"Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui:
„Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

Arhim. Efrem Filotheitul, "Poveţe părinteşti”