Când pomenim pe cei adormiți?

 De ceva vreme, prin calendarele noastre bisericești, au început să apară „Moși” peste tot: Moși de toamnă, Moși de iarnă, Moși de primăvară, Moși de vară, Moși de… orice anotimp și orice prilej. În realitate, lucrurile nu au stat așa dintotdeauna. În cărțile noastre de cult, pe care ar fi bine să le deschidem mai des, găsim clar că Biserica Ortodoxă are doar două Sâmbete ale Morților, cu pomenire generală pentru toți cei adormiți:
 1. Sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți (numită și „Moșii de iarnă”).
 2. Sâmbăta dinaintea Rusaliilor (numită și „Moșii de vară”).
    Aceste două sâmbete au fost rânduite cu multă înțelepciune patristică, fiind legate teologic de duminicile care urmează: una ne amintește de Judecata de Apoi, cealaltă de Pogorârea Sfântului Duh, Care este Duhul Vieții, Cel ce cheamă la viață pe toți cei din morminte.
     Restul „Moșilor” sunt adăugiri mai noi, mai degrabă dictate de cerințele oamenilor, din ciclul „clientul nostru, stăpânul nostru”. Că doar „dă bine” să fie multe pomeniri, că „așa-i obiceiul” sau „așa zice lumea”. Dar, dacă ne uităm atent, Biserica ne spune altceva.
    Când pomenim pe cei adormiți?
-La soroacele rânduite (40 de zile, 6 luni, 1 an, 7 ani etc.).
-În aceste două sâmbete generale pentru toți cei adormiți.
-La fiecare Sfântă Liturghie, la Proscomidie (pomenind pomelnicul cu cei adormiți).
-Și, oricând vrem să facem ceva pentru sufletul lor, prin rugăciune și milostenie.
     Ce NU facem:
-Nu facem parastase duminica.
-Nu facem parastase în praznicele mari.
-Nu facem parastase în Săptămâna Mare sau în Săptămâna Luminată.
-Nu transformăm biserica într-o fabrică de pomeni, unde în fiecare sâmbătă punem mese cu colaci și vin, doar ca să bifăm că „așa se face”.
     De multe ori, pomenirile acestea devin doar o formalitate, un „ritual gol”, făcut „ca să fie”. Însă folosul real pentru cei adormiți vine din pomenirea la Sfânta Liturghie și din milostenia făcută cu dragoste. Nu din colaci, vin, sarmale sau din „să vadă lumea cât am dat”.
    Să înțelegem ce facem și de ce facem.
    Pomenirea morților nu e spectacol, nu e „tradiție” ca la nuntă. E rugăciune, e comuniune, e dragoste. Să revenim la esență.