Rugăciunea curată a inimii

 

Rugăciunea curată a inimii

Rugăciunea este cea dintâi şi cea mai concretă expresie a credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu. Ea este comuniune şi unire intimă cu Dumnezeu; respiraţia sufletului în Dumnezeu, în care „trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Şi pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8; 15,26). Însă, datorită indiferenţei şi păcatului, inima se împietreşte treptat şi nu mai simte „suspinele Duhului”. Tocmai de aceea, rugăciunea presupune un efort, o asceză deosebită pentru a fi împlinită cum se cuvine, şi anume, cu atenţia concentrată în inimă sau, cum spun Părinţii, cu„mintea coborâtă în inimă”, pentru ca ea să angajeze întreaga fiinţă care se concentrează în inimă.

Mintea nu-şi poate găsi liniştea decât în rugăciune şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori oboseala şi stresul sunt atât de mari încât mintea nu se poate concentra la rugăciune. Salvarea este în rugăciunea Bisericii care are o putere cu totul aparte de vindecare a sufletului bolnav. Important este ca legătura cu Biserica să fie constantă, pentru ca credinciosul să-şi formeze treptat o conştiinţă eclezială. Ceea ce înseamnă să fim pătrunşi de conştiinţa că aparţinem cu trup şi suflet Bisericii, lui Hristos Însuşi, cu care Biserica se identifică.

Oricum rugăciunea Bisericii este primordială în viaţa duhovnicească. Nimeni nu poate fi creştin de unul singur, ci numai în comuniune cu ceilalţi. Iar comuniunea cea mai autentică se realizează în Biserică prin participarea la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, în care se reactualizează Taina mântuirii lumii şi prin care ne împărtăşim cu Hristos, izvorul harului. Rugăciunea personală, privată, se inspiră din rugăciunea obştească a Bisericii şi este susţinută constant de ea.

Toţi cei care au ajuns la o experienţă bogată de rugăciune mărturisesc că este foarte important ca orice rugăciune, fie obştească, fie privată, să angajeze nu doar mintea, ci şi inima, pentru a deveni o rugăciune a inimii. Lucrul acesta nu-i deloc uşor, mai ales pentru începători, care fac adeseori experienţa dureroasă că tocmai în timpul rugăciunii mintea li se împrăştie la lucrurile exterioare, pentru că nu reuşeşte să „coboare” în inimă, din care izvorăşte căldura şi bucuria rugăciunii.

Singura soluţie este să ne rugăm cu şi mai multă atenţie şi, mai cu seamă, cu multă căinţă pentru păcatele săvârşite. Pentru căpocăinţa, sau părerea de rău pentru păcate „străpunge” inima, o înmoaie, o face mai sensibilă la prezenţa lui Dumnezeu. Aceiaşi mari nevoitori, am zice „specialişti” ai rugăciunii, spun că la rugăciunea curată (liberă de gânduri străine) se ajunge treptat prin multa rugăciune. Trebuie să ne rugăm mult, foarte mult, pentru a ajunge, încetul cu încetul, la rugăciunea curată a inimii.

În general, credinciosul ortodox se roagă acasă citind rugăciunile tradiţionale de dimineaţa şi de seara, Psalmi sau din Sf. Evanghelii. Ca rugăciune „de toată vremea” (pe care o facem şi în timpul lucrului, călăto-riei…) ni se recomandă rugăciuni scurte ca, de exemplu, cunoscuta „Rugăciune a lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau numai „Doamne miluieşte-mă” repetată de nenumărate ori, cu atenţia cuvenită. O rugăciune scurtă, repetată neîncetat, cu evlavie şi smerenie, „coboară” mai uşor în inimă.

Rugăciunea liberează sufletul de acumulările negative de pe urma stresului, a greutăţilor şi a problemelor vieţii şi ne umple de energii pozitive care înmulţesc în noi curajul şi răbdarea în lupta cu ele. Credinciosul care se roagă mult, „neîncetat” şi meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu, îşi formează o gândire pozitivă, învinge în el egoismul, se leapădă de sine şi îşi câştigă treptat o inimă curată şi bună care cuprinde în dragostea ei pe toţi semenii săi ca şi întreaga creaţie.

De altfel, semnul concret al unirii cu Hristos prin rugăciune este câştigarea treptată a unei „inimi compătimitoare”(Sf. Isaac Sirul-sec.VI), care cuprinde în sine pe toţi oamenii. Inima compătimitoare, iubitoare sau milostivă este fundamentul ontologic al slujirii semenilor care nu sunt doar indivizi separaţi de noi sau alături de noi, ci mădulare proprii ale trupului nostru şi mădulare ale Trupului lui Hristos (vezi ICor10,17; 12,13)

Credinciosul care, prin rugăciune şi asceză şi-a câştigat o inimă compătimitoare se va pune în modul cel mai firesc în slujirea semenilor cu care Hristos se identifică (cf. Matei 25). A sluji pe semeni, înseamnă a fi mereu prezent pentru ei, a-i ajuta la nevoie, a te ruga pentru ei, a-i povăţui pe calea binelui…

Părinţii pustiei (neptici sau veghetori) socoteau slujirea semenilor, mai cu seamă a bolnavilor, mai presus chiar decât rugăciunea şi postul. Iată o „Apoftegmă” în acest sens: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci al cărui lucru este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”(Pateric, cap. 12, „Despre dragoste”).

Se poate întâmpla deci ca chiar şi unii din cei mai fervenţi creştini la rugăciune să nu fie capabili de iubirea semenilor manifestată în faptele milei creştine despre care se vorbeşte în Evanghelia de la Matei, 25. Aceasta înseamnă că rugăciunea lor n-a „coborât” încă în inimă pentru a o transforma. Există deci pericolul real de a ne obişnui cu o rugăciune formală care nu transformă inima tocmai pentru că nu ajunge în inimă (Ips. Mitropolit Serafim Joantă). O astfel de rugăciune nu este mântuitoare. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, trimite Duhul Tău Cel Sfânt asupra noastră să ne lumineze sufletele şi să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm cu inimă curată, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.