Își scuturase ghetuțele de zăpadă în fața ușii, și intră îmbujorată în casă. Mai era atât de puțin până să vină Moș Crăciun, și ea încă nu avea brad.
Pe mâneca jerseului încă mai avea câteva steluțe de zăpadă. Cât le iubea! I-ar fi plăcut să le poată așeza în fereastră, și ele să-i lumineze fiecare noapte în care visa că moșul se strecoară tiptil pe hornul casei.
-Bunico, am venit! Să nu-mi cerți mânuțele, că le-a fost frig! Le aduc în poala ta! Bunicoo! Unde ești?
De obicei o găsea în bucătărie, mereu făcea câte ceva pe acolo. Știa că începuse să-i împletească mănuși de lână, la oraș nu le găseai.
-Ai venit, draga mamii? Așa îi spunea bunica, era singura ei nepoată... Te așteaptă cineva în odaia din față.
-Cine, bunico? A venit mama? Stă cu noi de Crăciun? Și o zbughi, trăgând după ea preșurile întinse ici colo pe podeaua antreului.
Mirosea atât de bine în bucătărie, sigur bunica băgase cozonacii în cuptor. Și mamei îi plăcea să vină acolo, la țară. În sătucul acela de munte, unde fetița aceea cu ochi de căprioară se născuse, brazii creșteau pe fiecare coastă. Știa că mama va veni de la oraș, să fie cu ea.
-Bunico! Mi-ai adus bradul, nu e mama! Și ochii i se umplură de steluțe ce lăcrimau. Hai, vino, o să-l împodobim! Să-l găsească mama gata când vine. Bunicoooo!...
Bunica se așezase pe o laiță, și de acolo, cu mâinile ei calde și blânde alegea nuci dintr-o traistă.
-Draga mamii, hai încoace! Aleg nucile cele mai mari, să le putem vopsi. Anul trecut ți le-ai dus acasă, la oraș... Și iar trebuie să ne facem globuri.
Într-o farfurie veche, emailată, bunica turnase bronzul cu care vopsea ea de sărbători ușa sobei de teracotă.
Mai trebuia să înfigă câte un cuiuț din alea mici, de bunica le zicea "texturi", în capătul moale al nucilor. Deprinsese ea meșteșugul ăsta, anul trecut. Doar că anul ăsta parcă nucile erau mai mari. Ce globuri argintii va avea brăduțul ei!
-Draga mamii, anul ăsta mai avem și alte globuri. Vino să mă ajuți!
Lăsase nucile deoparte, și se așezase la masă. O felie mare de pâine făcută de mâinile ei muncite, stătea pe un colț. Și lângă ea, câteva bucăți de staniol, îndoit pe alocuri. Le adunase bunica de multă vreme. Vecina de alături avea un fiu... domn mare pe la oraș. Și de undeva, îi mai aducea mamei sale câte o ciocolată. Din alea mari... Că doară numa' domnii ăia mari aveau de unde să cumpere. Se nimerise bunica odată pe-acolo, și primise și ea o ciocolată. De atunci încolțise un gând în mintea ei. O va ruga pe vecina să-i păstreze staniolul ăla... Ce globuri ar putea ea să facă pentru nepoțica ei dragă!
-Buni, ce facem cu astea?
-Uite, draga mamii, o să rupem câte un miez de pâine, asa mai mare, îl rotunjim, îl punem apoi în argintul ăsta (așa știa ea să-i spună staniolului), și le răsucim apoi la capăt. O să iasă niște globuri tare mandre! Le punem ață la capăt, așa ca la nuci... Și le agățăm pe bradul tău, draga mamii!
Mai aveau și mere, știa asta... Și bunica mai păstrase ea niște vată albă și pufoasă. Vor agăța toate globurile, și pe astea noi, pe fiecare vârf de crenguță. Și apoi vor întinde vată... că doar era iarnă, și se cădea să fie crengile pline de zăpadă...
Nuci și miez de pâine învelit în staniol, mere din acelea mici, să nu fie prea grele... Și miros de cozonaci... Venea Crăciunul.
O, ce veste minunată!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.