„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“

 

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“
Mai există, însă, o suferinţă cu mult mai mare decât suferinţa cea pământescă. Este suferinţa celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieţii. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale“. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski, prin gura stareţului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie... şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor“. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei.

Frământarea celui care suferă, neînţelegând cum se poate concilia problema suferinţei cu bunătatea şi prezenţa Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primeşte suferinţa fără să cârteşti, şi inima ta se va îmbuna, şi vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciţi şi nu ai facut-o (...). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârşirea Mântuitorului (...). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu şi cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l săruţi... Iubeşte pe toţi şi pe toate şi inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“.

Iubirea pentru toţi şi pentru toate, adică pentru oameni, dar şi pentru întreaga făptură, chiar şi pentru un firicel de iarbă, şi conştientizarea că vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Şi iarăşi, iubind omul, nu-l vei mai învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. Dacă ar fi lumina ta aşa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest pământ îmbibat de păcat şi de suferinţă. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (...) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, stareţul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos... a coborât în infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos... în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi Domnul îngerilor“, spune Paul Evdokimov.