Patima iubirii de arginti

 

Patima iubirii de arginţi se referă la două stări pătimaşe: ataşamentul faţă de bani şi lăcomia de avere (dorinţa de a aduna bunuri). Banii şi averile nu constituie un rău în sine ci atitudinea pervertită faţă de aceste când ele sunt puse mai presus decât Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne învaţă că:
- „lăcomia (de avere) este închinare la idoli” (Col 3, 5, Ef. 5, 5). Iubitorul de avere, deşi nu-şi dă seama de aceasta, se poartă ca un idolatru: acordă averilor o valoare sacră, li se dedică întru totul, le respectă, le venerează, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, toate forţele, tot timpul – le sacrifică sufletul său (Sfântul Ioan Gură de Aur).

- „Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri”( I Timotei 6, 6-10)

- „Nu vă adunaţi comori pe pământ(…) ci în cer (…) căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-20)

- „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24)

Sfinţii Părinţi ne învaţă că:

- Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

- “Îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).

Formele iubirii de arginţi

• Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul
- plăcerea de a avea bani,
- grija de a-i păstra,
- greutatea de a te despărţi de ei,
- neplăcerea resimţită atunci când îi dai,
- dorinţa de a dobândi bunuri noi şi a avea cât mai multe
- părerea de rău după bunurile pierdute.

• Potrivit Sfântului Ioan Casian
- dorinţa oarbă de a păstra şi înmulţi ce avem – duce la dispariţia milosteniei,
- luarea înapoi a celor pe care le-am dat – duce la camătă
- lupta de a dobândi lucruri noi – duce la ambiţia după averi.

Rădăcinile patimii

Dorinţa sufletului după Dumnezeu este deturnată spre cele materiale, este înţelenită în materie, ceea ce duce la căutarea fericirii într-o direcţie greşită. Dar dragostea de Dumnezeu şi iubirea de arginţi sunt incompatibile: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt 6, 24). iubirea de arginţi ne desparte de Dumnezeu.
Cauzele acestei deturnări, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, sunt:
- iubirea de plăcere (îmbuibarea pântecelui, curvia),
- slava deşartă (mândria)
- necredinţa – nu îţi pui nădejdea în Dumnezeu că îţi va purta de grijă, ci în bani, în avere, dar astfel ajungi să-i pierzi şi pe aceştia şi mântuirea (boli, necazuri în care îi cheltuieşti).

Patima iubirii de arginţi este străină de natura noastră, vine mai târziu şi din afară. Ea se dezvoltă progresiv. La început poate fi uşor evitată, dar când se instalează în suflet devine extrem de violentă şi primejdioasă şi se face „izvorul şi rădăcina tuturor viciilor”: cel stăpânit de patimă „nu se mai înfioară de nici o minciună, de nici un jurământ, de nici un furt (…). Aurul şi speranţa de câştig ajung să-i ţină loc de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Casian).
Iubitorul de avere nu-şi dă seama când este robit de această patimă. Pătimaşul pierde discernământul, nu mai are saţiu, nemaiputând face distincţia între noţiunile de „prisos” şi „strict necesar”.
Iubitorul de arginţi este un chinuit: robit de cele lumeşti nu se mai preocupă de cele spirituale, iubeşte averile mai mult decât propriul suflet, are o stare de teamă şi nelinişte pentru păstrarea şi înmulţirea averii, o tristeţe, o stare depresivă care vine din dorinţa neîmplinită de a poseda cât mai mult.
Iubirea de arginţi alterează relaţiile cu aproapele, „este cu neputinţă ca iubirea să stea în om împreună cu avuţiile” (Evagrie). Lacomul atrage ura şi urăşte, oamenii nu mai sunt oameni pentru el şi de aici se ajunge la mari nedreptăţi (Sfântul Vasile cel Mare).
Iubirea de arginţi se poate manifesta şi în absenţa banilor sau a averilor.

Iubirea de arginţi: „umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi” (Sfântul Vasile cel Mare).

Terapia iubirii de arginţi

- Să nu-ţi faci un scop din dobândirea banilor şi a averilor
- Să faci milostenie, cu discernământ, fără a afecta familia (să nu-ţi pară rău de ce dai).
- Să fii mulţumitor cu ceea ce ai.
- Să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi în purtarea lui de grijă.
- Să fugi de plăcerile vinovate.
- Să cauţi smerenia.
- Să ai conştiinţa că nimic nu ne aparţine.
Banii şi averea nu sunt un rău în sine ci este rea lipirea inimii de ele. Sfântul Siluan ne învaţă: „să nu-ţi lipeşti inima de nimic, să nu te întristezi de lipsa nici unui lucru”.

Mânia

Mânia este o „boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra trupească”. „Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

FORMELE MÂNIEI
Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi priveşte toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, îndreptate împotriva aproapelui.
a. Mânia lăuntrică – fierbere şi clocot al gândurilor, fără exteriorizare.
b. Mânia arătată în afară – se caracterizează adesea prin pierderea oricărui control, însoţită de violenţă.
c. Mânia de durată
- resentimentul şi ranchiuna – imposibilitate de a uita şi a ierta experienţe negative provocate voit sau nu de semeni.
- ostilitate, ură faţă de ceilalţi,
- batjocura, ironia,
- agresivitate.

[ Sfânta Scriptură vorbeşte despre mânia dumnezeiască care nu trebuie însă înţeleasă omeneşte ci ca o manifestare a dreptăţii lui Dumnezeu care se împleteşte cu iubirea în judecarea noastră şi ca o îngăduinţă acordată diavolului de a ne încerca.]

RĂDĂCINILE MÂNIEI
Dumnezeu a aşezat în om o putere a sufletului, mânia naturală, care aparţine părţii irascibile a sufletului, pentru a-l susţine în lupta cu păcatul şi în înaintarea spre Dumnezeu – este mânia împotriva păcatului din noi şi din ceilalţi, împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri, servind la alungarea acestora.
În omul pătimaş mânia naturală ca putere a sufletului este pervertită devenind mânie pătimaşă – se porneşte atunci când nu putem dobândi plăcerea adusă de patimi:
o când omul vede că nu poate ajunge la plăcerea râvnită,
o când se teme că va fi sau chiar este lipsit de plăcere,
o când iubirea trupească de sine (filavtia) este lovită de durere (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Mânia devine o pornire împotriva semenului care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva.
Cauzele concrete de declanşare a mâniei sunt numeroase:
- iubirea bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc – lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi,
- curvia,
- slava deşartă şi mândria.

MÂNIA CA BOALĂ A SUFLETULUI
Forma acută: „Împinsă de boldul mâniei inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără, omul devine de nerecunoscut chiar şi pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un astfel de om de un nebun? De aceea adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţie frâiele căci a ajuns bătaia de joc a unei puteri străine şi dacă furia mişcă membrele trupului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stăpânire” (Sfântul Grigorie cel Mare).

- Mânia este o beţie mai rea decât cea de vin
- Mâniosul este asemenea unui posedat (Sfântul Vasile cel Mare): acţionează condus de o forţă din afară, nu se mai poate controla, vede lucrurile deformat prin prisma patimii sale, raţiunea îi este cu totul supusă patimii, este agitat
- Mânia vatămă trupul si aduce boală, tulbură şi alungă pacea sufletului.
Mânia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, stinge blândeţea, răvăşeşte sufletul, e piedică în calea rugăciunii.

CONSECINŢE
Mânia este pentru suflet un adevărat venin prin care diavolul îl roade cu cruzime pe dinăuntru. Distruge virtuţile, mai ales dragostea, şi naşte o mulţime de păcate: tristeţea, akedia, mândria etc.

TERAPIA MÂNIEI
• Omorârea poftei trupeşti prin:
- milostenie,
- iubire,
- smerenie –să primeşti cu bucurie ocara şi dispreţul,
- pocăinţă şi străpungerea inimii,
- rugăciune.

• Străduinţa de a nu folosi mânia împotriva aproapelui
- „grija mereu trează” (Sfântul Ioan Casian):
- să înăbuşi pornirile spre iuţime,
- tăcerea,
- liniştirea gândurilor,
- paza gândurilor: înlătură mâna din adâncul sufletului
- împăcarea cu aproapele (Mt. 5, 23-25) – înlăturarea prilejului de mânie.
- dobândirea virtuţilor şi în special:
o blândeţea – nu este nepăsare şi moliciune ci „starea nemişcată a sufletului care rămâne acelaşi în necinstiri şi în laude”.
- se dobândeşte prin: rugăciune, iubire, post, răbdare, străpungerea inimii, plâns.
o răbdarea care vine din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
o iubirea: „Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a adus la ură? Nu te lăsa biruit de ură ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pr. Florin Botezan