"Să nu uităm, să nu uităm niciodată că Hristos iubește curajul, că S-a ridicat în picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Ștefan, că ne cere să fim netemători, îndrăzneți, neînfricați și nestăviliți de necazuri, suferințe, ba și de moarte. De nu, va fi vai și amar de noi: vom fi înrobiți și batjocoriți în lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pământ prin lașitatea noastră dată pe față și ne vom pierde și mântuirea, dându-ne nouă înșine cea mai grea și mai jalnică lovitură ce poate fi, osândindu-ne singuri la ocară și obidă în viața aceasta și la osândă în viața de dincolo.
Să fii creștin înseamnă, în istorie, să asumi anumite riscuri, să poți înfrunta pericole de pe poziții de tărie sufletească. Curajul, frați creștini, se dovedește până la urmă a fi și calea cea mai înțeleaptă, și e nu numai o virtute, ci și o datorie creștinească".
(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2006, p. 285)422. Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
- Nouă toate
necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie
şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii, însă, tare greu pricep că
îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci
milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi,
dacă vom avea necazuri.
- Fiind atotbun
şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală cu milostivire, ori
vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci:
„Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic
nu lasă” (Naum 1, 3). El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu
pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm
să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei!
- Dumnezeu vrea
să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face
că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat
Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că, nu au leac şi nu pricep
nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor.
- Nu fericiţi,
aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i
Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o
îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă.
- Calea cea mai
lungă pe pământ este de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung,
ca să‑i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai
pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi
are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe
oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură,
necazurile. (…) Însă, necazurile vieţii iau pe oameni mai aspru dintr-o
altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta
lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie
Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
- Omul se roagă
de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi
schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?
- Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte.
- Necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută.
- Încercările şi
neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului
ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă
parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în
Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
- Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
- Să nu cârtim la necazuri.”
Părintele Arsenie Boca, O sinteză a gândirii Părintelui în 800 de capete, p.120.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.