POSTUL MARE
Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paștele, "Praznic al praznicelor". El este pregătirea pentru "plinirea Paştelui, descoperirea cea adevărată". (Părintele Alexander Schmemann)
DESPRE POST
din cântările Triodului (săptămâna brânzei)
"Postul omoară patimile cele de suflet pierzătoare şi desfătările cele omorâtoare, şi cu adevărat aşază pornirile şi mişcările inimii." (stihira a 4-a, prima tricântare, oda a 8-a, utrenia din Miercurea brânzei)
"Darul postului strălucind ne trimite nouă raze, curăţind mai întâi curgerea gândurilor şi gonind întunericul saţiului. Pentru aceasta cu osârdie să-l primim, credincioşii." (stihira a 2-a, prima tricântare, oda a 9-a, utrenia din Miercurea brânzei)
"De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi neplăcut Domnului, şi demonilor celor răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi faţă de pornirile cele fără de cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui ce S-a răstingnit. Ci mai ales să te răstignişti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine, strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta." (samoglasnica zilei de la stihoavna utreniei din Miercurea brânzei)
"Suflete, opreşte-ţi gura cu postul şi cu cuget de pace, şi hrăneşte pe Domnul cu facerea de bine, aducându-i lui bucatele virtuţii, ca nişte jertfe binemirositoare, şi strigă neîncetat: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul." (stihira a 4-a, prima tricântare, oda a 8-a, utrenia din Joia brânzei)
ATMOSFERA ŞI STAREA SUFLETEASCĂ A POSTULUI MARE
(Preot Iulian Nistea)
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile - sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie - printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post (într-un sens mai larg, după cum ne arată cântările Triodului). Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
- muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare (ca a unor fii risipitori care ne întoarcem dintr-un exil voluntar şi călătorim înapoi spre Părintele nostru)
- cântarile şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu primit la Botez)
- slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite
- veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
- postul de bucate şi abstinenţa în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui sa ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin la televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră - tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. -, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau strălucitoare, sau luminoasă).
Sintagma aceasta - tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) - simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
CĂLĂTORIA CĂTRE PAŞTE
(Părintele Alexander Schmemann)
Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Pastele, "Praznic al praznicelor". El este pregătirea pentru "plinirea Paştelui, descoperirea cea adevărată".
Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului, Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşim în perioada de pregătire de dinainte de Post. Astfel, cu mult înainte ca ostenelile actuale ale Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupra seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. Înainte de a putea "practica" Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce preced Postul, fiecare din acestea — prin pericopele sale biblice specifice — fiind dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei.
I. Dorinţa (Duminica lui Zaheu)
Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu (Luca, XIX, 1 — 10). Aceasta este istoria unui om care era prea mic de statură pentru a-1 vedea pe lisus, dar care dorea atât de mult să-l vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus a răspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui. Astfel, tema acestei prime vestiri este dorinţa. Zaheu şi-a dorit "lucrul bun", el a dorit să vadă şi să se apropie de Hristos. El este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor; dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată.
II. Smerenia (Duminica Vameşului şi a Fariseului)
Următoarea Duminică este numită „Duminica Vameşului şi a Fariseului". În ajunul acestei zile, Sâmbăta, la Vecernie, cartea liturgică folosită de-a lungul Postului Paştelui — Triodul — îşi face prima sa apariţie, iar texte din el sunt adăugate la imnurile şi rugăciunile de rând ale slujbelor săptămânale de înviere. Acestea dezvoltă următorul aspect major al pocăinţei: smerenia. Pericopa evanghelică (Luca, XVIII, 10—14) ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine şi care consideră că se supune tuturor cerinţelor religiei. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce astfel la observaţii externe şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dădea la templu. Însă vameşul se smereşte pesine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu. Dacă există o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea, într-adevăr, este smerenia. Perioada de post începe astfel printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe.
III. Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor)
În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca, XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele.
Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi — în Botez — noua viaţă a lui Hristos însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin "păcatele" şi "greşelile" personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând "ţara îndepărtată" în locul minunatei Case a Tatălui.
Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; "...mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi". O particularitate liturgică a acestei "Duminici a Fiului Risipitor" trebuie menţionată aici în mod special. La Utrenia de Duminică, după solemnul şi veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136: "La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion... Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele." Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit pentru totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou...
Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfăţişează Postul însuşi ca pelerinaj şi pocăinţă — ca reîntoarcere.
IV. Înfricoşătoarea Judecată (Duminica Lăsatului sec de carne)
Următoarea Duminică este numită "Duminica lăsatului sec de carne" pentru că de-a lungul săptămânii ce urmează este rânduită de către Biserică o postire parţială — abţinerea de la consumul de carne. Această rânduială urmează a fi înţeleasă în lumina a ceea ce s-a spus mai înainte despre sensul pregătirii înainte de Post. Biserica începe acum să ne "acomodeze" cu efortul duhovnicesc pe care-l va aştepta de la noi şapte zile mai târziu. Treptat, ea ne poartă întru acest efort — cunoscând neputinţa noastră, anticipând slăbiciunea noastră sufletească. În ajunul acestei zile (Sâmbăta lăsatului sec de carne), Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce "au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice". Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi. Pentru a înţelege sensul legăturii dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi, trebuie să ne amintim că creştinismul este religia iubirii.
Hristos le-a lăsat apostolilor nu o doctrină a mântuirii individuale, ci o nouă poruncă — "să se iubească unul pe altul", adăugând: "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul".
Dar cum putem începe întoarcerea noastră către Dumnezeu, împăcarea noastră cu Dumnezeu, dacă înăuntrul nostru noi nu ne întoarcem la porunca cea mare a iubirii? Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, care este dragoste şi care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste.
Marele priveghi al Duminicii lăsatului sec de carne pentru cei adormiţi serveşte ca model pentru toate pomenirile celor plecaţi dintre noi şi se repetă a doua, a treia şi a patra Sâmbătă din Postul Paştelui.
Dragostea constituie din nou tema evangheliei din "Duminica lăsatului sec de came". Pericopa evanghelică pentru această zi ne prezintă parabola lui Hristos despre înfricoşătoarea Judecată (Matei, XXV, 31 -46)... Parabola Judecăţii de Apoi ne vorbeşte despre iubirea creştină. Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru "umanitate", cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos... Astfel, chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că "întrucât unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie mi-aţi făcut..."
V. Iertarea (Duminica Lăsatului sec de brânză)
Iată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede "Duminica Iertării", două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o "postire" deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat: "Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni." Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost "luminaţi prin postire": sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila "artă" a postirii şi a pocăinţei. În nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri: "Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le..."
Avem sprijinitori şi pilde:
"Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut".
În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei "Duminica Iertării" dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: "Izgonirea lui Adam din Rai". Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească.
Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam: "Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară."
Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa "acestei lumi". Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne "fălim" întru acesta. Nu trebuie "să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns". Cea de-a doua condiţie este iertarea — "că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc".
Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine "tonalitatea" Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om. Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului "Doamne strigat-am către Tine..." anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!
"Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne".
Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: "Lumină lină a Sfintei slave". Preotul slujitor înaintează către "locul cel înalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului
"Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi
Ia aminte spre sulfetul meu,
Şi-l mântuieşte pre el"
Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: "când mă necăjesc degrab mă auzi" — şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină.
Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.
SLUJBELE POSTULUI
(Părintele Alexander Schmemann)
1. "Tristeţea strălucitoare"
Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva" — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva" poate fi cel mai bine descris ca o "atmosferă", "un climat" în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne "uşura" inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica "sete şi foame" după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această "atmosferă" de post, această unică "stare a minţii", este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică, în această perioadă.
Impresia generală este aceea de "tristeţe strălucitoare". Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai "monotone", totul este foarte aşezat. Iar apoi începem să realizăm că această lungime şi "monotonie" a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul, începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr "luminoasă", ca o transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi.
"Strălucire tristă": tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în sufletul meu.
2. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti — Sfântul Efrem Sirul: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin". Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: "Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!" întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.
De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o "verificare" pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu. După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană — suflet şi trup — face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne "psihosomatice" ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
3. Sfânta Scriptură
Rugăciunea Bisericii este întotdeauna biblică — adică exprimată în limbajul, imaginile şi simbolurile Sfintelor Scripturi. De-a lungul Postului Paştelui, dimensiunii biblice a slujbelor i se dă o atenţie sporită. Se poate spune că cele patruzeci de zile ale Postului reprezintă, într-un fel, întoarcerea Bisericii într-o stare spirituală a Vechiului Testament — timpul de dinainte de Hristos, timpul pocăinţei şi al aşteptării (lui Mesia — n.tr.), timpul "istoriei mântuirii", curgând către împlinirea sa în Hristos. Această reîntoarcere este necesară pentru că, chiar şi aşa, noi aparţinem timpului de după Hristos, pentru că îl cunoaştem pe Hristos şi am fost "botezaţi întru El", pentru că permanent cădem de la viaţa cea nouă primită de la El, iar aceasta presupune căderea din nou în timpul "vechi". Biserica, pe de o parte, este deja "acasă", pentru că ea este "harul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh"; însă, pe de altă parte, este de asemenea pe "calea sa" ca pelerinajul — lung şi dificil — către împlinirea a toate în Dumnezeu, către venirea lui Hristos şi sfârşitul vremurilor.
Două principii fundamentale stau la baza întrebuinţării Vechiului Testament în slujbele Postului: "dubla citire" a Psaltirii şi lectio continua, adică, practic, citirea în totalitatea lor a celor trei Cărţi: Facerea, Proorocia lui Isaia şi Pildele lui Solomon.
Psalmii au ocupat întotdeauna un loc central şi într-adevăr unic în slujbele creştine. Biserica vede în ei nu numai cea mai bună, adecvată şi perfectă expresie a rugăciunii, pocăinţei, adoraţiei şi laudei (către Dumnezeu — n.tr.), ci şi o adevărată icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii, o revelaţie în Revelaţie. Pentru Sfinţii Părinţi, spune un exeget al scrierilor acestora, "numai Hristos şi Biserica Sa se roagă, plânge şi vorbeşte în această Carte". De la începuturi, Psalmii au constituit adevărata bază a rugăciunii Bisericii, "limbajul său natural". Ei sunt folosiţi în cult mai întâi ca "Psalmi permanenţi", adică ca material permanent în toate slujbele zilei: "Psalmul de seară" (Psalmul 104) la Vecernie; Cei şase Psalmi (Psalmii 3, 38, 63, 88, 103, 143), Laudele (Psalmii 148, 149, 150) la Utrenie; grupuri de câte trei Psalmi la Ceasuri etc. Din Psaltire se alege prokeimenul, stihurile pentru Aliluia etc, pentru toate praznicele şi pomenirile de peste an. Şi, în final, întreaga Psaltire, împărţită în douăzeci de părţi sau Catisme, este cântată în totalitate în fiecare săptămână, la Vecernii şi Utrenii. Citirea Psaltirii de două ori în timpul Postului Mare constituie a treia folosire a acesteia; Psaltirea este cântată nu odată, ci de două ori în fiecare săptămână a Postului Mare, iar fragmente din ea sunt incluse în ceasurile trei şi şase.
Să
sperăm, deci, că aşa cum duhul şi semnificaţia Postului sunt regăsite,
aceasta va însemna, de asemenea, şi redescoperirea Sfintelor Scripturi
ca adevărata hrană duhovnicească şi comuniune harică cu Dumnezeu.
4. Triodul
Postul Mare are propria sa carte liturgică — Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea unică a acestei imnografii a Postului. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului. De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie "sistemul de referinţă" absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.
Triodul — Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi — impropriindu-ni-1 încă odată — nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei.
LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE
(Părintele Alexander Schmemann)
Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade întruna din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Ştim deja că în tradiţia ortodoxă Sfânta Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sfânta Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde în primul rând de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşire foarte matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau a pregătirii. Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sfânta Euharistie este mutată la o oră mai târzie, astfel încât — cel puţin teoretic — în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfânta Euharistie — "întreruperea" postului — se primeşte seara. Înţelesul acestor rânduieli, care din nefericire sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu. Sfânta Euharistie fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, plinirea nădejdii, îşi are timpul său de săvârşire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urmă fie ia forma unui Priveghi de toată noaptea, fie se ţine individual. în timp ce zilele de Miercuri şi Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenţă totală, slujba Sfintei împărtăşanii, care este plinirea postului, devine o prăznuire de seară.
CĂLĂTORIA POSTULUI
(Părintele Alexander Schmemann)
1. Începutul: Canonul cel Mare
Este important faptul că ne întoarcem acum la ideea şi experienţa Postului ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Aşa cum am spus-o deja, marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia "trebuie" să-şi împlinească obligaţia religioasă — împărtăşania "o dată pe an" — şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte. Iar când nu numai laicatul dar şi mulţi preoţi, în acelaşi timp, au acceptat această idee simplistă şi formală despre Post, adevăratul duh al Postului aproape că a dispărut din viaţă. Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe, care nu poate fi realizată decât dacă se întemeiază pe o înţelegere reală a ritmului şi structurii liturgice a Postului.
La începutul Postului, ca un "debut" al acestuia, ca un "acordaj" înainte de "armonia" deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă. Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la "punctul de plecare" — lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.
2. Sâmbetele Postului Mare
Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului. Deşi finalitatea sa este Paştele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un "popas" special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile "euharistice" — Sâmbăta şi Duminica.
Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit "puntea" către viaţa nouă a noii Creaţii.
De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de "străin" şi "călător" pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi "euharistică" marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o "escală" al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.
Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care "întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice" au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.
3. Duminicile Postului Mare
În prima Duminică, Biserica prăznuieşte "Biruinţa Ortodoxiei" — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima "biruinţă a Ortodoxiei" a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai "integrate" în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Maria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. În amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale, iar Sfânta Maria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului.
4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce
A treia Duminică a Postului este numită "închinarea Sfintei Cruci". La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă ci în termeni de biruinţă şi de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) ale Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală — "Ziua învierii" — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paştelui. Înţelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătăţirea Postului. Pe de o parte străduinţele psihice şi duhovniceşti, dacă sunt sincere şi consecvente, încep să se facă simţite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin şi încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul călătoriei noastre, iar razele Paştelui cresc în strălucire. Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, aşa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: "Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Matei, VIII, 34). Dar nu putem să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Şi pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuieşte, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci şi putere celorlalţi.
Se mai explică prăznuirea de azi şi în alt chip. După cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi termină şi restul drumului, tot aşa şi acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinţii Părinţi la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, spre a ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii.
Sau altă explicaţie. După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el, plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, crucea cea de viaţă făcătoare, care ne umple de multă bucurie, ne dă foarte mare uşurare şi ne pregăteşte să fim gata să primim pe împărat şi să scoatem strigăte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului.
A fost aşezată Sfânta Cruce în săptămâna de la mijloc a postului celui de patruzeci de zile pentru următoarea pricină: Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul cel din Mera, din pricina asprimii, amărăciunii şi lipsei de trai bun ce ne face postul. După cum dumnezeiescul Moise când a băgat lemnul în mijlocul izvorului 1-a îndulcit, tot aşa şi Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Roşie cea spirituală şi ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, îndulceşte amărăciunea postului celui de patruzeci de zile şi ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual.
Sau altă explicaţie. Deoarece crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate prin pomul acesta şi înlăturarea osândei lui. În adevăr dacă mâncăm din el nu mai murim, ci trăim.
"Prin puterea Crucii, Hristoase Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumnezeieştilor tale Patimi şi Învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile şi ne miluieşte pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor. Amin."
Astfel, întăriţi şi liniştiţi, începem partea a doua a Postului, încă o săptămână şi, în cea de a patra Duminică, auzim vestirea: "...Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia" (Marcu, IX, 31). Accentul se mută acum de la noi, de la pocăinţa şi ostenelile noastre, către faptele ce s-au făcut "pentru noi şi pentru a noastră mântuire".
"Doamne, Dumnezeule, Cel ce ne-ai dat să pregustăm astăzi prin învierea lui Lăzar Sfânta Săptămână cea înainte-strălucitoare, ajută-ne să săvârşim călătoria postului. Ajungând la cea de-a doua vreme a postirii să punem început vieţii dumnezeieşti, ca atingând săvârşirea ostenelilor noastre să primim bucuria cea nepieritoare."
La Utrenia din Joia celei de a cincea săptămâni auzim încă o dată Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de data aceasta în totalitatea sa. Dacă la începutul Postului acest Canon a fost ca o uşă ce ne-a condus către pocăinţă, acum, la sfârşitul Postului, el pare ca un "rezumat" al pocăinţei şi ca o împlinire a acesteia. Dacă la început îl ascultam doar, acum, cuvintele sale, pline de înţeles, au devenit cuvintele noastre, plângerea, nădejdea şi pocăinţa noastră şi, de asemenea, o "evaluare" a nevoinţelor noastre postiitoare: cât de multe din acestea au devenit cu adevărat ale noastre? Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocăinţe? Pentru că toate cele ce ne privesc se apropie de sfârşit, de acum înainte îi urmăm pe ucenici, care "erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi lisus mergea înaintea lor". Iar lisus le-a spus: "Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia" (Marcu, X, 32—45). Aceasta este Evanghelia celei de a cincea Duminici.
Tonul slujbelor Postului se schimbă. Dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem făcuţi să înţelegem că această curăţire nu reprezenta o finalitate în sine, ci ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi improprierea tainei Crucii şi Învierii. Sensul nevoinţelor noastre ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine şi pe care acum o uităm pur şi simplu. Şi în timp ce-L urmăm, urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, suntem "uimiţi şi temători".
5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim
A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită "Săptămâna Stâlpărilor". În timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:
"începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea."
Centrul
atenţiei este Lazăr, boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi
răspunsul lui Hristos la toate acestea. Întreaga săptămână este astfel
petrecută în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri
dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în
însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui "ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească.
Învierea lui Lazăr, minunata prăznuire a acelei Sâmbete unice, se află spre sfârşitul Postului Mare. În Vinerea de dinainte cântăm: "Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare...", iar în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor (a Floriilor) sunt "începutul Crucii". Dar ultima săptămână a Postului Mare, care este o continuă înainte-prăznuire a acestor zile, este revelarea ultimă a înţelesului Postului.
Aşadar este foarte important să redescoperim înţelesul şi ritmul Postului ca adevărata pregătire pentru marele astăzi al Paştelui. Am văzut până acum că Postul are două părţi. Înaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă să ne concentrăm asupra noastră, să luptăm împotriva cărnii şi a plăcerilor, a răului şi a tuturor celorlalte păcate. Dar chiar şi atunci când împlinim acestea, suntem permanent îndemnaţi să privim înainte, să măsurăm şi să motivăm efortul nostru prin "ceva mai bun" pregătit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferinţei lui Hristos, a Crucii şi a Morţii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin "urcuşul spre Ierusalim".
În cele din urmă, de-a lungul acestei ultime săptămâni de pregătire începe prăznuirea tainei. Nevoinţa postului ne-a făcut capabili să dăm la o parte tot ceea ce de obicei şi statornic ascunde obiectul central al credinţei, al nădejdii şi al bucuriei noastre. Timpul însuşi, ca să zicem aşa, se apropie de un sfârşit. El este măsurat acum nu prin preocupările şi grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc în drumul spre Betania, şi mai departe, la Ierusalim. Iar, o dată în plus, toate acestea nu sunt retorice. Pentru oricine care a gustat din viaţa liturgică adevărată — fie aceasta numai o dată şi fie chiar imperfect — este aproape de la sine înţeles că din momentul în care auzim: "Bucură-te Betanie, casă a lui Lazăr!..." iar apoi: "... mâine Hristos vine..." lumea exterioară devine uşor ireală, iar unii aproape că suferă când intră într-un contact zilnic şi necesar cu aceasta (cu lumea exterioară — n.tr.) "Realitatea" este aceea care se desfăşoară în Biserică, în acea prăznuire care, zi după zi, ne face să realizăm ce înseamnă să aştepţi şi de ce creştinismul este, mai presus de orice aşteptare şi pregătire. Astfel, atunci când acea seară de Vineri se apropie şi cântăm "săvârşind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare..." nu am împlinit doar o "obligaţie" creştinească anuală, suntem pregătiţi să ne impropriem cuvintele pe care le vom cânta ziua următoare:
"Prin Lazăr te pradă Hristos pe tine, moarte, dar unde-ţi este biruinţa, iadule?"
PARTICIPAREA LA SLUJBELE POSTULUI
Nimeni, după cum am spus deja, nu poate frecventa tot ciclul slujbelor Postului. Oricine poate participa însă la o parte din acestea. Pur şi simplu nu există nici o scuză pentru a nu face din Post, înainte de toate, perioada destinată unei frecventări şi participări crescânde la slujbele Bisericii. Din nou, aici, condiţiile personale, posibilităţile şi imposibilităţile individuale pot varia şi pot sfârşi în diferite decizii, însă trebuie să existe o hotărâre, trebuie să existe un efort şi trebuie să existe "o stăruinţă".
În primul rând, trebuie făcut un efort special la nivel parohial pentru cuvenita prăznuire a Vecerniei Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a Iertării). Este într-adevăr o tragedie că în atât de multe biserici această slujbă fie nu este săvârşită deloc, fie nu i se acordă suficientă grijă şi atenţie. Următoarea "prioritate" trebuie acordată primei săptămâni din Post. Trebuie făcut un efort deosebit pentru a participa măcar o dată sau de două ori la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. După cum am văzut, funcţia liturgică a acestor prime zile este aceea de a ne introduce în "starea" duhovnicească a Postului, pe care am descris-o ca "tristeţe strălucitoare". Apoi, de-a lungul întregului Post, este imperativ să participăm măcar o seară la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu experienţa duhovnicească pe care o implică — aceea a postirii totale, aceea a transformării măcar a unei zile într-o adevărată aşteptare a Judecăţii şi a bucuriei.
Şi astfel, dacă Postul este, aşa cum am spus la început, redescoperirea de către om a credinţei sale, este şi regăsirea vieţii sale, a sensului ei divin, a profunzimii ei sfinte. Prin oprirea de la mâncare, redescoperim dulceaţa ei şi învăţăm din nou cum să o primim de la Dumnezeu cu bucurie şi mulţumire. Prin "reducerea" muzicii şi a distracţiilor, conversaţiilor şi a relaţiilor sociale superficiale redescoperim valoarea fundamentală a relaţiilor umane, a muncii şi artei omeneşti. Şi redescoperim toate acestea pentru că, foarte simplu, îl redescoperim pe Dumnezeu însuşi — pentru că ne reîntoarcem la El iar prin El la toate acelea pe care ni Le-a dăruit în nesfârşita Lui dragoste şi milostovire. Şi astfel în noaptea de Paşte cântăm:
"Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de dedesupt. Deci să sărbătorească toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit..."
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăinţă curgerea Sfântului şi Marelui Post şi să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
DENIILE DIN POSTUL MARE
Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere. Deniile sunt specifice zilelor de joi şi sâmbătă din săptămâna a cincea din Postul Paştilor, precum şi întregii săptămâni a Sfintelor Patimi, care precede sărbătoarea Învierii Domnului.
Deniile din Săptămâna Patimilor încep, de fapt, duminică seara cu Denia de luni şi se termină cu vinerea patimilor seara, când are loc slujba Deniei de sâmbătă, în care se cântă şi Prohodul Domnului. […]
Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.
Deniile de joi şi sâmbătă din săptamâna a cincea din Postul Mare, când este pomenită Cuvioasa Maică Maria Egipteanca, sunt în mod deosebit denii de pocăinţă, de conştientizare a morţii spirituale a sufletului robit de păcat şi patimi.
Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos au în centrul lor taina suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale Mântuitorului ca urmare a păcatelor oamenilor, arătate în invidie şi ură, lăcomie şi trădare, frică prea mare şi lipsă de fidelitate, etc.
Pe de altă parte slujbele deniilor arată şi puterea pocăinţei.
Patima iubirii de arginţi a ucenicului Iuda Iscarioteanul este pusă în contrast cu pocăinţa şi dărnicia femeii păcătoase, care a folosit fără zgârcenie mirul de mare preţ pentru a prevesti şi cinsti taina morţii lui Hristos.
Frica prea mare a ucenicului Petru în faţa unei slujnice atunci când s-a lepădat de Hristos este pusă în contrast cu pocăinţa tâlharului de pe cruce, care în ultima clipă a vieţii sale a câştigat raiul tocmai pentru că s-a pocăit şi L-a rugat pe Hristos, zicând: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!" (Luca 23, 42).
Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.
Cântarea: "Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…", precum şi cântarea: "Camara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…", exprimă cel mai intens tensiunea dintre pocăinţă şi iertare, dintre priveghere şi aşteptarea bucuriei învierii şi a întâlnirii cu Hristos.
Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, până târziu în noapte, ci scopul lor principal este ca, prin rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută, dar reală şi simţită ca bucurie, a prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi şi în cei care se roagă împreună cu Biserica Sa.
Odinioară, mai ales la sate, lumânarea de ceară curată aprinsă de credincioşi în biserică, la deniile din Săptămâna Patimilor, era la sfârşit purtată în mână până acasă, ca arvună a luminii învierii, ca semn că rostul şi folosul slujbei deniilor este acela de a aduna în timpul Postului lumină în suflet spre a ne bucura de lumina cea mare şi deplină a Sfintelor Paşti. […]
Slujba deniilor se află în Triod, o carte voluminoasă de strană care conţine slujbele specifice perioadei de trei săptămâni dinaintea începutului Postului Sfintelor Paşti şi perioadei de şapte săptămâni a Postului Paştilor. Totuşi, Triodul este o carte mai greu de purtat şi de mânuit, astfel încât ea nu este la îndemâna tuturor credincioşilor. În plus, numărul mare de studenţi în teologie şi elevi de Seminar cere ca cele mai solemne, frumoase şi îndrăgite părţi ale vieţii liturgice ortodoxe să fie mai accesibile tinerilor şi credincioşilor dornici să participe mai activ şi mai uşor la rugăciunea comună a Bisericii. Bogăţia spirituală a Ortodoxiei trebuie înţeleasă mai bine, pentru a fi apreciată, apărată şi promovată mai mult.
(Preafericitul Părinte Daniel în prefaţa "Lumină spre Lumina Învierii. Înţelesul şi folosul postului", la cartea "Deniile din Postul Mare", apărută la Editura TRINITAS)
Cele două denii din săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor de joi şi sâmbătă săvârşite seara, în ajun. Slujba este o utrenie de post care înglobează în ea cele două piese imnografice foarte importante şi frumoase: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea (prăznuit la data de 4 iulie) şi Acatistul Bunei Vestiri, atribuit patriarhului Serghie al Constantinopolului (sec. VII). Prima piesă imnografică, cunoscută şi sub numele de Canonul de pocăinţă este alcătuit din 250 de imnuri sau strofe în care autorul exprimă în forma întraripată zdrobirea inimii celui păcătos, constituind un imn statornic spre pocăinţă. Cea de a doua compoziţie imnografică, Acatistul Bunei Vestiri, este un imn de laudă închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe. Această piesă imnografică dă expresie sub formă poetică, învăţăturii Bisericii despre Maica Domnului.
Întreaga Săptămână a Patimilor este
o meditaţie la patimile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi
învăţături de la El. Pe de altă parte, aceasta este o săptămână de
intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei
pregătiri mai bune pentru Praznicul Învierii. Inclusiv postul din
această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până-n Sâmbăta Mare,
este văzut şi trăit ca un post mai special de pregătire pentru Paşti.
De luni până vineri, în ziua cumplită a răstignirii, preoţii rostesc rugăciuni rituale, cânturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament (Psalmi, Profeţi etc.), numite paremii. Cât despre Evanghelii, ele sunt rânduite astfel ca în fiecare zi din Săptămâna Patimilor să se citească o anumită Evanghelie.
Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor: Sfânta şi Marea Luni / Marţi / Miercuri sunt asemănătoare în rânduiala slujbei, chiar dacă fiecare zi are ca subiect de prăznuire evenimente sau pilde diferite.
Luni este pomenit Iosif cel preafrumos (patriarhul din Vechiul Testament în care biserica vede o preînchipuire a lui Hristos) şi tot în această zi se face pomenirea smochinului neroditor, care s-a uscat, blestemat fiind de Domnul.
"Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am
ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de
lumină şi mă mântuieşte". (Condacul zilei)
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare despre care Mântuitorul Hristos a vorbit ucenicilor şi mulţimilor (Matei XXV, 1-13).
"La ceasul sfârşitului, suflete, gândind şi de tăierea
smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase,
priveghind şi strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos". (Condacul zilei)
Miercuri Biserica a rânduit să luăm aminte la două exemple: ungerea Mântuitorului în Betania (păcătoasa desfrânată,
înstrăinată de Dumnezeu, care aducând în această zi, cu mare căinţă,
smerenie şi cu multe lacrimi, mir de mare preţ şi ungându-l pe Hristos,
devine mironosiţă) şi trădarea lui Iuda Iscarioteanul
(ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru
treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă).
"Doamne femeia ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea
Ta, luând rânduiala de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus ţie mir mai
înainte de îngropare…" (Casiana monahia)
Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Joia Mare,
este rânduit să prăznuim patru evenimente din Săptămâna Patimilor,
primele două făcându-se ziua, iar celelalte două în noaptea de joi spre
vineri:
Spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, dându-le prin aceasta, lor şi nouă, pildă de smerenie. (Ioan 13, 1-17)
"După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.
Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţti datori ca să spălaţi picioarele unii altora;
Că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi." (Ioan 13,12-15)
Cina cea de taină, adică aşezarea Sfintei Cuminecături. (Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13)
"Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând:
Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea.
Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi." (Luca 22,19-20)
Rugăciunea cea mai presus de fire, în Grădina Ghetsimani. (Matei 26, 36-46; Ioan 17)
"Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru
Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime,
şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum
M-ai iubit pe Mine." (Ioan 17, 18-23)
Trădarea Domnului de către Iuda. (Matei 26, 47-56)
"Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei
doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de
la arhierei şi de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn,
zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este! Puneţi mâna pe El. Şi îndată,
apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat.
Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei,
apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins." (Matei 26, 47-50)
"Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape".
Aceste
cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot încă din seara Sfintei
Joi, când acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui
Hristos.
Denia de vineri seara
se deosebeşte de celelalte prin Cântarea Prohodului, şi înconjurarea
bisericii cu Sfântul Epitaf (cusătura sau pictura de mare frumuseţe care
reprezintă scena punerii în mormânt).
Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăţii: atunci a fost răstignit Mântuitorul.
De aceea, în această zi, în orice biserică creştină din lume, nu se
oficiază slujba Sfintei Liturghii. Liturghia însăşi înseamnă jertfă şi
se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. De aceea,
Vinerea Mare este zi aliturgică.
În schimb, vineri seara se oficiază Denia Prohodului. Mai întâi, tineri şi bătrâni, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează catafalcul Domnului. Pe ea este aşezat Sfântul Aer (Epitaful), precum şi Evanghelia împreună cu Sfânta Cruce.
Apoi, preoţii, strana şi credincioşii cântă Prohodul Domnului.
Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, până târziu în noapte, ci scopul lor principal este, ca prin rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungam din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută a prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi.
În satele din Moldova deniile sunt întâmpinate cu mari emoţii. Până la începerea lor, casele şi ogrăzile sunt curăţate, primenite şi binecuvântate de preot. Toată lumea văruieşte, spală, aeriseşte şi scutură, iar trunchiurile pomilor din livezi şi grădini se văruiesc. Toţi sătenii se îmbracă în haine de sărbătoare pentru a merge la biserică.
Deniile sunt slujbe pregătitoare, rolul lor fiind de a purifica. Ele ne primenesc sufletul prin curăţare interioară, reculegere şi concentrare în rugăciune, pentru a putea trăi deplin şi profund taina şi bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.