Nimic nu se compară cu bunătatea dată pur și simplu, fără așteptări, doar cu surâs blând de bunică.

 

Astăzi este poate cel mai bun moment să dau și la alții din ceea ce a fost cel mai bun om pe care l-am avut eu în viața asta. L-am avut prea puțin și am fugit de el prea repede (înainte chiar ca el să se ducă spre o lume mai bună), prea furioasă pe o soartă care a adus boala la un om prea bun...

Bunica mea a fost o ghicitoare, cea mai blândă ghicitoare. A ghicit mereu că noi, nepoții ei, vom avea o viață frumoasă. A fost o bună ghicitoare și viitorul prevăzut de ea s-a întâmplat și încă se îndeplinește. Ne spunea mereu că o creștem prea repede și o să venim rar să o vizităm; și așa a fost. Ne spunea mereu că ne vom împrăștia prin lume, dar ea va fi fericită când o vom vizita; și așa a fost, căci chiar dacă ajungeam poate și la câteva luni, ea se bucura ca un copil când ne vedea. Ne spunea mereu că vom crește deștepți și vom putea face orice ne dorim; și așa este, putem face orice ne dorim. Și ne spunea basme care ni se întâmplă la fiecare pas, vorbea despre fericiri multe, despre iubiri și tristeți, despre feți-frumoși, despre copiii pe care-i vom crește cu iubire. Așa se întâmplă acum, dragă bunică, trăim de toate, ne bucurăm de toate și urmează să scriem și celelalte capitole. Am încredere că le vom scrie așa cum povesteai tu blând mai ales că tu ai puterea (pe care ai avut-o mereu) să ne îndrepți penița înspre o viață frumoasă, corectă, entuziastă...

Bunica mea era organizatoare de clăci de cules tei. Nu știu dacă ați trăit vreodată să faceți grup de 10-12 oameni, pitici și adulți și să culegeți mireasmă de tei, de pe crengile proaspăt tăiate, în curtea bisericii. Câtă veselie se auzea acolo, câte voci peste voci se întreceau acolo, rar mi-au mai fost date astfel de momente de-a lungul vieții. Și tot veselie era mereu în prag de Sânziene. Îmi amintesc și acum clar un episod: bunica ne-a învățat să facem coronițe colorate din florile câmpului; seara le puneam pe casă, iar dimineață vedeam ce culoare va avea părul alesului inimii noastre, în funcție de culoarea firului de păr pe care vântul îl aducea peste noapte pe coroniță și ne decidea viitorul. Mare dezamăgire în ochii mei de copil când într-un an am găsit pe coroniță o pană de pasăre. Dar dezamăgirea a ținut preț de câteva minute căci bunica surâzâtoare mi-a adus fericirea spunându-mi că asta înseamnă că eu sunt un om special și pe mine mă vor iubi și toate păsările și animalele Pământului.

La bunica în ogradă am jucat cea mai adevărată v-ați ascunselea. Nu cred că au fost șanțuri mai fericite decât cele prin care ne ascundeam noi, grupul de 5-10-15 copii. Și tot peste șanțuri săream, weekend de weekend, ca să ajungem în fața mirilor ce veneau la biserică să-și spună povestea în fața lui Dumnezeu. Eram zeci de copii cu cănițe și găletușe de apă; aruncam cu apă în fața miresei, iar mirele ne dădea bani, primii mei bani și cei mai fericiți bani ai mei.

La bunica am iubit eu primul meu copac. Era mare și crengile lui acopereau leagănul în care ne urcam prea mulți ca să nu facem scrânciobul să scârțâie din toate încheieturile. Era un copac mare, din acela care a văzut mai multe generații și avea așa fel crengile, numai bune ca să ne dăm uța pe el și să sărim pe pământul crud din livada bunicii. A fost primul copac în care am urcat și primul pe care l-am iubit.

În clopotniță, tot cu bunica am fost prima data; mai era acolo un personaj special, dar asta e o altă poveste. Plecând de la prima cunoștință cu clopotnița, mare încântare a fost când noi, copiii, am urcat și am tras și ne-am tras pe funia clopotelor.

Zmeură mai bună ca la bunica nu am mai mâncat niciodată. Și nu era mare, dar era la fața locului. O mâncai direct de pe rug, nespălată, dar se curăța în ochii noștri vioi de copii care descopereau comorile roșii, coapte, pline de savoare.

Rugăciunea de seară, bunica ne-a învățat. Îmi amintesc serile pline de pilde pe care le gustam din plin. Nu înțeleg nici acum cum puteam sta atât de liniștiți când ne citea despre întâmplările prin care a trecut Iisus, când astăzi piticii se plictisesc din plin în biserică. Prima cruce tot bunica m-a învățat să o fac. Ce-i drept, era bine să stea mereu în dreapta mea, să-mi dea una peste mână când zic în grabă o rugăciune sau când sunt prea grăbită să mai zic un Doamne ajută.

N-am cum să nu-mi amintesc cu cel mai mare drag de mămăliga tăiată felii cu ață și unsă din plin cu magiun de prune. Atunci mi-a plăcut cel mai mult magiunul; am crescut și acea savoarea n-a mai avut-o niciodată magiunul...Nici gutui ca cele din gutuiul din fața casei sau mere sântiliești așa de bune nu am mai mâncat din copilărie. Iar cu șezătorile de desfăcut de fasole de pe prispa bunicii, nu m-am mai întâlnit; erau toate colorate de bunădispoziție și se petreceau pe țolurile făcute de bunica la războiul de țesut din paravan.

Lângă bunica am mirosit prima dată pădurea și m-am bucurat de strâns bureți, mai buni, mai nebuni, dar bunica îi cunoștea și-i arunca pe cei care nu puteau fi mâncați. La ea am mirosit cele mai parfumate flori de curte, iar la ea apa pe care o scoteam cu bucurie din fântână, avea cel mai bun gust; poate că era bun și pentru că bunicul construise fântâna, dar era apă sănătoasă, clară, rece, bună de băut și de stropit trupurile noastre de copii în bătaia soarelui.

La bunica am testat prima dată abilitățile mele de gospodină. Acolo, în livadă, am zidit primul cuptor de copii și bunica ne-a lăsat să facem foc ca să facem mâncare la câine. Gustoasă trebuie să mai fi fost fiertura noastră de legume căci câinele a mâncat-o cu drag sau de dragul nostru, sub chipul plin de râs al bunicii care privea mirată cum fiertura e savurată de cățel.

Singurele dăți când am mers cu plăcere într-un cimitir a fost atunci când am fost cu bunica: să facem curat la mormântul bunicului pe care nu l-am cunoscut, să adunăm zeci de ouă roșii de la megieși la Sfânta Sărbătoare a Paștelui, să vedem dacă au rezistat florile plantate. Râdeam atunci cu toată ființa mea mică de copil, neștiind, neconștientizând că, peste ani, sub țărână se va odihni și cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut vreodată.

Nu pot să număr câte lucruri bune a făcut bunica mea; a făcut multe, prea multe ca eu să le pot număra vreodată; iar pentru mine l-a făcut pe cel mai frumos – a făcut-o pe mama mea, a crescut-o pe mama mea în așa fel încât eu să am cea mai bună mamă din lume.

Ce trist că roata nu se întoarce, că tu nu poți întoarce unui om tot binele pe care ți l-a făcut. Mi-aș dori ca toți copiii să aibă parte de cel puțin o bunică. Nimic nu se compară cu omul care îți sprijină toate șotiile, care te lasă să pui pisica între perne ca să-i faci pat în patul tău, care-ți face cu drag turte pe plită după o zi plină de săpat în grădină. Nimic nu se compară cu bunătatea dată pur și simplu, fără așteptări, doar cu surâs blând de bunică.

Astăzi am vrut să dau din bunica mea la toți care nu au avut o bunică, pentru că bunica mea a fost bunica tuturor. Și am vrut să dau din ea pentru că bunica mea a fost omul care a dat la toți, a dat tot, a împărțit mereu din ce a avut și din ce nu a avut. Și când nu avea, făcea rost. Dar mereu a avut din plin înțelepciune. A fost așa de înțeleaptă căci în ochii ei nu puteai să vezi decât blândețea omului care e bun, e bun că așa e el, fără efort, fără trâmbițe, cu modestia femeii de la țară care nu știe să fie altfel decât un om bun.

Văd și acum  aparatul mare de radio, mare și bătrân, pe care bunica punea mereu un pahar cu apă și flori rupte din grădina ei; parcă erau mai fericite știrile ce izvorau din el. Lângă, era găleata și cana de apă. Iar vizavi era soba veche și bătrână, formată din mai multe corpuri așa încât noi, cei mici, să putem să ne luăm locurile când erau poveștile de seară. Am luat cu noi poveștile de seară despre războaie trăite, credințe simțite adânc cu sufletul, pilde ce i-au călăuzit ei pașii. Ce grele cărări a mai pășit și cât de bine și-a urmat drumul până la capăt.

Sper doar că nu ai avut nici o clipită întrebarea dacă ai reușit să ne dai totul căci ne-ai dat tot, ne-ai dat toată bunătatea celui mai bun suflet pe care l-am cunoscut. Rămâne să vedem dacă noi reușim să te facem mândră de oamenii mici pe care i-ai făcut mari...