Patima

 

DEFINIRE
Patima este păcatul devenit, prin repetare, obişnuinţă, o a doua natură, o stare permanentă de răutate înrădăcinată, robia faţă de păcat. Este cel mai coborât nivel la care poate cădea omul, este întunecarea voinţei. Patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului care ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţa. Ele sunt boli grave ale sufletului.
Patimile reprezintă întoarcerea facultăţilor sufletului şi trupului de la Dumnezeu spre realitatea sensibilă spre a-şi afla în ea plăcerea. Este setea după infinit a omului, pe care nu o poate împlini decât Dumnezeu, întoarsă spre lume, într-o direcţie în care nu are cum să-şi afle satisfacţia. De aceea pătimaşul este un om chinuit, neliniştit, care se afundă tot mai mult în păcat cu nădejdea găsirii unei împliniri pe care nu o va afla niciodată. Patimile produc sufletului o stare de suferinţă.
Pentru omul căzut este o iluzie să-şi închipuie că e scutit de patimi. Unele sunt mai intense, altele nu se manifestă vizibil dar sunt prezente în stare latentă şi aşteaptă momentul pentru a se arăta.

TERMINOLOGIE
În literatura duhovnicească patimile sunt numite şi:
- gânduri (ale răutăţii) pentru că se manifestă mai întâi ca gânduri;
- duhuri (ale răutăţii) pentru că sunt insuflate şi întreţinute de demoni vădind stăpânirea acestora asupra sufletului omului (fiecărei patimi îi corespunde un demon).

APARIŢIA PATIMILOR
Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri a libertăţii.
Înaintea oricărei patimi merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea de Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută plăcerea în realitatea sensibilă, prin simţuri fiind cuprins de patimi şi existenţa lui devine o alergare după plăcere şi o fugă de durere.
Aşadar la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimaşă de sine sau egoismul care constă în căutarea plăcerii legate de simţurile trupeşti: "Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine (filavtia) şi străduindu-ne să fugim de durere, din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare patimile vin din:
- căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, slava deşartă etc.;
- fuga de durere: mânia, pizma, ura, duşmănia etc.
- amestecul plăcerii cu durerea: făţărnicia, ironia, viclenia etc.

RĂDĂCINI
Rădăcinile patimilor sunt iubirea de plăcere, iubirea de avere (arginţi) şi iubirea de slavă (Sfântul Ioan Damaschin), rădăcini pe care le identificăm începând cu păcatul originar ("De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el" - Fac 3, 6), le întâlnim la ispitirea Mântuitorului în pustiu (Mt 4, 3-10) şi sunt afirmate de Sfântul Ioan Teologul: "Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16).

PATIMILE CAPITALE
Părinţii (Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian) au identificat 8 patimi capitale din care izvorăsc toate celelalte: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, akedia (lenea), slava deşartă, mândria. Uneori slava deşartă şi mândria sunt unite rezultând 7 patimi (Sf. Ioan Scărarul).

INTERCONDIŢIONAREA PATIMILOR
Patimile sunt legate între ele: una o strecoară în suflet pe cea de după ea până la moartea sufletului. "Aceste răutăţi se ţin atât de strâns una de alta încât, dacă pătrunde în suflet una din ele, celelalte, parcă târâte de-o nevoie, intră şi ele o dată cu ea, după cum, atunci când tragem un lanţ de un capăt, se va mişca tot lanţul, de la un capăt la altul, căci mişcarea trece din verigă în verigă, începând cu prima până la cea de pe urmă. Tot aşa şi patimile omeneşti se înlănţuie şi se leagă unele de altele, iar dacă biruie una, numaidecât urmează şi celelalte" (Sf. Grigorie de Nyssa).
Ordinea în care patimile intră în suflet, născându-se una pe alta, variază de la om la om. "Nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără de înţelegere" (Sfântul Ioan Scărarul).
Totuşi de obicei primele 6 patimi capitale se dezvoltă în ordinea în care sunt enumerate: Lăcomia duce la curvie, curvia la iubirea de arginţi, iubirea de arginţi la întristare şi manie. Întristarea şi mania duc la akedie. Slava deşartă şi mândria însoţesc toate patimile atât ca şi cauză cât şi ca urmare a lor.

LUPTA CU PATIMILE
Lupta cu patimile urmăreşte scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii sale şi eliberarea sufletului de sub robia lumii şi de sub tirania patimilor. Presupune cunoaşterea patimilor şi identificarea lor. Patimile nu pot fi învinse doar prin efortul omului, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Un rol esenţial îl are mărturisirea păcatelor şi ascultarea de părintele duhovnicesc. Etapele despătimirii reproduc invers procesul împătimirii şi implică lucrarea virtuţilor opuse fiecărei patimi.
Lupta cu patimile presupune:
• Înainte de ispită - fuga de cauzele şi circumstanţele care pot produce lucrarea patimilor.
• În timpul ispitei
- să se discearnă cauzele şi să lupte cu acestea, începând cu cele mai puternice,
- să înceapă lupta încă din faza de debut.

Pr. Florin Botezan