Slava deşartă

 Slava deşartă

Slava deşartă şi mândria sunt patimile cele mai "subţiri" şi mai greu de învins. Ele sunt patimi înrudite, unii părinţi considerând chiar că e vorba de o singură patimă. "Au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul" (Sf. Ioan Scărarul).

Slava deşartă constă în căutarea slavei de la oameni. Ea e "risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în port" (Sf. Ioan Scărarul).

Formele slavei deşarte:
a) pt. foloase materiale sau lucruri care se văd
 bunuri materiale – legată de iubirea de arginţi şi gustul pt. lux şi fast
 daruri naturale: frumuseţe (reală sau închipuită), glas, forţă fizică, pricipere, îndemânare, calităţi intelectuale
 putere – legată de iubirea de stăpânire
b) pt. cele duhovniceşti: virtuţile şi asceza
- îi atacă pe cei mai înaintaţi duhovniceşte
- se asociază luptei împotriva celorlalte patimi asemenea unui prieten fals şi viclean care sub aparenţa unei atenţii şi iubiri desăvârşite ne plănuieşte mari căderi şi răutăţi căci asceza impulsionată de slava deşartă este fără rod
- se infiltrează în suflet după fiecare biruinţă împotriva vreunei patimi împrumutând câte ceva de la fiecare drac izgonit şi, când îi vine rândul, deschide din nou porţile tuturor chemându-i şi adunându-i iarăşi (Sf. Ioan Casian)

Manifestare:
 are o putere neobişnuit de mare
 e greu de sesizat şi de recunoscut strecurându-se pretutindeni
 e foarte greu de combătut
"De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul stă drept şi el e cel din centru" (Sf. Ioan Scărarul).

Rădăcinile slavei deşarte
Dumnezeu a sădit în firea omului tendinţa spre slava dumnezeiască pe care o dobândim prin comuniunea cu Dumnezeu. Slava primită de la Dumnezeu este adevărata slavă: "Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude" (I Cor. 1, 31; II Cor 10, 17). Slava deşartă este o pervertire a acestei tendinţe spre slavă prin căutarea ei la oameni, este o încercare deşartă de a suplini slava cerească pierdută prin păcat. "Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu" (Ioan 12, 43). "Au uitat că sunt oameni şi de aceea merg de acolo-acolo strângându-şi din altă parte o slavă plină de batjocură" (Sf. Ioan Gură de Aur). Slava de la oameni este deşartă pt. că nu e ziditoare, e superficială, trecătoare (ex. succesul sportivilor, actorilor etc.). Diavolul ne amăgeşte că slava de la oameni e mai concretă, mai la îndemână, dar aceasta este o pervertire a firii, fugi după umbre în loc să te ţii de adevăr (Sf. Ioan Gură de Aur).
Diavolii au un rol deosebit de activ în zămislirea şi sporirea acestei patimi. "Cel ce iubeşte slava de la oameni se predă vrăjmaşilor, iar aceştia aruncă sărmanul suflet în multe rele, punând stăpânire pe el" (Avva Isaia).

Efectele slavei deşarte:
 pierderea credinţei: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44). Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli, idolul fiind el însuşi.
 îl aruncă pe om în amăgire şi delir, ducând la o viziune delirantă asupra realităţii: omul se crede mult mai bun decât este. "De îndată ce un om se laudă cu virtuţile sale, el încetează de a mai fi virtuos, ajungând să se mândrească cu un lucru pe care l-a pierdut" (Sf. Ioan Scărarul).
 nimiceşte pacea lăuntrică. "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte tulburare" (Sf. Marcu Ascetul). Îl face pe om să caute cu orice preţ lauda şi admiraţia semenilor.
 nimiceşte toate virtuţile pe care le-a dobândit omul.
 face să apară în suflet patimile pe care le izgonise.

Tămăduirea slavei deşarte:
"Toate păcatele, odată biruite, încep să se ofilească şi, după înfrângere, devin din zi în zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi le încetează fierberea… Dar această boală, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverşunare se ridică la luptă şi tocmai când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar pe cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai înverşunat pe biruitorii ei, şi cu cât a fost mai puternic strivită, cu atât mai aprig îi atacă chiar când se mândresc cu izbânda lor" (Sf. Ioan Casian).
Pt tămăduirea acestei patimi este nevoie de discernământ duhovnicesc şi trezvie.
- Cunoaşterea patimii în amănunţime.
- Teama de osândă: în viaţa aceasta pierderea harului, în cea viitoare iadul.
- Aducerea aminte de moarte, cugetarea la judecata dumnezeiască.
- Lepădarea de toate prilejurile şi pricinile slavei deşarte:
o Fuga de cei robiţi de această patimă
o Fuga de funcţii înalte
o Ferirea de a ieşi în evidenţă cu tot ce ar putea atrage admiraţia oamenilor
o Ascunderea de oameni a nevoinţelor proprii şi a faptelor bune
- Să nu-ţi ascunzi greşelile tale, lipsurile, ci chiar să le vesteşti celorlalţi.
- Primirea cu bucurie a umilinţelor din partea semenilor ca leacuri ale proniei dumnezeieşti.
- Să-ţi nesocoteşti propria nevoinţă şi faptele bune gândind cât de departe eşti de ceea ce ar trebui să fim (să avem ca modele pe sfinţi şi nu pe cei asemenea nouă) şi având în faţa ochilor păcatele tale.
- Rugăciunea
- Dobândirea smereniei care este împărtăşire din slava dumnezeiască.
În lupta cu slava deşartă şi mândria, Mântuitorul i-a dat Sfântului Siluan cuvântul "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!".

Mândria

Mândria este "un tiran crud care surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor" (Sf. Ioan Casian).

Mândria constă în părerea foarte bună de sine a omului, în înălţarea de sine.

Formele mândriei:
a) Înălţarea de sine a omului raportat la semeni = convingerea că este superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei:
- fără motiv anume
- pentru pricinile care duc şi la slava deşartă (bunuri, calităţi naturale, poziţie socială, virtuţi).
• Îl priveşte pe aproapele de sus, cu dispreţ – vezi pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 11).
 Îngâmfat, trufaş, plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine, are pretenţia că le ştie pe toate, are convingerea că are întotdeauna dreptate acestea ducând la îndreptăţirea de sine, spiritul de contradicţie, dorinţa de a-i învăţa pe alţii, de a-i stăpânii.
 E orb la propriile greşeli, refuză orice critică şi orice sfat, urăşte mustrările şi dojanele.
 Agresivitate: ironie, asprime cu care răspunde la întrebări, muţenia, ostilitate generală, dorinţa de a jigni pe celălalt.

b) Înălţarea de sine raportat la Dumnezeu
 Negarea sau refuzul credinţei în Dumnezeu
 Tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu
 Mândrul se consideră pe sine cauza virtuţilor şi a faptelor bune: "de mândrie ne îmbolnăvim atunci când facem binele" (Sf, Ioan Gură de Aur) pt. că în locul patimilor biruite vine în suflet mândria (uneori patimile nu se mai fac vădite prin lucrare diavolească pentru a ne arunca în mândrie).
Cele două forme ale mândriei sunt întotdeauna împreună în sufletul omului: prima îşi are izvorul şi temeiul în a doua.

Rădăcinile mândriei
Omul a fost creat pentru a se înălţa la Dumnezeu şi a ajunge la unirea cu El în plenitudinea iubirii şi a cunoaşterii, în unire cu semenii şi aducând în sine la unitate întreg cosmosul = împlinirea asemănării cu Dumnezeu prin sinergia nevoinţei sale cu harul dumnezeiesc.
Mândria este pervertirea acestei tendinţe fundamentale a firii omeneşti spre "autoîndumnezeire" – omul vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu prin propriile puteri şi separat de ceilalţi, "eu"-ul propriu devine un centru absolut. Este tocmai căderea lui Satan şi a omului ca răspuns la îndemnul diavolului. Diavolul joacă un rol important în zămislirea acestei patimi. În mândrie omul se arată stăpânit de diavol mai mult decât în price altă patimă. "Cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se războieşte cu sine" (Sf. Ioan Scărarul).

Mândria este o boală a sufletului, o nebunie care constă în:
- Necunoaşterea lui Dumnezeu: "Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu" (Înţ. Sir. 10, 12).
- Perceperea delirantă a realităţii:
 Mândrul nu se vede pe sine aşa cum este în realitate, îşi atribuie calităţi pe care nu le are: "Cel mândru ne se cunoaşte deloc pe el însuşi" (Sf. Ioan Gură de Aur).
 Nu-şi cunoaşte semenul şi anume unicitatea fiecărei persoane ca chip al lui Dumnezeu.
Omul mândru se retrage în sine şi se închide în lumea mărginită a eu-lui propriu, acţionând întotdeauna sub imperiul acestui eu egoist pe care îl exaltă la infinit.
Adevărata cunoaştere înseamnă să înţelegi că omul prin sine însuşi, în afara lui Dumnezeu, nu e decât praf şi pulbere: "Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

Mândria:
- deschide poarta tuturor patimilor: mânia, ura, agresivitatea, învârtoşarea inimii, judecarea aproapelui, clevetirea, defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma, lăcomia, curvia, slava deşartă.
- îl lipseşte pe om de harul dumnezeiesc, îl face să piardă cunoaşterea duhovnicească, îl înstrăinează de Dumnezeu.

Urmările mândriei:
- nesecat izvor de suferinţe pentru sufletul omului provenind din discrepanţa dintre imaginea proprie şi realitate
- risipeşte liniştea lăuntrică
- dă sentimentul persecuţiei
- întreţine starea de conflict cu ceilalţi: nu uită jignirile, nu recunoaşte greşeala.

Tămăduirea mândriei:
- cunoaşterea amănunţită a patimii şi a faptului că face deşarte toate străduinţele, alungă harul, risipeşte virtuţile.
- recunoaşterea faptului că eşti stăpânit de ea (cel ce nu recunoaşte este în mod sigur stăpânit de patimă)
- trezvia şi discernământul duhovnicesc, alungarea ei de când se naşte
- teama de judecată
- ferirea de împrejurările care duc la înălţarea de sine
- înţelegerea deşertăciunii şi nimicniciei lucrurilor pe care se întemeiază omul supus acestei patimi
- ascultarea de duhovnic, ascultarea de aproapele, tăierea voii proprii
- neîncrederea în propria înţelepciune, învinovăţirea de sine, acceptarea observaţiilor celorlalţi
- să vezi calităţile semenilor, să te socoteşti mai prejos decât toţi
- aducerea aminte de păcate
- primirea necinstirilor
- a recunoaşte că tot binele vine de la Dumnezeu, că numai prin harul Lui poţi spori duhovniceşte
- citirea vieţilor sfinţilor şi luarea sfinţilor ca modele
- rugăciunea neâncetată
- smerenia
Pr. Florin Botezan