Taina Pocaintei

 

INTRODUCERE
Pocainta vazuta, fundamental, ca marturisire in fata lui Hristos, si a lui Hristos, intelegem insemnatatea pe care Ortodoxia o acorda acestei Sfinte Taine, in reciprocitate desigur cu celelalte, si in care credinciosul e atat de viu si personal angajat. Mai mult decat o despovarare de pacate, e Taina mantuitoare si ziditoare. Ne zideste, ne formeaza spiritual, dupa chipul revelator de viata in Duhul Sfant al lui Hristos. Mistuiti de harul unei sporiri neincetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinit al zidirii noastre. Iar noua ni se cuvine a nu uita nicio clipa ca suntem chipul Lui, si meniti la asemanarea nesfarsita cu El. Ca trebuie sa ne insusim prin har in Duhul, icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Imparatia lui Dumnezeu se intemeiaza cu cei asemenea Lui, iat Taina Pocaintei e o cale in acest scop.

Astfel, pocainta reprezinta o cale de insanatosire si de desavarsire a sufletului. Pentru crestin valoarea ei se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul, Apostolul Petru in ziua cincizecimii incep activitatea predicand pocainta. Sfintii Parinti o numesc: al doilea har, a doua renastere, sau reinnoirea botezului si curatirea constiintei.

Pocainta nu este numai o virtute dovedita in anumite momente, ci o atitudine permanenta, un curent continuu de viata spirituala. Un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun. Noi vorbim mult despre ea, fara a epuiza intreg continutul ei de semnificatii, indeosebi acele semnificatii revelate in Hristos.

S-a subliniat si cu drept cuvant ca pocainta ca virtute, ca atitudine spirituala este prezenta in toate religiile, in timp ce pocainta ca Taina, ca mijlocitoare a harului regenerator, e specifica crestinismului. Exista deci o deosebire intre aceste doua moduri de a concepe si interpreta. Aceasta ne si propunem sa cercetam in lucrarea de fata: pocainta ca innoire morala a persoanei.

Tinand seama de rolul pe care-l indeplineste pocainta, ea poate fi privita ca Taina si ca virtute. Ca Taina ea este specific crestina, ca virtute este un simtamant comun tuturor, ce-si are obarsia in natura psihologica si morala a omului.
CAPITOLUL I
HRISTOS RESTAURATORUL COMUNIUNII CU DUMNEZEU SI CU OAMENII, IN BISERICA, PRIN TAINE
Noi oamenii, cazuti in pacat si sorociti mortii, "umblat rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra” (Isaia LIII, 6). Nu avem comuniune cu Dumnezeu, nici intre noi, dar prin Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat, Care "a luat asupra-Si durerile noastre (Isaia LIII, 4), "ne-am intors la Pastorul si Pazitorul sufietelor, noastre" (1 Petru II, 25). Daca prin gresala lui Adam toti am cazut "prin indreptarea adusa de Unul (Hristos) a venit, pentru toti oamenii, indreptarea care da viata" (Romani V, 18). Prin El reintram in comuniune cu Sfanta Treime, pentru ca este Unul din Treime, si in acelasi timp reintram in comuniune cu semenii nostri, pentru ca El este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. In persoana Lui sunt unite cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, iar rezultatul practic este ca lucrarea Lui mantuitoare se rasfrange asupra intregii firi omenesti.

Sfantul Chiril al Alexandriei este foarte limpede in acest sens: "De aceea si cand S-a facut Unul Nascut om, afland firea omului pustiita de binele de odinioara si de la inceput, S-a grabit sa o restaureze iarasi, adapand-o ca dintrun izvor din plinatatea Sa si zicand: "Luati Duh Sfant" (Ioan XX, 22), figurand prin trup si prin suflare, ca printro umbra, firea Duhului. Este deci o egalitate intro trecere de la inceput la existenta si intre innoirea starii de la inceput. Aceasta arata ca modul in care firea noastra creata s-a imbolnavit despartindu-se, n-are nimic de a face cu despartirile cugetate spatial. Departe de aceasta. Ci ea a fost mai degraba respinsa de Dumnezeu si a cazut de la El si de la unirea cu Fiul prin Duhul. Astfel ea se intoarce spre starea de la inceput, daca voieste, primind din nou chipul duhovnicesc, remodelarea duhovniceasca, fiind chemata la impartasirea de firea Lui Dumnezeiasca prin Duhul”.

Controversa dintre Sfantul Chiril al Alexandriei si Nestorie cu privire la termenul Theotokos, aplicat Fecioarei Maria, se refera tocmai la acest adevar. Unirea ipostatica a celor doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in Hristos, implica faptul ca Logosul intrupat si-a facut proprie Siesi omenitatea in totalitatea ei. Logosul intrupat, datorita unirii celor doua firi, isi exercita lucrarea mantuitoare asupra firii Sale omenesti, si nu numai asupra ei. Sfantul Pavel ne spune "ca toata faptura suspina si impreuna are dureri pana acum", pentru ca ea din cauza omului "a fost supusa desertaciunii” si "asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Romani VIII, 19-22). Asteapta mantuirea din stricaciune. Parintele Staniloae afirma faptul ca "Iisus Hristos mantuieste El insusi ca Persoana de neinlocuit, intrucat calitatea Sa de persoana dumnezeiasca devenita accesibila ca om, este unicul izvor de putere care ne elibereaza de pacat si de urmarile lui, intre care cea mai grava este moartea". Prin Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, reintram in comuniunea de iubire cu Tatal si cu Duhul, cu intreaga Sfanta Treime. Persoana lui Hristos ne mantuieste printro lucrare de transformare a noastra, prin savarsirea anumitor fapte transformatoare, facandu-Si eficienta iubirea Sa prin astfel de fapte.

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta in trei directii: spre firea Sa omeneasca, spre noi oamenii si inspre Dumnezeu. Firea Sa omeneasca „este umpluta de dumnezeirea Lui” si eliberata "de afectele, patimirile si moartea de pe urma pacatului stramosesc". Se indreapta apoi inspre toti oamenii, care prin intruparea Sa devin de o fiinta cu Hristos-Omul, dandu-le posibilitatea de a participa la dumnezeirea manifestata in puterea pe care o transmite prin firea Lui umana, de a se elibera in viata aceasta de pacat, iar in cea viitoare de afecte, de stricaciune si de moarte. Iar pe Dumnezeu il proslaveste prin impacarea noastra cu El, prin eliberarea noastra de pacat, suferinta si moarte si prin imbracarea noastra in stralucirea dumnezeiasca.

Iar imbracarea noastra in stralucirea dumnezeiasca antreneaza cosmosul intreg: "imposibilitatea separarii persoanei umane de natura cosmica face ca mantuirea si desavarsirea persoanei sa se proiecteze asupra intregii naturi si sa depinda de ea; de asemenea, face ca persoana singulara prin silinta sa in vederea mantuirii sa poata ajuta si pe altii, sau sa fie ajutata in ea de ei. Natura intreaga e destinata slavei de care se vor impartasi oamenii in imparatia cerurilor si inca de pe acum ea se resimte de linistea si de lumina ce iradiaza din omul sfant. Slava lui Hristos pe Tabor a acoperit si natura".

Asadar, Hristos este "Restaurarea omului" si a naturii intregi, in El cuprinzandu-se toate puterile de tamaduire sufleteasca si trupeasca ale omului din orice timp. "In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale" (Coloseni I, 19-20). Toata traditia Bisericii vede in Hristos pe Doctorul trimis de Tatal sa-i tamaduiasca pe oameni de consecintele pacatului si sa-i imbrace cu frumusetea cea dintai. El "curateste toate faradelegile tale, spune David in duh profetic, vindeca toate bolile tale; izbaveste din stricaciune viata ta... si te incununeaza cu mila si cu indurari” (Ps. CII, 3-4). "Profetii, scrie Sfantul Chiril al Ierusalimului, au fost trimisi de Dumnezeu sa vindece pe Israel; dar doctorii plangeau, pentru ca nu puteau tamadui boala... Rana omenirii era foarte mare. De la picioare pana la cap nu era in ea parte sanatoasa". Nici ingerii, spune Origen, care ar fi dorit sa-i ajute pe oameni, nu i-au putut tamadui. Si atunci Tatal netrecand cu vederea neamul nostru care pierea "a trimis din cer doctor pe Fiul sau Domnul”. Sfantul Chiril isi continua gandul indemnandu-ne "sa marturisim venirea imparatului si Doctorului! Pentru ca imparatul Iisus avea sa vindece, pentru aceea S-a incins cu lintoliul omenirii si a tamaduit ceea ce era bolnav". Ii trebuia omenirii un Doctor priceput, a carui putere tamaduitoare sa fie pe masura bolii. Singur Hristos, care Dumnezeu fiind S-a facut om, a putut tamadui omenirea. "Caci desi pastreaza si are cu adevarat neschimbata vrednicia de Fiu al lui Dumnezeu, totusi se pogoara la slabiciunile noastre ca un doctor foarte bun si un invatator milostiv".

Pacatul omului, cu urmarile sale, este o boala, dar in acelasi timp este patima si nebunie. De aceea „cand a fost atins varful rautatii si toti au fost inchisi in neascultare (Romani XI, 32), insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu S-a pogorat pe pamant ca sa rezideasca pe cel zdrobit, sa faca viu pe cel omorat si sa ridice faptura sa din ratacire". Cum bine , de la ebraiculsuoshIstim numele Mantuitorului este Iisus. In greceste Yechua, care inseamna „Yahweh mantuieste" (Conform Matei I, 2; Fapte IV, 12). Verbul ebraic yasha, care se talcuieste a mantui, are in greaca , frecvent intrebuintat in Noul Testament, si careniezws corespondentul inseamna nu numai a elibera sau a scoate dintr-un pericol, ci si a (mantuire) inseamna nuairhtwstamadui, a restaura; la fel substantivul numai eliberare, ci si tamaduire, restaurare. De aceea Sfantul Chiril al Ierusalimului remarca faptul ca "in limba ebraica Iisus inseamna Mantuitor, iar in limba greaca Cel care vindeca. Caci El este doctorul sufletelor si al trupurilor si tamaduitorul celor tinuti de duhuri rele, El vindeca si ochii orbilor, dar in acelasi timp lumineaza si mintile. Este doctorul schiopilor, dar indreapta si picioarele pacatosilor spre pocainta. Spune paraliticului: sa nu mai pacatuiesti; dar spune si: ia-ti patul tau si umbla! Pentru ca trupul lui se paralizase din pricina pacatului sufletului, a vindecat mai intai sufletul ca sa aduca prin aceasta vindecare si trupului”.

Parintii vad in stricaciune mai mult o boala, pricinuita de pacat, si urmarea fireasca si inevitabila a pacatului, decat o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru incalcarea poruncilor Sale. La fel mantuirea realizata de Hristos este inteleasa mai mult ca o restaurare si insanatosire a omului, prin asumarea trupului suferind si muritor al acestuia, cu scopul de a-1 elibera de sechelele pacatului: boala sufleteasca si trupeasca, stricaciunea si moartea. Abia in al doilea rand este inteleasa moartea pe cruce ca o satisfactie adusa lui Dumnezeu cel ofensat prin pacatul nostru, ca o plata si pedeapsa a pacatului, dupa cuvantul Sfantului Pavel: „plata pacatului este moartea" (Romani VI, 23). Mantuitorul este „mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan I, 29). Sfantul Atanasie cel Mare spune ca patimile si moartea mantuitoare a Domnului Hristos ne rascumpara din blestemul mortii si sunt „tamaduire pentru fire". La laudele de la sarbatoarea inaltarii Sfintei Cruci afirmam ca prin Cruce "am primit tamaduirea sufletului si trupului de toate bolile".

Asumandu-si de buna voie moartea, care este consecinta a pacatului, Hristos. muritor in umanitatea Sa, dar nemuritor si stapan al mortii si al vietii dupa dumnezeirea Sa, a nimicit pentru toti oamenii stricaciunea, moartea, pacatul cu toate urmarile sale. "Domnul moare, primind in locul nostru moartea, se aduce pe Sine insusi in locul nostru jertfa Tatalui, caci noi am pacatuit fata de Tatal si El trebuia ca sa-L primeasca pe El in locul nostru, pret de rascumparare ca astfel sa ne libereze pe noi de condamnare...”. In moartea lui Hristos, pacatul, stricaciunea, moartea si puterea diavolului sunt distruse; omul cel vechi este omorat, potrivnicul este inlantuit si puterea lui anihilata. Mantuirea implinita de Hristos ii cuprinde pe toti oamenii, din toate vremurile. "El a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evrei IX, 12).

Mantuitorul, doctorul milostiv si iubitor, vrea sa-i tamaduiasca pe toti oamenii, fara deosebire. El are mila si fata de cei ce-L resping, se roaga si pentru cei ce-L batjocoresc si-L prigonesc. Are indelunga rabdare si cu cei ce-L tagaduiesc sau il insulta prin vorbele, gandurile si faptele lor. „Prin tot ce a facut Iisus Hristos pana la asezarea Sa de-a dreapta Tatalui a pus baza mantuirii noastre, ne-a mantuit obiectiv, cum se spune in Dogmatica. A dat prin jertfa satisfactie dreptatii dumnezeiesti, a invins prin inviere puterea mortii asupra naturii omenesti si a primit prin inaltarea si asezarea de-a dreapta Tatalui toata puterea dumnezeiasca pentru a o pune in slujba atragerii tuturor oamenilor in regiunea de deasupra mortii si pacatului”.

CAPITOLUL II
TAINA POCAINTEI – FAPT DUHOVNICESC
Marturisirea e o necesitate spirituala pentru credinciosul de azi ca si pentru cel din trecut. El are nevoie sa comunice altuia viata sa interioara. El nu e satisfacut sa dialogheze cu altul numai despre lucruri obiective, exterioare, ci simte trebuinta sa vorbeasca altuia si despre gandurile despre lume si despre oameni, despre sentimente, inclinatiile, repulsiile, neputintele sale interioare. De aceea in marturisire e implicat totdeauna un efort, daca prin marturisire se intelege destainuirea nu a ceea ce are cel credincios bun in sine, sau ceea ce considera el ca are bun, ci a ceea ce e negativ, e piedica, e neputinta, e rau in el, fie ca produs al vreunor actiuni rele, fie ca izvor al unor fapte rele, sau insuficiente. Caci aceste stari si dispozitii interioare sunt tot atatea rani, sau o complicata boala sufleteasca, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, sau cum se spune in randuiala ortodoxa a Marturisirii.

Doua motive il retin pe credincios de la marturisire si se cer biruite printrun efort: rusinea si teama ca pacatele si slabiciunile marturisite vor fi folosite de cel caruia i se vor destainui ca motive de dispret sau ca arme impotriva lui.

Astfel credinciosul se zbate intre doua porniri in privinta marturisirii: el simte pornirea sa o faca, dar in acelasi timp ii e teama sau jena sa o faca. Pornirea de a se marturisi vine din speranta ca marturisindu-si neputintele, slabiciunile, greselile ce le-a facut in comportarea sa fata de anumiti semeni, sau fata de Dumnezeu, va gasi o intelegere la cineva, o justificare, care va fi un semn ca si Dumnezeu il iarta pentru acele greseli si prin aceasta se va atenua sau se va inlatura condamnarea sa de catre propria-i constiinta. Ezitarea de a se marturisi ii vine din rusine si din teama; din teama ca nu va fi inteles, ci va fi condamnat sau luat in ras pentru slabiciunile marturisite, sau ca ele vor fi folo-site ca arme impotriva lui.

Credinciosul va incerca sa iasa din impas, cautand o persoana in care poate avea incredere ca nu va rade in sinea ei de slabiciunile ce i le va marturisi si nu-l va condamna pentru pacatele ce i le va destainui, nici nu se va folosi in oarecare fel de ele impotriva lui. El va cauta, cu alte cuvinte, un prieten.

Mantuitorul a pus intro legatura puterea promisa ucenicilor Sai de a lega si dezlega pacatele (Matei XVIII, 18) cu asigurarea ca „daca doi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu carele este in ceruri”; si a adaugat: „caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei XVIII, 19—20). Aceasta inseamna ca Dumnezeu isi comunica harul iertarii unitatii de iubire si de cerere a celor doi, unitatii lor, care este si o vointa de unitate cu Dumnezeu intrucat se refera in unitatea lor la Dumnezeu.

Preotul ca prieten iubitor care se deschide in intelegatoare si com-patimitoare ascultare si cel ce i se deschide cu incredere in marturisire, o fac aceasta in numele lui Hristos, sau cu gandurile lor ridicate in comun la Hristos. Prin aceasta s-au unit nu numai intre ei, ci si in Hristos. Depasindu-si izolarea atat in raportul dintre ei cat si fata de Hristos, ei se afla de fapt in atmosfera lui Hristos si pe masura ce se adancesc in comuniunea prestarii si primirii marturisirii, se adancesc in comuniunea cu Hristos.

In convorbiri frecvente ca cu un prieten, preotul va putea sa infatiseze fiecaruia treptat conceptia evanghelica despre viata, despre destinatia celui ce crede, despre calea lui de crestere spirituala, despre dependenta lui de Dumnezeu, despre iubirea lui Dumnezeu fata de el, despre obligatiile lui fata de ceilalti, incat fiecare sa se pomeneasca cu timpul gandind in esenta ca preotul, ca Biserica in problemele sale, dar si preotul invatandu-se sa aplice gandirea sa evanghelica si bisericeasca la problemele concrete ale fiecarui enorias si ale tuturor, la problemele enoriasilor din timpul sau. Intreaga activitatea pastorala si de indrumare spirituala a preotului isi are astfel o temelie concreta, solida si larga in prietenia intima, confidentiala, continuu improspatata a preotului cu toti parohienii sai, care are ca centru profund marturisirea si duce la marturisire.

CAPITOLUL III
POCAINTA CA MIJLOC DE REFACERE A COMUNIUNII
Pacatele personale ingreunaza realizarea comuniunii actuale cu Hristos, dar si cu semenii, desi o legatura cu acestia se pastreaza inca pe un plan al naturii. Ea insa nu poate fi actualizata numai de catre, individ. Respingerea Pocaintei ca Taina a Bisericii de catre protestanti arata o neintelegere pentru conditia de slabiciune a celui care, chiar crestin fiind, cade adeseori prin pacate din deprinderea comuniunii, precum si desconsiderarea necesitatii si posibilitatii unei recastigari a fortei de actualizare a acestei legaturi intro adevarata deprindere a intalnirilor pentru deplina unire cu Hristos in Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fara o colaborare bilaterala divino-umana, in care vointei noastre, intrucitva neputincioasa, de a reintra in comuniune, ii raspunde iertarea divina si cu aceasta intampinarea noastra din partea lui Dumnezeu si primirea si ridicarea noastra de catre El in comunine cu Sine.

Taina Pocaintei prilejuieste intalnirea fiului ratacit cu Tatal ceresc in Hricare ne iarta pacatele prin harul Duhului Sfant impartasit in Biserica, printrun sacrament al Bisericii, savarsit de episcop sau preot.

Sentimentul pocaintei si marturisirea pacatelor fac parte din miezul tuturor religiilor. Sufletul omenesc a manifestat intotdeauna o repulsie fireasca fata de pacat, si a cautat prin diferite mijloace sa se curete de el, sa-l ispaseasca si sa-si asigure favoarea Divinitatii. Pocainta reprezinta o trebuinta fireasca a sufletului omenesc, careia crestinismul i-a dat o semnificatie si un continut nou prin faptul ca o considera ca un mijloc prin care credinciosii sunt scosi din inchistarea egoista in care ii arunca pacatul, pentru a fi readusi la comuniunea cu Dumnezeu si aproapele. „Mergi si spune tuturor, ii spune ingerul lui Herma, sa se pocaiasca si vor trai pentru Dumnezeu, caci Domnul milostivindu-se m-a trimis sa aduc tuturor pocainta, desi unii nu sunt vrednici de aceasta din pricina faptelor lor. Totusi Domnul, fiind indelung rabdator, vrea ca cei chemati prin Fiul sa se mantuiasca”. Dupa cum arata Sfantul Evanghelist Matei, atunci cand Fiul s-a aratat in lume, a pus ca incepatura a propovaduirii Sale cuvantul: „Pocaiti-va” (Matei 4, 17).

Pentru a sublinia semnificatia pe care pocainta o dobandeste in crestinism, trebuie aratat de la bun inceput ca Dumnezeu a inscris in fiinta credinciosului, prin insusi actul creatiei, o aspiratie fireasca spre comuniunea cu El si cu semenii. Totul este cuprins in Logos, a doua Persoana a Sfintei Treimi, care este scopul ultim al tuturor oamenilor si al creatiei, potrivit Evangheliei dupa Ioan, care spune ca „la inceput era Logosul. Si Logosul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Logosul... Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3). Logosul apare ca focarul din care pornesc prin Duhul Sfant razele ziditoare si centrul de gravitate al omului si al creatiei, scopul ei. Mai mult decat atat, in Hristos, Fiul intrupat, se descopera taina vietii trinitare, in care este inradacinata viata Bisericii, ca taina a persoanelor care se poarta reciproc, asa dupa cum se desprinde din rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului: „Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru acei care vor crede in Mine, prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, ca si ei sa fie intru Noi, astfel incat sa creada lumea ca Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).

Pocainta include doua dimensiuni. Pe de o parte pocainta este intoarsa catre trecut si exprima regretul dureros al credinciosilor izvorat din sentimentul calcarii poruncilor divine. „O, Doamne, Dumnezeule mare si minunat, spune Sfantul Ciprian intruna in rugaciunile sale, care pazesti legamantul si mila celor ce te iubesc pe Tine si iau aminte la poruncile Tale! Pacatuit-am, faradelege am facut, ca si cei nelegiuiti m-am urtat, rasculatu-ne-am si ne-am departat de la poruncile Tale si de la randuielile Tale si nu am ascultat de slujitorul Tau care ne-a grait in numele Tau!... A Ta este dreptatea, a noastra este rusinea”. Cainta este cu atat mai profunda cu cat credinciosii stiu ca vor trebui sa dea seama inaintea Dreptului Judecator pentru pacatele savarsite. „Caiti-va, scumpii mei frati, le spune Sfantul Ciprian credinciosilor sai, si cercetati-va pacatele cu inima infranta, recunoasteti gresala cea mare a cugetului vostru, deschideti-va ochii inimii spre a pricepe gresala si nici nu deznadajduiti de milostivirea lui Dumnezeu nici nu asteptati grabnica Lui iertare. Pe cat de indurat si bun este Dumnezeu in iubirea Sa parinteasca, pe atat de temut este in maiestatea Sa de Judecator”. Infricosati de raspunsul pe care vor fi chemati sa-l dea Dreptului Judecator, credinciosii ortodocsi se roaga Mantuitorului in cuvinte ca acestea: „De infricosatul Tau divan aducandu-mi aminte Doamne, de ziua judecatii ma infricosez si ma tem, vadit fiind de cunostinta mea. Cand vei sedea pe scaunul Tau si vei face intrebare, atunci nimeni nu va putea tagadui pacatele, adevarul vadindu-le si frica cuprinzandu-i. Ca tare va suna atunci focul gheenei si pacatosii vor scrasni”. „Vai cat este de infricosat judetul Tau cel fara de mila, la care avem a da raspuns pentru rautatile pe care le-am facut in viata”. „Focul cel nestins ma tulbura si ingrozirea cea amara a viermilor, rodul cel stricator de suflete ma sperie si nu ma fac bine umilit, ci Doamne, mai inainte sfarsit, intareste-ma cu frica Ta”.

Dar dupa cum se observa, marturisirea pacatelor fata de preot nu reprezinta o marturisire separata de Dumnezeu. Preotul este simbolul lui Hristos. Marturisirea pacatelor facuta preotului se adreseaza lui Hristos. De aceea, in practica ortodoxa, penitentul isi marturiseste pacatele preotului inaintea icoanei lui Hristos: „Iata fiule, Hristos sta nevazut, ii spune preotul celui ce se marturiseste, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si sfanta Lui icoana este inaintea noastra. Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate imi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele indoit le vei avea; ia seama dar, deoarece ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat”.

Marturisirea pacatelor cauta sa elibereze penitentul de complexul culpabilitatii personale. Orice penitent se doreste descarcat de raspunderea sa si se simte mult mai usurat cand gaseste un partas al confidentelor si suferintelor sale si cand spovedania lui primeste pecetea unui act ritual. Valoarea marturisirii o pun in relief atat Sfantul Grigore cel Mare atunci cand arata ca „orice pacatos atata vreme cat isi ascunde pacatul in adancul constiintei sale este ingropat in adancurile mormantului. Daca pacatosul vine la lumina si va marturisi spontan mizeria lui... mortul se va scula”. Scriptura ne invata sa nu ne acoperim pacatele. Caci dupa cum cei ce se ingreuneaza de mancare nemistuitoare sau bogata in sucuri, vomand se usureaza, asa se vor nelinisti inlauntru si se vor ineca de sucul pacatului acei care au pacatuit si-si ascund pacatul. Iar daca cineva se va face propriul sau acuzator cand se invinuieste si marturiseste, varsa pacatul si se curata de toata cauza bolii. Pacatul actioneaza asupra credinciosilor asemenea unui venin care le otraveste intreg organismul lor psiho-fizic. El cere o operatie chirurgicala care taie radacinile si exteriorizeaza gresala, fapt care cere un martor pentru a asculta, pentru a zdrobi solitudinea si pentru a plasa penitentul in circuitul comuniunii cu Dumnezeu si Biserica. Descoperirea pozitiva a psihanalizei este de a aduce penitentul sa mearga catre altul, de a opera solitudinea morbida, cu scopul de a restabili curentul comuniunii. Marturisirea pacatelor inseamna suprimarea pacatelor.

CONCLUZII
Prin pocainta credinciosii sunt innoiti in Hristos si pusi in situatia de a actiona ca factori responsabili in procesul comuniunii crestine, pe linie morala si de slujire. „Evanghelia Domnului Pacii, care a realizat mantuirea, a spus Prea Fericitul Parinte Patriarh Justinian, ne porunceste sa facem din orice semen un frate al nostru, pe care sa-l iubim si sa-l pretuim. „Agape” este forta care ne impinge la koinonia cu omul si la diaconia omului. Potrivit invataturii ortodoxe, raspunderea pentru unitatea crestina este corelata cu raspunderea fata de lume”. Deschiderea credinciosilor fata de Dumnezeu prin pocainta este corelata cu deschiderea fata de aproapele.

Adeseori se da pocaintei ca scop al ei regretul, durerea, pentru pacatele savarsite, satisfactia sau iertarea pacatelor. Acestea nu sunt insa scopuri ale ei, ci numai, mijloace prin care se exprima ea.

Adevarata semnificatie si importanta a pocaintei se descopera numai atunci cand este inteleasa drept mijloc de restaurare a legaturii credinciosilor cu Dumnezeu si aproapele. Acesta este motivul pentru care Pocainta este considerata ca un al doilea Botez si precede totdeauna Sfanta Euharistie, ca treapta celei mai inalte comuniuni cu Dumnezeu si Biserica. Pocainta este Taina impacarii cu Dumnezeu si cu semenii, fiindca aduce in sufletele credinciosilor acea armonie care vine de la Dumnezeu.

Spovedania este ca un al doilea botez, cum a şi fost numită, adică taina curăţirii de păcatele personale şi a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat. Locul apei curăţitoare a botezului îl ţin aici lacrimile pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Spovedania sau mărturisirea păcatelor în fața preotului constituie partea principală a Tainei Pocăinţei, taină prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. Este deci ca un al doilea botez, cum a şi fost numită, adică taina curăţirii de păcatele personale şi a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat. Locul apei curăţitoare a botezului îl ţin aici lacrimile pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Taina pocăinţei are patru faze sau momente distincte:

a) Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite

b) Spovedania sau mărturisirea păcatelor către duhovnic

c) Îndeplinirea canonului de pocăinţă (epitimia sau certarea) dat de duhovnic

d) Dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe care o dă Sfântul Duh, prin duhovnic.

Dintre aceste faze sau trepte, cea dintâi e de ordin psihologic, lăuntric, iar celelalte sunt acte rituale (liturgice), care fac parte din rânduiala mărturisirii. Ultimele două (îndeplinirea epitimiei şi dezlegarea de păcate) se pot inversa ca ordine. În principiu, dezlegarea ar trebui dată numai după îndeplinirea canonului, aşa cum se şi proceda, de fapt, odinioară; în practică însă, ea se dă astăzi îndată după spovedanie, rămânând ca fiecare penitent în parte să-şi îndeplinească epitimia în timp, adică fie înainte, fie după împărtăşire.

Odinioară, şi anume prin secolele III-VI, atât mărturisirea păcatelor mai grave, cât şi penitenţa se făceau în public. Administrarea Tainei Pocăinţei era mult mai riguroasă şi mai complicată decât astăzi, fiind strict reglementată prin disciplina penitenţială, care-i separa pe păcătoşi (cei supuşi penitenţei) de credincioşii fără păcate, obligându-i să rămână în pronaosul bisericii (uneori în pridvor ori afară din biserică) şi luându-le dreptul de a aduce daruri la biserică, de a participa la Liturghia credincioşilor şi de a se împărtăşi. Din pricina scandalurilor la care dădea loc adesea mărturisirea publică, ea a fost cu timpul părăsită şi a rămas în practică numai mărturisirea individuală şi secretă, obişnuită astăzi.

De fapt, în practica vieţii religioase a majorităţii credincioşilor noştri, spovedania este astăzi strâns legată de împărtăşire, pentru că de regulă împărtăşirea fără spovedanie nu se poate face, iar cei ce se spovedesc o fac de cele mai multe ori cu scopul de a se împărtăşi.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 310-311)ATACELUL: In ce fel este pocainta o Taina ?

PREOTUL: Pocainta este Taina pentru ca Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si se marturisesc inaintea preotului.

Pocainta este, dupa sfantul Ioan Damaschin, intoarcerea dintru cel afara din fire la cel dupa fire si de la diavolul la Dumnezeu, prin nevointa si osteneala. Altfel spus, ea este intoarcerea, de bunavoie, de la greseala la starea de curatenie. Pocainta are patru parti: 1. cainta; 2. marturisirea pacatelor prin viu grai; 3. implinirea canonului dat de duhovnic; 4. dezlegarea pacatelor. Nici un duhovnic nu are voie de a face dezlegarea aceluia care nu primeste de a face un anumit canon ce i se randuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul, invatatura catre duhovnic).

Pocainta, ca Taina, a fast anuntata si instituita de catre Mantuitorul, Care a vestit-o atunci cand le-a spus tuturor apostolilor Sai: "Adevarat graiesc voua, oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer" (Matei, 18, 18) si a instituit-o dupa Invierea Sa, ca pe una din roadele Invierii Sale, cand, aratandu-Se apostolilor Sai, le-a zis : "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan, 20, 22-25).

In legea lui Moise nu exista pocainta, nici rabdare impotriva pacatosului, moartea rasplatindu-se cu moarte, ucigasul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorat: "Viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mina pentru mina, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataie" (Ies., 21, 12-25). Cine purta vreo povara pe el sambata sau facea vreo lucrare, chiar de s-ar fi cait si ar fi fagaduit ca nu mai face, nu era iertat, ci trebuia neaparat sa moara. Cine ar fi facut foc in casa sambata nu era iertat, trebuia omorat (Ies., 31, 13-15; Num., 15, 32-36). De facea cineva desfranare, negresit trebuia omorat (Lev., 20, 10-21) si altele de acest fel.

Astfel era legea data evreilor. Dar in legea cea noua, a lui Hristos, Evanghelia sau Legea Credintei, oare este tot asa? Nu, hotarat, nu! Caci Dumnezeu a trimis pe sfantul Ioan Botezatorul sa strige: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor... Faceti deci roade vrednice de pocainta" (Matei, 3, 1-8). "Cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are si cel ce are bucate sa faca la fel". Vamesilor le spunea: "Sa nu cereti nimic mai mult decat ce va este randuit". Ostasilor, care intrebau si ei ce sa faca spre a fi iertati, le spunea: "Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa parati si sa va multumiti cu solda voastra" (Luca, 3, 11-14). Venind Domnul Hristos zicea: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Mar-cu, l, 15); "Legea si proorocii au fost pana la Ioan; de atunci imparatia lui Dumnezeu se vesteste si fiecare se sileste spre ea" (Luca, 16, 16). "Caci Legea a fost data prin Moise, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan, l, 17). Iar marele apostol Pavel ne spune: "Hristos este sfarsitul Legii" (Rom., 10, 4; 6, 14; 7, 1-6) si cine crede in Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte, 13, 38-39).

Pocainta a fost prezisa de prooroci, dupa cum este scris: "Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osanda) pacatosului, ci sa se intoarca la calea lui si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti in pacat, casa lui Israel?" (Iez., 33, 11; Isaia, 1, 16-18; 43, 25-26; 44, 21-23). Si prin ceea ce Duhul Sfant zice: "Intoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tau, ca tu te-ai pocait prin faradelegea ta. Gasiti rugi de pocainta, intoarceti-va la Domnul si-I ziceti Lui: Iarta-ne orice faradelege, ca sa ne bucuram de milostivirea Ta si sa aducem, in loc de tauri, lauda buzelor noastre" (Os., 14, 2-3). In psalmi, de asemenea, se vorbeste mult despre iertarea prin pocainta.

Pocainta consta in intoarcerea la Domnul Hristos si la invatatura Evangheliei Sale, in intoarcerea de la calea cea rea, la cea buna, adica pe calea Bisericii. Pocainta consta in a fugi de calea cea rea a desfatarilor si a umbla pe calea cea stramta si aspra (Matei, 7, 13-14). Pocainta consta in a-ti parea rau de relele pe care le-ai facut si sa te hotarasti sa nu le mai faci (II Petru, 2, 20-22). Pocainta consta in a-ti marturisi pacatele la preot (I Ioan, 1, 9; Luca, 17, 11-14; Ioan, 20, 19-23; Matei, 14, 18-19; 18, 18; Ioan, 1, 9; Fapte, 19, 18). Pilde de iertarea pacatelor prin preot a aratat Domnul Hristos in iertarea slabanogului (Matei, 9, 1-8), a femeii pacatoase, Maria Magdalena (Luca, 7, 36-50), la intoarcerea fiului risipitor (Luca, 15, 11-32), in neosandirea femeii care a fost prinsa in desfranare (Ioan, 8, 1-11). In scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, dupa cum insusi arata, "...a venit ca sa mantuiasca pe cel pierdut", sa mantuiasca pe cei pacatosi ce se pocaiesc (Matei, 18, 11-14), caci "nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Matei, 9, 12 ; Luca, 19, 1-10). Idealul credintei crestine este ca nimeni sa nu mai pacatuiasca. Mai spune insa sfantul evanghelist Ioan: "Copiii mei, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci si pentru ale lumii intregi", adica jertfa ce se face in Sfantul Altar, la Biserica (I Ioan, 2, 1-2).

INVATACELUL: Nu cumva marturisirea pacatelor nu trebuie facuta preotului, ci celorlalti credinciosi? Nu cumva ea nu trebuie sa fie secreta, ci, dimpotriva, publica? Asa ar reiesi din cuvintele Scripturii: "Marturisiti-va unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul" (Iacov, 5, 16).

PREOTUL: Nu este rau sa ne marturisim, cum zice sfantul Iacov; dar numai cei ce au darul preotiei pot da si iertarea pacatelor, dezlegarea lasata de Mantuitorul, pentru ca numai apostolilor - si, prin ei, urmasilor lor care au darul preotiei - le-a incredintat Mantuitorul puterea si dreptul de a ierta si de a tine pacatele, de a lega si a dezlega (Matei, 16, 19; 18, 18 s.a.). Expresia "unul altuia" (Iacov, 5, 16) inseamna preotul care primeste pocainta, pe de o parte, si credinciosul care se pocaieste si cere dezlegarea pacatelor, pe de alta. Cand marele apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos in Efes, multi dintre cei ce crezusera veneau sa se marturiseasca si sa-si spuna faptele (Fapte, 19r 18). Dar la cine veneau, decat la Pavel, spre a primi de la el iertarea pacatelor? Fiindca numai apostolii lui Hristos au primit puterea de a lega sau dezlega pacatele oamenilor. Sfantul apostol Pavel a excomunicat si iarasi a primit in Biserica - dupa ce s-a pocait - pe cel ce faptuise un mare pacat in Corint (vezi I Cor., cap. 5 si II Cor., 2, 5-11). Acelasi apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu si pe Alexandru, ca si altii sa se invete sa nu huleasca (I Tim., 1, 20). Asadar, puterea de a lega si a dezlega pacatele oamenilor, precum si puterea disciplinara in Biserica Sa, Hristos a dat-o sfintilor Sai ucenici si apostoli, iar nu oricui, cum inteleg unii. La dreapta judecata a lui Hristos se va vedea cine a avut putere pe pamant, data de la El, spre a dezlega si ierta pacatele oamenilor, dar atunci, pentru unii, va fi prea tarziu.

INVATACELUL: Intr-adevar, spun unii ca marturisirea trebuie facuta direct lui Dumnezeu: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 1-4). Acelasi psalmist zice, adresandu-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o impotriva mea. Zis-am: marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (Ps. 31, 5).

PREOTUL: In cele de mai sus ti-am aratat ca dezlegarea vine dupa Jertfa Mantuitorului. El o da prin preoti.

In Vechiul Testament marturisirea se facea direct lui Dumnezeu, caci in alta forma nu se putea face. Dar marturisirea aceasta era numai o pocainta, nu o Taina o pocaintei, de vreme ce in Legea Veche nici preotia nu era o Taina prin care preotii sa fi primit de la Dumnezeu puterea de "a lega" sau "a dezlega", de "a ierta" sau de "a tine" pacatele oamenilor. Aceste doua Taine s-au instituit de abia in Noul Testament, anume dupa Invierea Domnului si dupa ce El a trimis in lume pe Duhul Sfant cu darurile Sale sfintitoare.

Cu toate acestea, chiar si in Vechiul Testament se intalnesc cazuri cand marturisirea pacatelor nu se facea direct lui Dumnezeu. Asa, de pilda, insusi psalmistul David s-a marturisit lui Nathan Proorocul (II Regi, 12, 13), iar Aaron s-a marturisit cu cainta lui Moise, iar nu direct lui Dumnezeu (Num., 3, 11-22). Iata, deci, ca si in pocainta Vechiului Testament exista posibilitatea marturisirii indirecte.

INVATACELUL: Mai spun aceia ca iertarea pacatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preotilor, caci asa ne-a invatat Mantuitorul sa cerem: "Si ne iarta noua greselile noastre..." (Matei, 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slabanogul din Capernaum (Marcu, 2, 5; Luca, 5, 20); femeia pacatoasa in casa lui Simon (Luca, 7, 48); vamesul in templu (Luca, 18, 14) , talharul pe cruce (Luca, 23, 43) s.a. Nici unul dintre acestia nu a avut nevoie de mijlocirea preotilor spre a primi iertarea.

PREOTUL: Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina pocaintei si cu marturisirea pacatelor la preot, caci ele se refera la intamplari petrecute pe vremea cand Mantuitorul inca nu instituise pocainta ca Taina si nici preotia cu putere de a lega si a dezlega pacatele. Pe atunci Mantuitorul inca era de fata si, deci, ca Dumnezeu adevarat, El insusi facea dezlegarile de pacate. Noi stim ca aceasta putere a dat-o apostolilor Sai dupa invierea Sa cea din morti, cand S-a aratat si le-a zis: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe vai. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: "Luati Duh Sfant ! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute" (Ioan, 20, 21-23). Vezi ca atat darul Preasfantului Duh, cat si puterea de a ierta le-a dat Mantuitorul ucenicilor Sai, dupa inviere, in ce priveste rugaciunea - sau mai bine zis cuvintele din rugaciunea "Tatal nostru" - prin care ne adresam direct lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor, ele nu inlatura mijlocirea preotilor la dezlegarea pacatelor din Taina pocaintei, pentru ca ele nu au nici o legatura cu aceasta Taina. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor si in afara de Taina pocaintei. Aceasta o putem cere direct, in orice pocainta si in orice rugaciune, mai ales atunci cand fagaduim sa facem fapte bune, dupa cum este cazul aici, cand zicem in continuare: "...precum si noi iertam gresitilor nostri". Iertarea unor pacate se poate obtine si altfel decat prin Taina pocaintei sau prin rugaciunea preotilor. De pilda, prin rugaciune, cainta, fapte bune etc. insa Taina pocaintei este un mijloc mult mai sigur si mai la indemana. Iertarea prin ea este totala, in masura in care si ea este completa, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu, iertarea: rugaciunea, postul, evlavia, dragostea s.a. In plus, in ea obtinem si dezlegarea prin puterea pe care Insusi Mantuitorul a dat-o apostolilor Sai si, prin acestia, urmasilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic invatatura si practica noastra privitoare la Taina pocaintei, in care preotii duhovnici dau dezlegare;

INVATACELUL: Oare preotii au puterea de a ierta pacatele? Scris este: "Cine poate sa ierte pacatele decat Unul Dumnezeu ?" (Luca, 5, 21).

PREOTUL: In adevar, numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar in insasi Taina pocaintei, nu preotul este cel ce iarta pacatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul si stapanul darului, al puterii de a ierta pacatele; preotul este numai un administrator al acestui dar. Deci si noi, la marturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu - prin harul Sau - pe care il transmite preotul. Preotul este acela care are calitatea de a da mai departe sau a mijloci harul. Harul nu este al sau, ci al lui Dumnezeu (II Cor., 4, 7) si, chiar pacatos fiind, preotul primeste si pastreaza acest dar. Si apostolul Petru a fost pacatos, caci s-a lepadat de Domnul si invatatorul sau, si totusi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit si apostolul Ioan, desi el insusi marturiseste ca nu exista om fara de pacat (I Ioan, 1,8; Apoc., 15, 4). Iar apostolul Pavel se socoteste cel dintai dintre pacatosi (I Tim., 1, 15).

In aceasta situatie este si preotul, el avand darul pe care l-a primit prin Taina preotiei, de a lega si a dezlega pacatele (Matei, 18, 18; Ioan, 20, 21-23).

INVATACELUL: Dar cum trebuie facuta marturisirea la preot, adica spovedania ?

PREOTUL: Marturisirea pacatelor inaintea preotului duhovnic trebuie sa se faca astfel:

1) Sa fie completa, adica sa cuprinda toate pacatele savarsite de la ultima spovedanie si sa nu ascunda nici unul din cele faptuite.

2) Spovedania trebuie sa fie sincera si de buna voie.

3) Spovedania trebuie sa fie secreta, adica in taina.

4) Spovedania trebuie facuta cu umilinta si cu zdrobire de inima, adica cu parere de rau pentru pacatele savarsite si cu dorinta sincera de a nu le mai savarsi. Simpla marturisire sau insirare a pacatelor nu aduce iertarea lor, caci zice Domnul: "De nu va veti pocai, toti veti pieri" (Luca, 13, 5). Important este ca, de la o marturisire la alta, crestinul sa se osteneasca sa-si indrepteze cat mai mult viata, desavarsindu-se in virtute (vezi si Inv. de Cred. Ort., intreb. 187).

INVATACELUL: Dar cand si de cate ori trebuie sa se spovedeasca crestinii ?

PREOTUL: Spovedania nu este legata de termene si de soroace din timpul anului. Putem alerga la duhovnic ori de cate ori simtim nevoia de a ne usura sufletul de povara pacatelor, sau de a primi mangaierea harului si nadejdea iertarii. Cu cat ne vom spovedi mai des, cu atat mai bine. De obicei insa spovedania este legata de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, adica in cele patru posturi: al Pastelui, al Craciunului, al Sfintei Marii si al Sfintilor Apostoli. Cei mai evlaviosi pot sa se marturiseasca o data pe luna, iar ceilalti, cel putin o data pe an (Ibidem, intreb. 188)

• 
  

Sfanta Taina a Pocaintei (Spovedaniei)

Este Taina în care Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si le marturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.

Ea are diferite numiri. Se numeste pocainta, pentru ca cel ce o primeste trebuie sa regrete în mod sincer, pacatele savârsite si marturisite preotului duhovnic; marturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi marturiseste pacatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru ca prin ea se spala pacatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru ca prin ea se dezleaga pacatosul de legatura pacatelor; împacare, pentru ca ne împaca cu Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a îngaduit aceasta Taina sfintilor Sai apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pamânt, vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pamânt, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi dupa Sfânta Sa inviere din morti, când aratându-Se apostolilor le-a zis : «Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21?23). Puterea de a lega si dezlega pacatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a aratat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat aceasta putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.

Recunoasterea pacatelor se face prin marturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic. Pacatul apasa constiinta noastra ca o piatra si o raneste dureros. Dar prin marturisire, sufletul se usureaza, inima dobândeste liniste, constiinta câstiga împacare si rana se vindeca. Dupa cum bucuriile cer sa fie marturisite si prin aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer marturisite si astfel sufletul se usureaza.

Pacatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie sa fie martunsit în fata preotului duhovnic, cu adânca parere de rau, cu hotarârea de a nu mai gresi, cu credinta puternica în Hristos si cu nadejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne pastra mereu curata haina sufletului nostru, pentru a nu ne desparti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamna, zicând : «Marturisiti-va unul (credinciosul) altuia (preotului) pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apasati de pacate, când suntem bolnavi sufleteste, sa alergam la preotii Sfintei Biserici si lor sa ne marturisim, ca prin rugaciunea si dezlegarea lor sa dobândim iertarea pacatelor (Iacob V, 14?15). Si în alt loc ni se graieste despre îndatorirea crestina de a ne marturisi pacatele: «Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi însine si adevarul nu este întru noi. Daca marturisim pacatele, El  Iisus Hristos este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea. Daca zicem ca n-am pacatuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8?10).

Lucru deosebit de însemnat nu este însa numai marturisirea pacatelor, ci cainta, adica parerea de rau si durerea sufleteasca pe care o simte crestinul pentru pacatele savârsite în felurite chipuri. Caci fara de cainta, Sfânta Marturisire sau Pocainta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împacarea cu Dumnezeu. Iar cainta trebuie sa fie sincera, deplina (pentru toate pacatele) si sa izvorasca din credinta, nadejdea si iubirea lui Dumnezeu.

Aceeasi însemnatate o are si hotarirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viata trecuta si cea viitoare; o hotarâre sfânta, ca vom duce de acum înainte o viata noua, viata în Hristos, facând fapte vrednice de pocainta (Matei III, 7).

Marturisirea sau însirarea pacatelor fara cainta adevarata si fara hotarâre de îndreptare, nu aduce iertarea pacatelor (Luca XIII, 5).

Cerintele unei bune marturisiri a pacatelor trebuie împlinite printr-o pregatire din buna vreme, cu deosebire prin post si rugaciune. Caci postul smereste trupul, iar rugaciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, sa cercetam în cei masura ne-am împlinit datoriile catre Dumnezeu, catre Sfânta Biserica, apoi catre aproapele, catre familie, catre noi însine, catre Patrie, si asa sa pasim catre Sfânta Taina a Spovedaniei.

Stiut este ca Sfânta Marturisire se administreaza celor ce se pregatesc a primi Sfânta Cuminecatura. De aceea si graieste sfântul apostol Pavel: «Sa se cerceteze (însa) omul pe sine si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adica sa ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai dupa vrednica marturisire.

Dupa ascultarea celor marturisite de crestin, daca din ele se vadeste cainta si hotarâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleaga pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule, si sa-ti lase toate pacatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin".

Potrivit cu greutatea pacatelor marturisite si dupa cea mai buna socotinta a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se da, înainte de dezlegare, un canon de pocainta, ca de pilda : rugaciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sarbatori, fapte de milostenie, înfrânari de la anumite mâncaruri sau fapte. Toate acestea nu urmaresc pedepsirea celui ce s-a marturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însanatosire duhovniceasca, spre întarire în virtute si îndepartare de pacat.

Roadele Sfintei Marturisiri sunt de nepretuit. Caci ea ne dezbraca de haina întinata a pacatelor si ne îmbraca în haina cea noua a virtutilor crestine, în haina luminoasa a harului dumnezeiesc ; din starea de pacat si de osânda, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desavârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curatia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.

Soroacele Sfintei Marturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastra duhovniceasca, sa ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile aratate în legatura cu Sfânta Cuminecatura (Impartasanie).

RUGACIUNI

a) înainte de spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru pacatele mele ai primit ocara pe cruce si chemi pe cei pacatosi la Tine, zicând : "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara", primeste-ma si pe mine, nevrednicul. Iarta-mi toate pacatele mele si-mi da harul Tau si binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemasurata ; cu rugaciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

b) Dupa spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale pacatosului si ma învata cum se cuvine si pentru ce se cade sa ma rog. Ca Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a pacatelor mele. Iata, cu frica stau înaintea Ta ; îndreapta viata mea, Cel ce îndrepti toata zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusa a întelepciunii, Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arata calea pe care voi merge. Da cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul întelegerii. Cu duhul temerii de Tine patrunde faptele mele si duh drept înnoieste întru cele dinlauntru ale mele. Cu duh stapniitor întareste alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tau cel bun sa ma învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea sa-mi aduc aminte de marita venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre. Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slava înaltam, Tatalui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sf. Taină a Spovedaniei

Este Taina în care Dumnezeu iartă păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc în cadrul spovedaniei, în faţa preotului duhovnic. Ea are diferite numiri: pocăinţă, mărturisire sau spovedanie, întrucât creştinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului duhovnic; al doilea botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a întemeiat această Taină prin cuvintele adresate sfinţilor Săi apostoli şi urmaşilor lor legitimi, preoţi şi episcopi: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 21-23).

Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în faţa preotului-duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se uşurează, inima dobândeste linişte, conştiinţa câştigă împăcare şi rana se vindecă. Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinţa, adică părerea de rău şi durerea sufletească pe care o simte creştinul pentru păcatele săvârşite în felurite chipuri.

Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. De asemenea, să cercetăm în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu (cele 10 Porunci), către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înşine şi aşa să păşim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Pot fi cercetate şi îndreptarele de spovedanie, iar pentru a nu fi uitate unele păcate, ele pot fi trecute pe o hârtie.

Spovedania se face ori de câte ori simțim nevoia de a ne elibera conştiința, dar mai ales în cele patru posturi din timpul anului bisericesc.