1 TAINA POCĂINŢEI Pr. Alexander Schmemann

 

1
TAINA POCĂINŢEI
Pr. Alexander Schmemann
1. Pentru fiecare preot conştiincios spovedania este, fără îndoială, unul din cele
mai dificile şi frustrante aspecte al slujirii sale. Aici, pe de-o parte, el întâlneşte (se
loveşte de) singurul obiect adevărat al preocupării sale pastorale: sufletul uman,
omul, aşa cum stă el, păcătos şi mizerabil, înaintea lui Dumnezeu. Dar, tot aici, pe
de altă parte, el (preotul) realizează în ce măsură creştinismul convenţional a
pătruns în viaţa Bisericii. Noţiunile creştine fundamentale de păcat şi pocăinţă,
împăcare cu Dumnezeu şi înnoirea vieţii par a fi devenit irelevante. Dacă aceşti
termeni mai sunt încă folosiţi, înţelesul lor este cu siguranţă diferit de cel pe care
întreaga credinţă creştină ar trebui să se bazeze.
2. O altă sursă a dificultăţilor este confuzia teoretică, sau chiar teologică, cu
privire la natura Tainei Pocăinţei. În practică, o înţelegere formală şi juridică a ei,
evident occidentală şi „catolicizată” la origine, coexistă, paradoxal, cu o la fel de
îndoielnică reducere a mărturisirii la psihologie. În primul caz omul vine la preot, îşi
mărturiseşte încălcările legii creştine (canoanelor) şi primeşte iertarea care îi dă
dreptul la o a doua Taină „a obligaţiei” – Sfânta Împărtăşanie. Aici mărturisirea
corectă este redusă la minimum şi, în unele biserici, chiar înlocuită cu o formulă
generală citită de penitent. Toată emfaza (atenţia) este pusă pe puterea preotului de
a ierta şi cea din urmă este considerată a fi „validă” fără a ţine seama de stare de
pocăinţă a sufletului. Dacă primul caz ne arată tendinţele „catolicizante”, cel de-al
doilea le evidenţiază pe cele „protestantizante”. Aici, mărturisirea este privită ca o
„sfătuire”, ca un ajutor şi soluţie în privinţa problemelor şi dificultăţilor şi nu este
un dialog între Dumnezeu şi om, ci între om şi ceea ce se presupune a fi un
sfătuitor înţelept şi experimentat cu răspunsuri „de-a gata” pentru toate problemele
umane. Totuşi, cele două tendinţe întunecă şi deformează înţelegerea şi practica
adevărată ortodoxă a mărturisirii.
3. Situaţia existentă se datorează mai multor factori. Şi, deşi este imposibil să îi
enumerăm pe toţi aici şi chiar să subliniem istoria foarte complicată a dezvoltării
Tainei Pocăinţei, câteva remarci sunt necesare înainte de a discuta posibilele soluţii.
a) La origine Taina Pocăinţei era înţeleasă şi practicată ca reîmpăcare a celor
excomunicaţi, excluşi de la „ecclesia” – adunarea Poporului lui Dumnezeu şi

2
împlinirea lui în Euharistie care este „koinonia” (părtăşia) cu Trupul şi Sângele lui
Hristos. Excomunicatul este cel care nu poate oferi şi, prin urmare, nu poate primi.
Această reconciliere era un proces lung şi iertarea – dovada finală, semnul sau
„imaginea” pocăinţei, a respingerii şi condamnării de către penitent a propriului
păcat şi a propriei însingurări de Dumnezeu, al mărturisirii (manifestării,
recunoaşterii) reale a păcatului. Puterea iertării nu era înţeleasă ca o „putere în ea
însăşi” independentă virtual de pocăinţă. (Iertarea) Era cu adevărat semnul tainic al
unei pocăinţe acceptate care îşi arăta rodul său. Biserica în persoana preotului dădea
mărturie dacă era o pocăinţă adevărată şi dacă Dumnezeu o accepta, penitentul se
„reîmpaca şi se unea” (din nou) cu Biserica. Orice schimbări ar fi avut loc în
practica acestei taine, cea dintâi şi esenţiala ei semnificaţie rămâne punctul de
început al înţelegerii ortodoxe a ei.
b) De asemenea, chiar de la început, slujirea Bisericii implica purtarea de grijă a
sufletelor, povăţuirea în viaţa duhovnicească, ajutor în lupta lăuntrică a omului cu
vechiul Adam. Dar, la început, nu era inclusă şi în Taina pocăinţei. Doar sub
influenţa teoriei şi practicii monahiceşti foarte bine dezvoltate a povăţurii
duhovniceşti, cea din urmă a devenit treptat parte integrantă a mărturisirii. Totuşi,
chiar în monahism această povăţuire duhovnicească a rămas distinctă de Taina
Mărturisirii mult timp după aceea şi era destul de des încredinţată călugărilor
nehirotoniţi. Secularizarea progresivă a societăţii creştine a avut un rol esenţial în
denaturarea slujirii pastorale şi a conţinutului central al spovedaniei. Biserica după
Constantin a încetat să mai fie o minoritate înclinată eroic spre „credinţă”
identificându-se aproape complet cu „lumea” (vezi termenul rusesc mirean pentru
grecescul „laikos”) şi are de-a face cu o multitudine de creştini convenţionali care
au nevoie de ajutor, povăţuire continuă şi îngrijire personală. Schimbarea
semnificativă în practica euharistică (de la o împărtăşire corporativă ca act esenţial
al apartenenţei la Trupul lui Hristos – la o mai mult sau mai puţin frecventă
împărtăşire individuală) care a avut loc în aceeaşi perioadă şi sub influenţa aceloraşi
factori a avut drept consecinţă transformarea înţelegerii pocăinţei. De la taină
pentru cei tăiaţi din Biserică a devenit o taină pentru cei din interiorul Bisericii.
Importanţa teologică s-a mutat de pe pocăinţă pe iertare ca singurul element esenţial
al tainei.

3
c) Secularizarea societăţii creştine a deschis-o şi a făcut-o receptivă la filozofiile
umanistice şi pragmatice cu privire la viaţă, ceea ce a întunecat radical concepţia
creştină cu privire la păcat şi la pocăinţă. Conceptul despre păcat ca separare de
Dumnezeu, de singura viaţă adevărată în El şi cu El, a fost înlocuit progresiv cu un
soi de legalism moral şi ritual în care păcatul înseamnă în primul rând încălcarea
unei reguli stabilite. Într-o societate centrată pe om şi mulţumită de sine cu eticile
sale despre succes şi „decenţă” pur exterioară însăşi regulile au suferit o
transformare radicală. Au încetat să mai fie privite ca norme absolute şi au fost
reduse la un cod etic social acceptat. Dacă creştinul începuturilor întotdeauna a ştiut
că este un păcătos ale cărui păcate sunt iertate şi care, fără vreun merit din partea sa,
este introdus în Cămara de Nuntă, i se dăruieşte o viaţă nouă, este făcut participant
la Împărăţie, creştinul modern, de vreme ce în ochii societăţii este un om decent şi
un „om de treabă”, întotdeauna „se simte bine” cu privire la el însuşi şi se bucură
cu totul de autoadmiraţia sa. Viziunea sa asupra vieţii care, în schimb, modelează
înţelegerea sa cu privire la religie exclude întru totul orice dimensiune a profunzimii,
fie ea cu privire la înstrăinarea de adevărata viaţă, fie cu privire la noua viaţă în
Hristos. Desigur că, din când în când, mai calcă şi el pe alături – dar foarte puţin şi
lipsit de importanţă! – dar, dincolo de toate, cine nu cade? Totuşi, când s-a
întâmplat ca recent să spovedesc cam 50 de oameni dintr-o parohie tipică din
Pennsylvania, niciunul nu a recunoscut să fi făcut vreun păcat! Nu ni se spune zilnic
de către media sau de către alte mijloace de comunicare în masă că trăim în cea mai
bună societate posibilă printre cei mai buni oameni din lume? „Creştinii” au luat
foarte în serios această afirmaţie.
d) În final, acest secularism a câştigat ierarhia şi chiar pe preoţi. Viaţa Bisericii
noastre este bazată pe un sistem de rugăciuni comune şi închinare. O parohie este
mereu fericită cu privire la ea însăşi şi îi cere preotului constant să mulţumească
oamenilor „de treabă” ce o alcătuiesc pentru contribuţiile, eforturile şi generozitatea
lor, îi cer să fie oglinda în care se poate admira pe ea însăşi. Acelaşi spirit al
succesului, al „bunului vecin” şi al activităţilor exterioare care pervertesc viaţa
noastră de sus până jos. Succesul Bisericii este măsurat în termenii participării, a
bunăstării financiare şi a numărului de „afaceri parohiale” de toate felurile. Unde să
mai găsim loc şi pocăinţei? Este cu adevărat absentă din predica şi învăţătura
Bisericii. Un preot îşi poate chema parohienii săi la realizări de natură materială
„mai bune şi mai mari”, poate, uneori, să-şi exprime nemulţumirea cu privire la

4
„participarea” lor şi la „obligaţiile” lor, se poate lupta cu comitetul parohial, dar el
însuşi de obicei nu se gândeşte la lume în termenii de „… pofta trupului, pofta
ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16). El însuşi nu crede cu adevărat în Biserică ca
mijloc de mântuire din deznădejdea şi întunecimea păcatului, ci ca instituţie menită
satisfacerii „nevoilor religioase” ale membrilor săi care sunt „în stare bună”. În
aceste condiţii duhovniceşti, în această situaţie morală pseudo-creştină, mărturisirea
nu poate fi decât ceea ce este: fie o altă „datorie religioasă” menită să fie îndeplinită
o dată pe an pentru satisfacerea unei norme canonice abstracte, un adevărat „scop
în sine” fără nicio consecinţă duhovnicească, fie o discuţie despre „problemele”
cuiva (nu despre păcat sau pentru păcat din moment ce, dacă ar fi recunoscut ca
atare, atunci păcatul ar înceta să fie o „problemă”) care de cele mai multe ori nu au
nicio soluţie pentru că soluţia lor ar fi convertirea la adevăratul creştinism.
4. Poate fi restaurată o practică cu adevărat ortodoxă a mărturisirii? Da, dacă
am avea curajul de a trata problema din rădăcinile ei şi nu doar la exterior.
Începutul acestei restaurări se face predicând şi învăţând. Într-o anumită măsură
toată predica şi învăţătura creştină este o chemare la pocăinţă, la metanoia,
schimbarea minţii, reevaluarea tuturor valorilor în lumina lui Hristos. Nu este
nevoie să predicăm tot timpul despre „păcat”, să judecăm şi să condamnăm.
Adevărata schimbare (reevaluare, pocăinţă) are loc atunci când omul se lasă
provocat cu adevăratele „conţinuturi” ale Evangheliei, cu profunzimea şi
înţelepciunea divine, cu frumuseţea şi cu o înţelegere care le cuprinde pe toate,
atunci când devine „capabil de pocăinţă”, întrucât adevărata pocăinţă este tocmai
descoperirea de către om a abisului care îl separă pe el de Dumnezeu şi de jertfa
înfăptuită de El pentru om. (Adevărata pocăinţă) este atunci când omul vede
cămara de nuntă împodobită şi realizează că nu are îmbrăcăminte potrivită pentru a
intra. O parte prea mare a predicii noastre ia forma imperativelor abstracte: Biserica
prescrie să facem cutare sau cutare; dar a porunci nu înseamnă a predica. A predica
presupune dorinţa de a converti poporul la ceea ce este bun, la înţelesul divin pentru
că doar acest înţeles poate face „prescripţii” importante, de viaţă dătătoare,
mântuitoare. De asemenea, învăţătura creştină ar trebui să includă o critică
profundă şi constructivă la filozofia secularistică a vieţii, o evaluare a culturii în care
trăim. Creştinii trebuie să lupte întotdeauna cu idolii – şi suntem o mulţime de acest
fel astăzi: „succes”, „materialism”, „siguranţă”, „centrarea pe bani” etc. Iar aici,

5
noţiunea de păcat, prin judecata largă şi cu adevărat creştină, îşi recapătă adevăratul
sens, anume acela de deviere de la dragoste şi interes, de valori şi norme idolatrizate, dar
care, în esenţă, nu sunt „de valoare”. Dar această critică presupune, bineînţeles, ca
însuşi preotul să nu se identifice cu această lume şi să pună în centrul slujirii sale
Adevărul veşnic, iar nu „consideraţiile practice. Atât predica, cât şi învăţătura
trebuie să aibă în componenţa lor şi un element profetic, un element al judecăţii
divine, o invitaţie la a vedea totul din această lume cu ochii lui Hristos.
5. Prin urmare, Spovedania trebuie înlocuită în perspectiva tainei pocăinţei. Şi
fiecare taină implică cel puţin trei elemente la fel de esenţiale în săvârşirea lor:
pregătirea, rânduiala liturgică şi desăvârşire, împlinire. Dacă întreagă viaţă a Bisericii şi, în
mod special, predica şi învăţătura Ei sunt, după cum am văzut, pregătirea pentru
pocăinţă în sens larg, înseamnă că există loc şi nevoie pentru o pregătire specială.
Biserica a despărţit diferite perioade de pocăinţă: postul Mare, postul Crăciunului
sau alte sărbători. Aici slujba însăşi devine o „şcoală a pocăinţei” (cf. de exemplu
bogăţiile de negrăit ale Tridoului postului Mare) şi este timpul propice pentru a
centra predica pe însăşi taina pocăinţei. Ordinea citirii Evangheliilor, Psaltirea,
imnele şi rugăciunile ne oferă material abundent, scopul predicii nefiind altul decât
acela de „a aplica” toate acestea la oameni, la viaţa lor, la situaţia lor actuală. Scopul
este acela de a-i provoca spre o stare de pocăinţă, de a-i determina să-şi examineze
vieţile lor nu doar în termenii păcatelor izolate şi a încălcărilor legii, ci în motivaţiile
lor cele mai adânci (profunde). Unde este adevărata comoară a inimilor lor? Ce îi
conduce în viaţa lor? Cum „simt” timpul preţios pe care Dumnezeu l-au dăruit lor?
Care este înţelesul acestui progres rapid spre un sfârşit fără şansă de scăpare? Un
om care îşi cercetează motivaţiile cele mai profunde ale vieţii sale, care a înţeles,
chiar şi numai o dată, că viaţă în totalitatea ei poate şi trebuie să se refere la Hristos
se află pe calea spre pocăinţă care este întotdeuna o conversie, o schimbare a minţii, o
viziune reînnoită, o decizie de a te reîntoarce la Dumnezeu (cf. pamfletul cu privire
la Postul Mare). Pregătirea trebuie, atunci când este nevoie, să includă şi o explicare
a spovedaniei – ordinea desfăşurării ei, înţelesul şi rugăciunile.
6. Rânduiala liturgică a spovedaniei constă în A) rugăciuni înainte de
spovedanie; B) îndemnarea la pocăinţă; C) spovedania propriu-zisă şi D) iertarea.
Rugăciunile înainte de spovedanie nu ar trebui să fie omise niciodată. Spovedania
transcende nivelul uman de dialog şi, de asemenea, pe cel al cunoaşterii pur

6
raţionale a vinei. Omul poate spune „vinovat” şi fără să simtă nicio pocăinţă. Toate
tainele sunt acte ale transformării (transfigurării). Şi prima transformare în taina
pocăinţei este tocmai aceea a transfigurarea mărturisirii umane în pocăinţa creştină,
într-o criză curăţitoare a sufletului uman care se întoarce la Dumnezeu şi de la El
primeşte vederea amândurora – a păcatului şi a iubirii copleşitoarea a lui Dumnezeu
care „acoperă” păcatul. Dar această transformare necesită ajutorul divin şi
rugăciunile dinaintea spovedaniei invocă şi cheamă acest ajutor. Ele sunt, prin
urmare, parte integrală a tainei.
După aceste rugăciuni urmează îndemnarea. Aceasta este ultima invitaţie la
adevărata pocăinţă. „Dumnezeu stă nevăzut de faţă şi primeşte mărturisirea…”
Dar este esenţial ca în acest moment solemn, când subliniază prezenţa lui
Hristos, preotul să nu stea cu faţa la credincioşi, opus penitenţilor. Una din cele mai
bune forme de îndemnare este identificarea preotului cu toţi oamenii păcătoşi. „Noi
toţi am păcătuit…”. Pentru că el nu este nici un persecutor, nici un martor tăcut. El
este imaginea lui Hristos, a Celui care ia asupra Sa păcatele întregii lumi şi neobosita
Sa milă este cea care mişcă oamenii spre pocăinţă. Mitopolitul rus Antonie defineşte
esenţa preoţiei ca „iubire milostivă”. Pocăinţa este taina împăcării, taina iubirii, nu a
judecăţii.
Mărturisirea însăşi are diferite forme. Dar, de vreme ce penitentul nu ştie de
obicei cum să înceapă, ţine de datoria preotului să îl ajute. Forma dialogului este,
prin urmare, cea mai practică formă. Şi cum toate păcatele sunt în mod esenţial
păcate împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului şi iubirii Lui, credem că
mărturisirea ar trebui împărţită în trei părţi:
a) În legătură cu Dumnezeu: - întrebări despre credinţă, despre posibile
îndoieli sau deviaţii, despre rugăciune, viaţă liturgică, sărbători etc. Prea mulţi preoţi
reduc întrega mărturisire la „acte imorale” uitând că rădăcina adâncă a tututor
păcatelor este credinţa slabă sau deformată, în lipsa iubirii lui Dumnezeu.
b) Relaţia cu aproapele: - atitudinile fundamentale de egoism şi egocentrism,
indiferenţa faţă de oameni, lipsa atenţiei, interesului, iubirii. Toate actele care
ofensează trebuie menţionate şi păcătoşenia lor trebuie subliniată înainte
penitentului: invidia, bârfa, cruzimea etc.

7
c) Relaţia cu tine însuţi: - păcatele trupului cu viziunea creştină despre curăţie
şi „sănătate”, respectarea trupului ca icoană a lui Hristos, etc. – Lipsa interesului
serios, a efortului real de a-ţi adânci propria viaţă; alcool, idea ieftină de „distracţie”,
iresponsabilitatea, relaţiile familiale. Nu trebuie să uităm niciodată că noi, de obicei,
avem de-a face cu un om care nu este obişnuit să se examineze pe sine însuşi, a
cărui atitudini asupra vieţii sunt modelate după standardele uzuale, care este
mulţumit cu sine însuşi. Aici apare funcţia duhovnicului de a zgudui această
atitudine de „mic burghez”, de a-i arăta penitentului adevăratele dimensiuni
creştine ale perfecţiunii, de a-l provoca cu ideea de conflict constant (cu sine însuşi).
Viziunea creştină a vieţii este un tragică şi cu cât mai puţini oameni realizează acest
fapt, cu atât mai mult nu mai există speranţă pentru creştinizarea slăbitei vieţi a
Bisericii centrate pe atitudinea socială.
Un îndemn final închide acest dialog. În el preotul trebuie să-l cheme pe
penitent la o schimbare necesară. Dumnezeu nu iartă dacă omul nu doreşte o viaţă mai
bună, dacă nu se decide să lupte cu păcatele sale, dacă nu începe să urce spre
Dumnezeu. Ceea ce e cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Acest
ultim îndemn trebuie să fie un act al credinţei: străduieşte-te şi Dumnezeu te va
ajuta pentru că El a promis că o va face…
Şi după aceea, doar după aceea, vine iertarea – ca desăvârşire, împlinire a
tuturor celorlalte lucruri menţionate mai sus: pregătire şi efort, predică şi cugetare,
îndemnare şi mărturisire. Repet: din punct de vedere ortodox nu există iertare acolo
unde nu există pocăinţă. Dumnezeu nu îl acceptă pe omul care nu vrea să vină şi
„venirea” este tocmai pocăinţa, actul „transformării”, o schimbare reală şi critică a
întregii atitudini a omului. A gândi că iertarea este o „putere” absolută, validă şi
eficientă ori de câte ori o rosteşte un preot, nu este altceva decât devierea de la
Ortodoxie într-un sacramentalism magic şi într-un „juridism” denunţate de întregul
duh şi de întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
7. Prin urmare, iertarea trebuie, dacă este nevoie, să fie refuzată dacă un om
- nu este creştin ortodox, respinge deschis învăţăturile esenţiale ale Bisericii;
- refuză renunţarea la o evidentă stare de păcat: de exemplu: adulter, furt,
exercitarea unei profesii necinstite, etc.;
- îşi ascunde păcatele sau nu vrea să le recunoască ca păcate.

8
Trebuie să ne amintim că refuzarea iertării nu este o pedeapsă. Chiar
excomunicarea în Biserica primară era pronunţată cu nădejdea vindecării omului.
Pentru că scopul Bisericii este de a mântui, nu de a judeca sau condamna. Preotul
trebuie să contempleze întotdeauna la întreaga soartă a omului, să lupte spre
schimbarea omului şi nu numai să îndeplinească o normă formală de justiţie. Ştim
că Bunul Păstor le lasă pe cele 99 de oi drepte pentru a salva una. Acest fapt îi
acordă mare libertate preotului care trebuie să-şi îndeplinească slujirea conştient,
trebuie să se roage înainte de a decide ceva şi niciodată nu trebuie să se
mulţumească cu o conformitate exterioară, cu „reguli” şi „prescripţii”.
Mai, 1961
St. Vladimir’s Seminary Quarterly, Vol. 5, No. 3, Fall, 1961, pp. 38-44.