L-om înhăța noi, dar mai întâi să ne vină un alt dregător...

 Nătărăul

La cârma unui ținut din China a fost o dată un diriguitor prost, nevoie mare! La judecarea plângerilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb, negru făcea! Locuitorii cătrăniți îl numeau „nătărăul”. I-au ticluit chiar și niște stihuri care sunau cam așa:
Eşti un lampion din piele de bou în negru vopsit,
Eşti un gândac de al toamnei vânt lovit,
Eşti un tigru alb pe un zid vărgat,
Eşti un dragon mâzgălit pe un sul afumat.
În zadar bați cu vâna ta într-o tobă de lut,
S-a întunecat și cerul de asprul tău cnut !
Nu știi alege nici neghina de grâu,
Nici valul lacului de cel de pârâu,
Eşti duhul răului din ăst ținut amărât,
Căci n-ai nici minte, nici cap ci doar rât!
Dar nici că-ți pasă
De obida noastră.
Stihurile au fost lipite peste tot în oraș, și se înțelege, chiar și pe poarta dregătoriei. Văzându-le, cel cu pricina, furios, chemă numaidecât pe slujbașii săi cărora le tună și le fulgeră:
- Toată lumea din oraș vorbește de un mare nătărău, și voi ce păziți, de ce nu-l prindeți? Trei zile vă dau să-mi aduceți în față nu unul, ci trei nătărăi. Dar de nu-mi veți împlini porunca, apoi să știți că patruzeci de lovituri de bici vă așteaptă pe fiecare!
Slujbașii, îngroziți de o așa poruncă, n-avură îndrăzneala să crâcnească.Trei zile la rând stătură de strajă la poarta orașului, dar nu deteră de nici un om care să pară mărginit la minte.
- Vai și vai, se tânguiau ei, de cele patruzeci de bice n-am scăpat!Deodată însă, de departe văzură venind un călăreț. Da’ ce mai călăreț și ăsta! În loc să stea în șa, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea dinapoi a calului și cu teamă parcă să nu cadă. Râsu’ lumii, nu alta. Îndreptându-se spre noul venit, îl întrebară de ce oare călărea în ăst fel. Călărețul răspunse nemulțumit:
- Păi, n-aveți ochi? Ce-aveam să fac? Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe coada calului, îl pot ține ca lumea.
Auzind ei una ca asta, nu se mai îndoiră că au de-a face cu un nătărău și pe dată îl și înhățară. Nu mai adăstară mult, și deodată văzură un om venind. Ăsta, ce-i drept, era pe jos și nici cal n-avea. Avea în schimb o ditamai prăjină de bambus, lungă de vreo șapte stânjeni. Ajungând la poarta orașului, dădu să intre, dar pătrunde dacă poți. Ținând el prăjina în sus, poarta era prea scundă. O învârti atunci de-a curmezișul, dar ce să vezi, acu’ poarta era prea îngustă. Așa că până la urmă, omul sta în fața porții ca neghiobul.
- Și ăsta e un mare nătărău! își ziseră slujbașii și haț, îl și înșfăcară. Înserându-se și nemaiavând răgaz să-l aștepte pe cel de-al treilea nătărău, bieții slujitori se întoarseră la dregătorie cu cei doi. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși:
- Tu, călărețule, eşti un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu, ăla cu prăjina de bambus, eşti și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta arcuită a orașului? N-o puteai tăia în două?
Auzind lămuritoarele vorbe ale dregătorului, supușii ridicându-se din genunchi îi spuseră:
- L-am găsit și pe cel de-al treilea nătărău!
- Înhățați-l!
Slujbașii se uitară unul la altul încurcați și apoi răspunseră:
- L-om înhăța noi, dar mai întâi să ne vină un alt dregător...