Si ce da vietii lumina?

 Ce dă vieţii sare? Iubirea !

Într-adevăr, IUBIREA este marele sens al existenţei, fără de care toate pier şi nici nu pot fi concepute !

E de ajuns să ne întrebăm: ce ar însemna viaţa fără iubire ? Ce ar însemna căminul fără iubire ? Ce ar însemna prietenia fără iubire? Ce ar fi patria fără iubire? Ce ar fi umanitatea fără iubire ?

S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Iar dacă ele nu ar însemna nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ? De ce ne mai naştem, de ce mai trăim pe pământul acesta fără iubire, fără dragostea adevărată ? 

Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată.

Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi.

De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă.

Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată.

Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi.

Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului !

                                                                                                                               

                                                      Ce dă vieţii lumină? Moartea !

Pentru omul credincios, MOARTEA înseamnă lumină, odihnă, izbăvire, viaţă, liman pentru că ajunge la Izvorul său, la Cel Ce l-a creat şi după care a însetat toată viaţa, după cum grăieşte şi psaltistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu !” Moartea ne dă posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu. „Doresc să mor, ca să fiu împreună cu Hristos !” striga cu ardoare Sf. Ap. Pavel.

Oricâte bucurii ar simţi pe pământ, sufletul nu are niciodată odihnă, pentru că el nu este pământesc. El râvneşte după ceva care este mai presus de lumea aceasta iar odihna o va găsi numai în Hristos: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine !” spunea şi Fericitul Augustin.

Moartea nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa deoarece se ivesc zorile; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit, a fericirii şi a slavei. Moartea este numai poarta dintre Cer şi Pământ.

Pentru omul necredincios, moartea reprezintă o teamă continuă, înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor, el nu vede mai departe de atât; pentrul el veşnicia nu există, căci dacă ar fi crezut în ea, nu s-ar fi temut de moarte.

Îngrozitoare trebuie să fie moartea necredincioşilor dar mai înfricoşătoare judecata acestora. Pentru unul ca acesta, moartea mai poate fi lumină? Cu siguranţă că nu…Pentru el este începutul suferinţei şi al chinurilor veşnice. Atunci va vedea că s-a înşelat amarnic, necrezând în viaţa veşnică.

Moartea încununează viaţa. Mai mult contează cum trăieşti decât cum mori. De cele mai multe ori, în felul cum mori se cuprinde şi felul în care ai trăit.

Creştine, cugetă acum mai în adânc şi te întreabă cu sinceritate: eşti tu pregătit să treci prin pragul morţii ? Eşti tu pregătit să te întâlneşti cu Hristos ? Dacă nu eşti pregătit să mori, cum vei putea să dai ochii cu Dumnezeu ? Moartea, reprezintă pentru tine lumină ??

 

Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Nici sarea nu e mai importantă decât lumina, nici lumina decât sarea. Doar cel care a iubit acceptă odihna venită dinspre moarte, după cum cel care înainte să moară mai capătă un licăr de iubire îşi primeşte în pace sfârşitul. Mor greu cei care nu au iubit şi nu pot iubi aceia care se tem de moarte.