, 2004.)
Pentru cei care vor scurtarea timpului de pocăinţă, dăm câteva din canoanele Sfântul Ioan Ajunătorul (Postnicul):
Canonul VIII: Cel ce comite
malahie se canoniseşte cu patruzeci de zile, hrănindu-se cu mâncare
uscată şi făcând o sută de metanii.
Canonul XII: Îl sfătuim pe tot
cel ce a desfrânat, călugăr sau mirean, să nu se împărtăşească vreme de
doi ani, dacă este însă gata ca – după ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.)
– să mănânce mâncare uscată şi să facă două sute cincizeci de metanii.
Iar dacă se va arăta nepăsător, să împlinească vremea hotărâtă de
Părinţi.
Canonul XIII: Pe preadesfrânat,
după trei ani, îl socotim potrivit să se împărtăşească, dacă nu se
împotriveşte să ia hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.)
şi de va bate două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar dacă se
leneveşte, să aştepte până la sfârşitul vremii pe care au hotărât-o
Părinţii.
Canonul XVIII: Cel ce a
necinstit pe un bărbat, s-a socotit de cuviinţă să fie oprit trei ani de
la Sfânta Împărtăşanie, să se tânguie şi să postească şi să ia hrană
uscată către seară şi să facă două sute de metanii. Iar dacă preţuieşte
mai mult nepăsarea, să împlinească cei cincisprezece ani (de
canonisire).
Canonul XX: Pe ucigaş cel cu
voia sa îl îndepărtăm pentru cinci ani de la Sfânta Împărtăşanie, iar pe
cel fără de voie, la trei ani, dacă – după ce ţine post până seara,
folosind hrană cu desăvârşire uscată – se învoieşte să facă şi trei sute
de metanii zilnic. Dacă însă se leneveşte, să împlinească ce-au hotărât
Părinţii.
Canonul XXI: Femeile care îşi
ucid fătul cu meşteşuguri, ca şi cele care dau sau primesc leacuri ca să
lepede şi să nască prunci înainte de vreme, pe acestea noi hotărîm să
se osândească până la cinci – sau până la trei ani. Pentru ce ar fi mai
mult, să se facă iconomie (vezi Canonul XX de mai sus).
Însemnare
Canonul 91 al Sinodului al
şaselea şi Canonul 21 al celui de la Anghira şi canoanele 2 şi 8 ale
Marelui Vasile le socotesc pe femeile care săvârşesc aceste fapte, în
rândul celor ce ucid cu voie. Totuşi, din iubire de oameni, nu le
canonisesc pe acestea până la sfârşitul vieţii, ci să nu se cuminece
zece ani. Vezi canoanele 21 de la Anghira şi 2 al Marelui Vasile.
Ţine seama că într-un manuscris
care cuprinde canoanele Postnicului, aflăm şi acestea în legătură cu
acest canon: că femeile folosesc în multe chipuri asemenea buruieni.
Unele le mănîncă sau le beau, ca să nu rămână însărcinate vreodată şi să
nască prunci. Altele îşi ucid fătul când zămislesc sau sunt gata să
nască, ceea ce este un păcat mai mare decât cel dintâi. Şi altele,
iarăşi, în fiece lună săvârşesc omor cu asemenea buruieni, ceea ce este
şi mai rău decât celelalte. Pentru acestea cele ce săvârşesc atare lucru
să se împiedice trei ani de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi în fiecare
zi, să mănânce hrană uscată şi să facă o sută de metanii mari.
Canonul XXVII: Pe furul care se
pocăieşte de bunăvoie îl oprim patruzeci de zile de la Sfânta
Împărtăşanie. Pe cel dovedit (de alţii) de hoţie, – până la şase luni,
cu hrană uscată, după ceasul al nouălea(ora 1500 n.n.), şi făcând, în fiecare zi, câte o sută de metanii.
Canonul XXXI: Cei care, de
nevoie sau fără de nevoie, au jurat strâmb am socotit că trebuie să-i
amânăm cu Împărtăşania timp de un an, şi să mănânce hrană uscată după
ceasul al nouălea (ora 1500 n.n.) şi să bată zilnic două sute cincizeci de metanii.
Canonul XXXII: Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le
scurtăm, cu pogorământ, la trei ani vremea de pocăinţă de vor fi gata
ca, în fiecare zi, să socotească de foarte mare preţ postul, şi, după
ceasul al nouălea(ora 1500 n.n.) , să folosească hrană
sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi
două sute cincizeci de închinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de
pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se
îndeletnicesc cu ghicitul. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).
Cum se iconomiseşte cel ce se pocăieşte, când are multe păcate
Şi dacă cel ce se pocăieşte are
multe păcate, îi dai canon pentru cel mai mare dintr-însele, adică acela
care are drept epitimie cei mai mulţi ani. Iar câtă vreme săvârşeşte
păcatul, deşi nu se cuminecă, totuşi timpul acesta nu se socoteşte la
anii de împlinire a canonului. Iar dacă se va îndepărta de la păcatul pe
care l-a mărturisit, oarece vreme, şi apoi cade iarăşi într-însul,
iarăşi ia de la început anii de canon. Iar de cade într-alt păcat,
trebuie să chibzuieşti care cere mai mulţi ani: canonul pe care nu-l
împlinise sau păcatul din urmă, şi pe acei ani să rânduieşti să-i ţină.
Iar dacă, înainte să ţi se fi
mărturisit, cel ce se spovedeşte s-a depărtat de la păcat şi,
deopotrivă, şi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, fie din îndemnul său fie
după al altui duhovnic, să ştii că se numără la canon şi anii aceia
care încep odată cu îndepărtarea de la păcat. Să se numere la canon
vremea aceia în care s-a îndepărtat de la păcat, şi de la Împărtăşanie
cel ce se pocăieşte, după hotărârea sa, adică fără să fi mărturisit
păcatul de moarte pe care l-a săvârşit. Aceasta să faci prin pogoromînt
şi milostivire şi nu după asprime şi după dreptate. Fiindcă, după ce
creştinul îşi va mărturisi păcatul de moarte, de atunci încolo se
socoteşte canon şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie,
precum şi toate faptele bune pe care le face şi-i aduc viaţă veşnică
şi-l slobozesc de osândă veşnică. Iar câtă vreme are nemărturisite
păcatul cel de moarte şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie,
precum şi toate faptele bune pe care le-a săvârşit, (acestea) nu-i aduc
nici viaţă veşnică, nici nu-l izbăvesc de la osânda cea veşnică. Şi
acesta este lucru învederat, fiindcă dacă el moare astfel, cu acest
păcat de moarte al său nemărturisit, se osândeşte. (Sfântul Nicodim
Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).
Cum trebuie să chibzuiască duhovnicul faţă de cei ce au gânduri de hulă şi îndoieli
Dacă se întâmplă să spovedeşti
pe unii care au gânduri de hulă sau pe unii care au mereu îndoieli şi
temeri în cugetul lor, pentru sănătatea şi viata lor, sau pentru
mântuirea sufletului, celor dintâi spune-le să-şi defaime hulele acestea
şi să nu le privească nicidecum drept un păcat, fiindcă nu sunt rodul
lor, ci al diavolului, care urăşte binele sau, de asemeni, să se
împotrivească acestor gânduri de hulă cu aceste cuvinte: „Mergi înapoia
mea, satană, pentru că eu mă voi închina Domnului Dumnezeului meu şi Lui
singur îi voi sluji şi asupra capului tău va întoarce răul şi hula ta,
în veacul de acum şi în cel ce va să vină”, după cum, cu înţelepciune,
sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul său al douăzeci şi
treilea, împotriva hulei. […]
Cum se cuvine să-i iconomisească pe cei ce au făcut făgăduinţe
Dacă vor veni la tine să se
mărturisească cei ce au făgăduit lui Dumnezeu să se facă monahi, sau să
meargă să se închine la Dătătorul de viată Mormânt sau la alte sfinţite
mănăstiri şi moaşte, sau să facă milostenii, sau să ridice aşezăminte
pentru ucenici sau mănăstiri, sau să ţină cutare post, sau vreo altă
facere de bine şi virtute, pe aceştia trebuie să-i sfătuieşti,
duhovnice, nu numai să împlinească asemenea făgăduinţe ale lor, ci şi să
le împlinească, cu un ceas mai devreme, fără să amâne sorocul, pentru
că păcătuiesc. Că acest lucru este adevărat, o spune Însuşi Dumnezeu,
prin gura proorocului Moise: De vei da făgăduinţă Domnului
Dumnezeului tău să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o
va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta (Deuteronomul 23, 21), prin gura înţeleptului Isus Sirah: Nu te împiedica a împlini făgăduinţa în vreme bună, şi nu aştepta până la moarte ca să faci ce ai făgăduit
(Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru aceasta şi Grigorie
Dialogul mustră pe Rusticiana, patriciană romană, fiindcă făgăduise să
meargă să se închine la Ierusalim, apoi ducându-se la Constantinopol,
ca (mai pe urmă) să plece de acolo, îşi pierdea vremea şi nu şi-a
împlinit mai repede făgăduinţa sa. Fiindcă, înainte ca cineva să
făgăduiască, trebuie să chibzuiască întru sine, dacă poate să-şi
împlinească făgăduinţa. Dar, odată ce a făgăduit, nu mai poate să o
încalce, fiindcă (astfel) ispiteşte şi îşi râde de Dumnezeu, cum spune
Isus Sirah: Mai înainte de a făgădui, pregăteşte-te şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul
(Isus Sirah 18, 23). Şi nu numai când va îngădui cineva, din interesul
său, dar şi când părinţii îi vor făgădui pe copiiilor (nevârstnici
fiind) lui Dumnezeu, la vreme de boală sau în vreo primejdie, să-i
călugărească, şi atunci – zic – sunt datori copiii, împreună cu
părinţii, să ţină şi să împlinească o atare făgăduinţă, aducându-i pe
aceştia înaintea lui Dumnezeu, cum a făcut Ana cu Samuil, precum
porunceşte Dumnezeu la cap. 30 al Numerilor. Dacă însă unii ca aceştia
sunt împiedicaţi de vreo mare nevoie să săvârşească, fie închinăciunea
la Sfântul Mormânt, fie ridicarea de aşezăminte pentru ucenici sau
mănăstiri, pe care le-au făgăduit, trebuie să socoteşti bine, duhovnice,
cu mare chibzuinţă, câte cheltuieli şi nevoinţe puteau ei să folosească
pentru împlinirea unor atari făgăduinţe ale lor, şi astfel să le ceri
să dea sumele acestea la nevoiaşi sau pentru alte fapte bune
asemănătoare, dacă au mijloace. Iar dacă nu au, să le ceri să
săvârşească alte lucruri care să le înlocuiască, precum posturi,
rugăciuni, metanii şi altele.
Iar celor care s-au făgăduit să
se călugărească şi apoi s-au însurat, trebuie să le spui, duhovnice, că
şi-au călcat făgăduinţa şi trebuie să se pocăiască faţă de Dumnezeu. Şi
că trebuie, şi căsătoriţi fiind, să se nevoiască cu posturi şi
rugăciuni, şi cu asupriri ale trupului, şi să se înfrâneze, în ce-i
priveşte. Dar şi pe soţiile lor, dacă este cu putinţă, să le înduplece,
cu multe rugăminţi, să se înţelepţească întru aceasta. Iar dacă se
întâmplă să le şi moară nevestele, atunci trebuie să-şi împlinească
făgăduinţele şi să se facă monahi. Şi după aceasta, să-i sfătuieşti
mereu să nu mai facă asemenea juruinţe şi făgăduieli înaintea lui
Dumnezeu la orice nevoie care li se întâmplă. Deoarece nefiind în stare
să le împlinească, păcătuiesc greu. Vezi canonul 19 al sinodului din
Anghira şi canonul 18 al Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care
făgăduiesc să-şi păzească fecioria şi apoi încalcă făgăduinţa.
Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânaţi
Dacă spovedeşti desfrânaţi, sau
preadesfrânaţi, pe aceştia toţi, duhovnice, trebuie nu numai să-i
mustri, îndeobşte, arătându-le că, prin patimile trupeşti, pierd firea
înaltă a judecăţii şi se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare, ci
mai vârtos să-i faci pe fiecare dintr-înşii să-şi urască păcatul lor.
Trebuie să le arăţi cât de vătămătoare de suflet sunt desfrâul,
preadesfrâul, sodomia, împreunarea cu dobitoace şi malahia.
Cât de stricăcioasă răutate este
desfrâul se arată din pricinile care urmează: 1. Că cine desfrânează
îşi vătăma şi îşi strică trupul, pentru că îl supune la boli numeroase
şi fără leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său (1 Corinteni 6, 18). Aşadar, dacă cel ce săvârşeşte alt păcat este vrăjmaş sufletului său, potrivit cu cuvântul: Iar cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul său
(Psalmi 10, 5), cel ce desfrânează este vrăjmaş încă şi al trupului
său. 2. Fiindcă cine desfrânează îşi pierde fecioria, care este o
comoară ce nu are preţ cu care să fie preţuită şi care – după ce a fost
odată pierdută – nu mai este chip să se redobândească vreodată. Căzută ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică
(Amos 5, 2). 3. Fiindcă desfrâul atât de mult întunecă mintea şi atât
de mult slăbeşte voinţa încât, mai mult decât oricare alt păcat, nu-l
lasă pe nefericitul făptaş al lui să se întoarcă la Dumnezeu şi să se
pocăiască: Faptele lor nu le dau răgaz să se întoarcă la credinţa în
Domnul Dumnezeul lor, că un duh de ticăloşie sălăşluieşte în mijlocul
lor (Oseea 5, 4). Pentru aceasta, pe drept a zis dumnezeiescul
Isidor acest înfricoşat cuvânt: „Neamul omenesc mai mult este supus
diavolului prin desfrâul trupului, decât prin vreun alt păcat”. 4.
Fiindcă desfrâul este atât de mult urât lui Dumnezeu, încât numai
datorită lui a adus în lume acel potop, de n-au mai scăpat alţii, fără
numai opt oameni şi L-a silit să spună că S-a căit că l-a făcut pe om: Şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om (Facerea 6, 7).
Preadesfrânaţilor spune-le,
duhovnice: 1. Că preadesfrânarea este un rău atât de mare, încât
Însuşi Dumnezeu porunceşte să se omoare bărbatul şi femeia care l-au
săvârşit. De se va desfrâna cineva cu femeia măritată, adică de se
va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi
desfrânata (Leviticul 20, 10) 2. Dacă în Legea veche
preadesfrânarea era o fărădelege atât de mare, cu atât mai mult este
azi, sub harul Evangheliei, când nunta a fost înălţată la cinstea unei
Taine. Pentru aceasta după cum atunci, Dumnezeu mâniindu-se i-a spus lui
David că nenorocirile nu vor lipsi din casa lui, pentru
preadesfrânarea pe care o făcuse: Nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat pe femeia lui Urie
(2 Regi 12, 10), aşa şi acum cu mai multă asprime spune aceasta,
fiecărui preadesfrânat. 3. Că fiecare preadesfrânat se numeşte fiu al
morţii, precum singur David i-a spus lui Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte
(2 Regi 12, 5, 7) ca fiecare răpire şi furtişag, asemănate cu
preadesfrânarea, sunt ca marea de mijloc (Mediterană) faţă de întreg
oceanul, sau ca un om înalt de un cot, faţă de un uriaş. De aceea şi
Solomon a spus: Nu este lucru de moarte dacă este prins cineva
furând…, iar preadesfrânatul, din lipsă de minte, îşi aduce pierzanie
sufletului său, suferă chinuri şi necinste, şi ruşinea lui nu se va
şterge în veac (Pildele lui Solomon 6, 30-33).
Iar pentru malahie, cât de mare
nenorocire este, caută în însemnarea ce urmează celui de al optulea
canon al Sf. Grigorie al Nisei.
Cum se canonisesc hulitorii şi cei ce jură strâmb
Celui ce a hulit cu cuvântul
să-i dea canon să mărească pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; şi tot
aşa să-i dai şi celui ce a jurat strâmb, pe lângă celălalt canon pe care
îl rânduieşte pentru aceasta Postnicul (canonul 31), şi la amândoi să
li se dea canon să citească sau să asculte cărţi de suflet folositoare,
mai cu seamă Psaltirea, care cuprinde multe cântări de mărire lui
Dumnezeu. […]
Cum se canonisesc hoţii şi cei ce săvârşesc nedreptăţi
Hoţilor şi celor ce săvârşesc
nedreptăţi (înainte de alt canon – al douăzeci şi şaptelea al
Pustnicului) să le dai canon, duhovnicesc, să înapoieze lucrul străin pe
care l-au luat, dacă îl mai au, fie la înşişi stăpânii lucrului, dacă
trăiesc, fie la rudele lor, dacă aceia au murit şi anume – fie prin mâna
duhovnicului, fie al unui alt ins de încredere. Iar dacă nu-l mai au,
să se întoarcă la cel păgubit şi să-i ceară iertare. Iar dacă şi
neamurile lor au murit să-i spui să-l dea celor lipsiţi. De aceea şi
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuvânt la Botez) arată că nici însuşi
Sfântul Botez nu poate să ierte nedreptatea aceea, când poate să se dea
înapoi (un lucru) şi nu se dă. Fiindcă cine răpeşte lucru străin şi
apoi se botează, nu trebuie să creadă că această răpire a lui a fost
iertată, dacă lucrul se află încă în mâinile lui şi poate să fie
înapoiat; în acest chip, se înşeală cât priveşte curăţirea (de păcat),
socotind că prin botez se curăţeşte de nedreptate, fără să fie curăţit.
[…]
Cum se canonisesc desfrânaţii, preadesfrânaţii şi sodomiţii
Desfrânaţilor şi sodomiţilor să
le dai canon: post, mâncare uscată, metanii şi, mai presus de toate, să
fugă de aceia cu care au păcătuit sau să-i alunge, dacă îi ţin în
casele lor. Să iei aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de
iertăciune nici celor vinovaţi, dacă nu vor înapoia lucrul străin, nici
desfrânaţilor şi sodomiţilor dacă nu-şi vor alunga mai întâi din casa
lor pe cea sau pe cel cu care au păcătuit. Ci chiar dacă îţi vor făgădui
să facă aceasta, tu să nu-i crezi cu uşurinţă, fiindcă cei mai mulţi
dintr-înşii îşi leapădă făgăduinţa lor şi îşi râd de tine, până ce îşi
capătă iertăciunea, precum ne-am şi învăţat. Şi să ştii şi aceasta,
duhovnice că, de multe ori, vei afla multe asprimi şi greutăţi din
partea celor ce ţin o desfrânată sau un băieţan în casa lor, căci
aceia te vor ruga, odată, cu lacrimi în ochi să îngădui să-şi aibă
fiinţele acelea în casă la ei, dar tu să nu te înduioşezi, aducându-ti
aminte de cuvântul pe care îl rosteşte Dumnezeu: Nici săracului să nu-i fi părtinitor la judecată! (Ieşirea
23, 3). Alteori te vor ameninţa că-ţi vor face rău, dar tu să nu te
temi, aducându-ţi aminte de cuvântul pe care-l grăieşte Dumnezeu: Caută dreptate şi iar dreptate (Deuteronomul 16, 20), precum şi: Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi. (Isaia 60, 7).
Cum se canonisesc cei ce învinuiesc fără temei şi cei răutăcioşi
Celor ce învinuiesc pe nedrept
şi defăimătorilor să le dai canon, duhovnice, să meargă ei înşişi la
locul unde au clevetit şi să spună că minciuni au grăit împotriva
fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea
ins să mărturisească cum că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă
a defăimării lor, în chip făţiş sau în taină. Celor răutăcioşi şi care
poartă duşmănie să le dai canon să se împace între dânşii. Ia aminte
bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor
răutăcioşi până ce nu fac pace. Şi spune-le cele ce urmează ca să se
împace: Cum, adică, Duhul Sfânt le spune: Căile celor ce nu uită răul, duc spre moarte (Pildele lui Solomon 12, 18) şi, iarăşi, Cel ce ţine minte răul este fără de Lege (Pildele lui Solomon 21, 24). Şi Ioan Bogoslovul zice: Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni
(1 Ioan 3, 15). Că, de nu-l vor ierta pe duşmanul lor, nu pot să
rostească „Tatăl nostru”, fiindcă nu iartă greşiţilor – greşelile lor,
cum stă scris în „Tatăl nostru”. Că Dumnezeu, cu suferinţe va să ceară
datoria şi acelora cărora le-au fost iertate de El păcatele, după pilda
slujitorului care era dator cu zece mii de talanţi. Fiindcă
îndatorirea poruncii cea pentru dragoste, îi sileşte, nu numai să nu
se răzbune, dar nici să urască, întru nimic, pe aproapele lor, nici cu
cugetul, după cuvântul: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta (Leviticul 19, 17). Şi că, atunci când se vor împăca cu duşmanul lor, se va uşura şi se va bucura inima lor.
Povesteşte-le lor, duhovnice,
pilda Domnului, Care se ruga pe Cruce pentru cei ce l-au răstignit,
pilda Sfântului Ştefan, întâiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au
lovit cu pietre. […] În sfârşit, se cade, duhovnice, să-l sfătuieşti
pe cel care făcuse începătură duşmăniei, să meargă şi să cadă de multe
ori înaintea celui pe care l-a stârnit, până ce îl va face să-l ierte,
cum grăieşte dumnezeiescul Gură de Aur: „Să nu-mi spună cineva că l-am
rugat odată şi de două ori şi nu m-a primit. Dacă facem aceasta cu
inima deschisă, să nu încetăm, până ce, biruindu-l cu multa (noastră)
stăruinţă, nu-l vom trage de partea noastră şi nu-l vom îndepărta de
ura care ne-o poartă.” (Cuvântul XXVIII la Facere). […]
Cum se canonisesc ucigaşii
Ucigaşului să-i dai pe lângă
canonul XX al Postnicului, să răscumpere şi un rob, dacă are putinţe
(după Simeon al Tesalonicului, întrebarea LXXII), ca să fie un suflet în
locul unui suflet. Iar dacă o femeie a lepădat pruncul, să-i dai canon
să crească un prunc sărman, dacă are mijloace, potrivit cu acelaşi
Simeon (tot acolo), despre care vezi şi canonul XXII al Postnicului.
Spune-i, duhovnice, ucigaşului
că, precum, întru tot Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi împăratul
Andronic hotărăsc (Vlastaris, lit F, cap. VIII), trebuie ca acesta să-şi
împartă averea la fiecare din copiii pe care-i are, şi o parte să se
dea la cel mort, adică nevestei lui şi orfanilor, dacă-i are. Iar dacă
nu-i are, trebuie să dea pomeni şi milostenii pentru sufletul celui
ucis. Şi să roage pe Dumnezeu, din tot sufletul, să-l ierte şi, astfel,
prin acestea, să facă să tacă strigătul pe care îl face sângele celui
ucis şi care cere răzbunare împotriva lui, şi să împiedice înfricoşatele
pedepse care sunt pregătite pentru el, atât pe cele veşnice, cât şi pe
cele vremelnice. Fiindcă: De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa (Facerea 9, 6).
Iar ca să arăţi şi ucigaşului,
pe scurt, cât de mare este păcatul său, spune-i: 1) că, dintre toate
răutăţile care se fac aproapelui, cea mai mare şi mai de frunte este
omorul. 2) că cel ce ucide răpeşte puterea de la Dumnezeu, care este
Domnul vieţii şi al morţii şi 3) că cel ce ucide un om, săvârşeşte mai
mare păcat decât dacă ar fi pârjolit şi stricat toate câmpiile cele
întinse, toate roadele pământului, toate dobitoacele, toţi copacii
lumii, toate casele oraşelor şi satelor. Fiindcă ucigând un om, el a
ucis pe împăratul a toată făptura, cel înscăunat de Dumnezeu.
Cum se canonisesc bolnavii foarte bătrâni
Dacă, din întâmplare, se va afla
cineva bolnav şi foarte bătrân, că nu poate împlini canonul trupesc pe
care îl rânduieşte dumnezeiescul Postnic, acestuia poţi să-i dai,
duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugăciunii, al citirii de cărţi
folositoare sufletului şi al milosteniei, trupeşti sau sufleteşti (vezi
la începutul acestui capitol), dar nu şi să-i dai pogorământ la anii de
îndepărtare de la Împărtăşanie, cei rânduiţi de Postnic. (Sfântul
Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).
[2]
Adică s-au stricat cu atîtea răutăţi, mari şi covîrşitoare, ca în
vremea necredincioşilor slujitori la idoli, care jertfeau pe înălţimile
dealurilor.
[3] A zis Saul către Samuil: Am păcătuit, că am călcat cuvîntul Domnului şi cuvîntul tău
(1 Regi 15, 24). Antioh (Epifanie, împăratul elenist, n. n.),
chinuindu-se cu rana aceea venită de la Dumnezeu, a viermilor şi a
putrezirii trupului, zicea, pocăindu-se: Cu dreptate este a se
supune lui Dumnezeu, şi cel ce este pămîntean să nu se asemene Lui. Şi
se ruga spurcatul acesta către Stăpînul, Care nu voia a-l mai milui (2 Macabei 9, 12-13). Iar Iuda a zis: Am greşit, vînzînd sînge nevinovat (Matei 27, 4).
[4]
Oarecari dascăli despart durerea pe care o ia păcătosul pentru păcatele
lui în trei: durerea ce o ia mai înainte de mărturisire, pe care o
numesc usturime; durerea ce o ia cînd se mărturiseşte, pe care o numesc
zdrobire; şi durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfarîmare de
tot.
[5]
Şi Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, dacă pînă la moarte a hotărît
(Domnul) pocăinţa, cel ce zice că ea s-a sfîrşit mai înainte de moarte
dezleagă porunca, lipsind pe moarte (de pocăinţă). De aceea, şi la mici,
şi la mari, pocăinţa este pînă la moarte, necontenită” (Cuvînt pentru
pocăinţă).
[6]
Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice că, deşi vom
socoti că nu greşim noi cu voia, dar pentru păcatul cel strămoşesc ni se
cade nouă să ne pocăim. „Altădată, cel vrednic de moarte, după Lege,
s-a omorît, iar cel ce trăieşte în credinţă trăieşte pentru pocăinţă;
deşi nu pentru al său, ci pentru păcatul călcării poruncii” (Cuvînt
pentru pocăinţă). Într-o unire zice şi marele Grigore al Tesalonicului:
„Viaţa creştinilor este o petrecere în pocăinţă, care este, şi început,
şi mijloc, şi sfîrşit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se
cuvine să rogi şi tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreună cu David: Doamne, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (Psalmi
40, 4). Însă să-L rogi întru durerea inimii tale, fiindcă – după
Sfîntul Marcu Ascetul – „aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în
inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre
cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte).
[7]
De aceea zice şi Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfătare te-ai
stricat? Cu postirea tămăduieşte îndulcirea! Ţi-a vătămat sufletul
desfrînarea? Întreaga înţelepciune să se facă doctorie a bolii!
Înfocarea cea gîndită a lucrat-o lăcomia de multă materie? Milostenia să
golească umplerea, căci curăţirea de cele pline este darea din ale
tale. Ne-a vătămat pe noi răpirea de cele străine? Să se întoarcă ele
către stăpînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevărul
cugetîndu-se să oprească primejdia!” (Cuvînt pentru pocăinţă).
[8]
De doreşti, frate, să iei în sufletul tău chip şi pildă de pocăinţă
adevărată, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scării, caută Cuvîntul 5
pentru pocăinţă şi citeşte despre cei ce se pocăiau în mănăstirea aceea
ce se numea temniţă, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, şi
vei afla petrecerea celor ce se pocăiau cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.