Dacă însetăm după rugăciune, este un semn bun.
El arată că sufletul nostru este viu și însetează după Dumnezeu.
De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul a umplut sufletul cu întunericul său și că suntem aproape de acea stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească.
Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu, prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi.
El ne întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.
Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține prin adăugirea de combustibil.
Din rugăciunea sinceră se naște un simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în simțirea neîncetată a lui Dumnezeu.
Acest simțământ este dulce și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți, încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul
(Sfântul Theofan Zăvorâtul).
Cel ce voiește să intre într’acest rai se cuvine, după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această pravilă:
Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde.
Dacă o lumânare stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură.
Așa se întâmplă și aici.
Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți.
Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește această căldură, acest foc binecuvântat. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
Dar râvna poate scădea și în locul ei să-și facă loc răceala.
Însă întotdeauna este această răceală aducătoare de pierzanie? vor întreba unii.
Episcopul Theofan Zăvorâtul răspunde că există o răcire vremelnică, pricinuită de oboseală sau de boală.
Aceasta nu este foarte primejdioasă, deoarece trece repede, o dată cu încetarea pricinei.
Cumplită este însă răceala pricinuită prin depărtarea de bunăvoie de la voia lui Dumnezeu, ca urmare a unei viețuiri păcătoase.
Această răceală ucide duhul și taie viața duhovnicească.
Trebuie să ne temem ca de moarte de această răcire.
Ea apare ca urmare a nepăsării în viața duhovnicească.
Această nepăsare, la rândul ei, este legată de biruirea noastră de desfătări nebineplăcute lui Dumnezeu, de căderea noastră în păcate și mai cu seamă de nemărturisirea acestora.
Fiecare păcat rupe legătura noastră cu Dumnezeu.
Numai prin pocăință și prin Sfânta Taină a Spovedaniei, care ne dăruiește iertare de păcate, putem reface unirea cu Cerul."
Sursa: Arhimandritul Serafim Alexiev, "Viața duhovnicească a crestinului ortodox"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.