Sinaxar 8 Octombrie

 

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânata.

Aceasta sfânta a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire. Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor. Aici s-a închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere dumnezeiasca si a raposat cu pace.

Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.

Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda. Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.

Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânata.

Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea. Ramasa orfana dupa moartea parintilor ei instariti, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini. Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.

Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa. Parintii din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele. "Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam", spusera ei. Tu, parinte, esti intelept. Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute".

Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre. Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret. Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru. Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga. Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns: "Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?"

Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea. Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea. Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa  mantuiasca pe pacatosi. "EL te va primi cu dragoste" mai adauga sfantul "si ingerii se vor bucura impreuna cu tine". Dupa cum Insusi Mantuitorul a spus, "mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).

Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul. S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei. Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune. La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.

Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea. In lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei. Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.

Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu. Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:, "Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. "

Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat. Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ignatie bulgarul, care a calugar la Muntele Athos si a spânzurat de turci la Constantinopol pentru marturisirea lui Hristos la anul 1814.

Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan. Pe când era încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul Philippopolis unde l-au dat la şcoală.

Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală. Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani. Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.

Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi. Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul. Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor. Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută. Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.

Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos. Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman. Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.

Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism. De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.

Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.

Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana. Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte. La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.

Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa. Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.

Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie. Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos. După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.

Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin. El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.

Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât. Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.

Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el. Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.

Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.

Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.

Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.

Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.

Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat. Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa. Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.

Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814. El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie. Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pomenirea Sfintei Cuvioase Pelaghia

Ea a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinţi păgîni, şi a fost dăruită de Dumnezeu cu nemaivăzută frumuseţe trupească. Pelaghia şi-a folosit marea frumuseţe spre a ei pierzanie şi a celor căzuţi în mrejele ei. Din desfrînările ei ea se făcuse putred de bogată.

Trecînd odată pe lîngă Biserica Sfîntului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica înaltpreasfinţitul Nonnus, ea s-a oprit şi a auzit cuvîntul pentru înfricoşata Judecată şi pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad. Cuvintele acelea au zguduit-o, şi Pelaghia şi-a schimbat radical viaţa. Ei i-a fost scîrbă de ea însăşi, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu amar de noianul păcatelor ei şi a căzut înaintea lui Nonnus rugîndu-se de el ca să o boteze: îndură-te şi fie-ţi milă de mine, Sfinţite Părinte. Botează-mă pe mine şi învaţă-mă pe mine pocăinţa, căci iată eu sînt adînc de păcate, gheena pierzării, mreaja şi unealta diavolului.

Aşa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi, şi el a primit-o, i-a cercat pocăinţa şi a botezat-o pe ea. La Sfîntul ei Botez a slujit şi Fericita Romana Diaconita, care i-a fost şi naşă. Romana a învăţat-o bine toată creştineasca vieţuire şi tainele Credinţei. Dar Pelaghia a rîvnit mai mult decît Sfîntul Botez. Prea conştientă fiind de noianul adînc al păcatelor ei, împunsă de boldul conştiinţei, ea a voit să se nevoiască pînă la moarte cît mai aspru. Ea a împărţit imediat toate imensele ei averi cele cîştigate din desfrîu săracilor, şi a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul Pelaghie.

Acolo ea s-a închis într-o peşteră de la Muntele Măslinilor, şi s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni şi privegheri de toată vremea. După trei ani a cercetat-o lacov, diaconul Sfinţitului Nonnus, şi a aflat-o încă vie. Dar cînd a revenit după trei zile, a aflat-o pe ea moartă, şi i-a îngropat trupul ei cu cinste. Sfînta Pelaghia s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 461. Astfel, cumplita desfrînată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui Dumnezeu cu asprimea pocăinţei celei cu lacrimi, a fost iertată de noianul păcatelor ei, şi s-a sfinţit. Iar Domnul a socotit vrednic sufletul ei cel curăţit de Împărăţia Cerurilor.

Pomenirea Sfintei Cuvioase Taisia

Aceasta a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea a fost de neam egiptean. Ca şi Pelaghia mai sus pomenită astăzi, şi Taisia şi-a petrecut parte a tinereţii ei în mari desfrînări.

Dar aceasta i s-a întîmplat Taisiei din pricina mamei ei, care a făcut din fiica ei de mică locaş al diavolilor. În milostivirea Lui însă Domnul, Carele nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, a aflat cale, în Minunata Lui Purtare de Grijă, pentru întoarcerea şi mîntuirea Taisiei. Unul dintre ucenicii Sfîntului Antonie cel Mare, anume Avva Pafnutie Sindonitul, a auzit de viaţa cea prea păcătoasă a Taisiei, şi de mulţimea bărbaţilor care merg la gheenă din pricina ei. El şi-a pus în inimă să o mîntuiască, cu ajutorul lui Dumnezeu. Luînd haine lumeşti, Sfîntul Pafnutie a luat un ban greu de aur şi a intrat în cetate. Taisia, gîndind că acest bărbat îi dă aurul pentru desfrînare, l-a poftit în cămara ei.

Atunci Avva Pafnutie şi-a deschis Sfînta lui gură şi a dat pe faţă toate păcatele şi ticăloşia Taisiei, cerîndu-i să-i pară rău şi să se pocăiască. Atunci s-au trezit şi conştiinţa şi inima Taisiei, şi ea a plîns, pocăindu-se cu amar. Ea a împărţit îndată toate multele şi necuratele ei averi muritorilor de foame, şi a intrat în mînăstirea de fecioare la care a dus-o Avva Pafnutie, rămînînd acolo timp de trei ani, închisă singură într-o chilie.

Acolo ea a trăit numai cu pîine şi cu apă. Sfîntul Pafnutie a venit şi a cercetat-o cu puţin înainte de moartea ei, scoţînd-o afară din acea chilie, chiar nevrînd ea să iasă. Ea îndată s-a îmbolnăvit, şi după ce a bolit puţine săptămîni şi-a dat sufletul ei cel curăţit în Mîinile lui Dumnezeu. Sfîntul Pavel cel Simplu, un alt ucenic al Sfîntului Antonie cel Mare, a văzut în duh minunatul locaş pregătit de Domnul Taisiei celei pocăite, în ceruri. Sufletul sfinţit al acestei femei s-a înălţat la Domnul la anul 340.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Pelaghia

Această Pelaghia a fost o fecioară creştină din marea aristocraţie antiohiană. În timpul domniei lui Numerian, guvernatorul Antiohiei a trimis soldaţi care să o aducă înaintea tribunalului pe Pelaghia, cunoscută în toată cetatea pentru sfinţenia vieţii ei. Soldaţii i-au înconjurat palatul şi au cerut ca fecioara să iasă la porţi.

Ea i-a salutat de sus, şi cînd a auzit că soldaţii vor să o ducă înaintea judecătorului, s-a prefăcut voioasă şi le-a cerut să o îngăduie să îşi schimbe ţinuta. Apoi a urcat pe acoperişul casei, şi-a înălţat mîinile la rugăciune către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu îndelung, ca El să îi primească sufletul ei şi să nu îngăduie întinarea trupului ei, care ştia că o aşteaptă. Dumnezeu a primit sfîntul ei suflet, iar trupul Pelaghiei a căzut mort înaintea soldaţilor care se aflau sub zidurile palatului.

Sfîntul Ioan Hrisostom a zis despre aceasta: Moartea ei nu a survenit în urma unui proces firesc, ci mai curînd la porunca lui Dumnezeu. El a mai zis: Astfel, trupul ei cel fecioresc, mai curat decît aurul, a zăcut la pămînt. Îngerii l-au înconjurat, Sfinţii Arhangheli l-au cinstit, şi Hristos Însuşi a stat lîngă el.

Cîntare de laudă la Sfînta Cuvioasă Pelaghia

Pelaghia cea mult păcătoasă a plîns cu amar,

Şi aflînd Credinţa sufletul şi-a luminat.

Lumea semne i-a făcut ca s-o ademeneasă iar,

Dar ea o a lepădat.

Conştiinţa ei s-a trezit, şi sufletul, ca din coşmar.

Ce mult s-a chinuit! Cît s-a nevoit, cît a îndurat

Pentru a ei mîntuire!

Sufletul ei cu păcătosul ei trup a luptat,

Şi acesta i s-a făcut ca un măr putred.

Ea muceniceşte a plîns şi s-a nevoit

Pînă ce sufletul ei nenorocit i l-a sfinţit Domnul.

Pe cer soarele de Domnul zidit străluceşte,

Dar al Pelaghiei suflet străluceşte mai mult.

Pocăinţa! Pocăinţa ne-a dăruit Domnul,

Pelaghia cu aceasta s-a preaslăvit.

Cugetare

O, de-am investi şi în sufletele noastre efortul pe care îl investim în confortul nostru trupesc! De-am fi tot atît de dornici să ne împodobim cu virtuţile înaintea lui Dumnezeu, pe cît sîntem în a ne împodobi trupul cu cele stricăcioase! La început, şi Pelaghia cea păcătoasă, şi Taisia nu se interesau decît de frumuseţea trupurilor lor, care le ţinea sufletele în robie.

Amîndouă nu se străduiau decît pentru deşertăciune: a rochiilor splendide, a parfumurilor, a tuturor podoabelor! Ele erau înconjurate numai de linguşiri şi laude, pe care şi le doreau şi cu care se hrăneau. Dar ce schimbare neaşteptată în vieţile lor! O schimbare mai minunată decît a altoiului care scoate mere nobile din mere pădureţe, sau preface într-un lac de apă limpede şi dulce mlaştina cea rău mirositoare!

Cînd a văzut-o întîia oară Preasfinţitul Nonnus, înconjurat şi de alţi Sfinţiţi Ierarhi, pe desfrînata Pelaghia pentru întîia oară, împodobită şi frumoasă ca o zeiţă şi înconjurată de sclavii şi sclavele ei, gătită cu cea mai scumpă şi mai aleasă podoabă de mătase, cu brăţări, coliere şi inele şi înmiresmată cu parfumuri rare, el a lăcrimat şi a zis celor ce erau cu dînsul: Cu adevărat, mult învăţăm de la această femeie. Domnul o va pune de faţă la înfricoşata Judecată şi ne va osîndi cu pilda ei. Oare cîte ceasuri pe zi nu petrece această femeie în cămara ei, îmbăindu-se şi gătindu-se, împodobindu-se şi privindu-se în oglindă - pentru ce?

Doar spre a apărea un ceas, mai strălucitoare ca soarele, înaintea oamenilor. Iar noi, carele Mire avem pre Hristos Cel Nemuritor din ceruri, nu ne străduim măcar puţin timp pe zi ca să ne împodobim nevăzuţi de nimeni cu pocăinţa! Noi nu grăbim să ne îmbăiem cu lacrimile, nici să ne împodobim întru frumuseţea virtuţilor, ca să apărem şi noi mai frumoşi decît soarele înaintea lui Dumnezeu!

Luare aminte

Să luăm aminte la nedreptăţile regelui Ahab şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui pentru aceasta, adusă prin Prorocul Ilie (III Regi 16, III Regi 17):

• La cum Ahav s-a dat pe sine cu totul închinării la idoli, şi a făcut ceea ce este spurcat înaintea lui Dumnezeu;

• La cum Prorocul Ilie a închis cerurile cu rugăciunea, şi nu a mai plouat pe pămînt timp de trei ani şi jumătate.

Predică despre pieirea săbiilor vrăjmaşului, de la sfîrşit

Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărîmat; pierit-a pomenirea lor cu sunet (Psalmul 9:6).

Vrăjmaşul neamului omenesc, cela ce a fost ucigaş de oameni încă de la început, a folosit orice arme şi cea mai deşănţată înşelăciune împotriva omului, dintotdeauna. El zi şi noapte inventează arme şi ţese intrigi noi, în scopul de a distruge oameni, indiferent cum şi cîţi, răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5:8). El se ascunde ca un şarpe şi îşi aşteaptă cu răbdare drăcească prada; el îşi întinde mrejele pretutindeni, ca un păinajen, cu singura ţintă de a înşela vreun om şi a-l surpa în stricăciunea rău mirositoare a iadului. Popoarele păgîne erau cetăţile lui întărite.

Pînă la venirea lui Hristos, el a domnit suprem şi nestingherit în ele. Cînd acelea aduceau jertfe idolilor din capişti şi de pe înălţimi, lui îi aduceau; descîntăturile şi vrăjitoriile lui îi slujeau; el păzea, călăuzea şi sporea poftele tuturor desfrînărilor oamenilor; jertfele umane, patimile necurate şi arzătoare, ura, războiul, fărădelegile de tot felul, acestea erau plăcerea lui perpetuă. Dar la sfîrşit au pierit armele lui. Cetăţile lui au fost sfârîmate iar pomenirea lui a pierit cu sunet.

Acest sfîrşit de care vorbeşte aici prorocul este venirea Domnului Iisus Hristos în lume. Domnul Şi-a arătat puterea Lui asupra diavolului cînd a biruit ispitirile diavoleşti în pustia din munte. El Şi-a arătat stăpînirea asupra diavolilor cînd i-a scos afară din oameni, şi le-a poruncit să meargă într-un loc sau în altul; El Şi-a arătat stăpînirea Lui absolută şi invincibilă asupra păcatului şi morţii prin Patima şi Învierea Lui. Iar ceea ce este poate cel mai important aici, El S-a pogorît la iad şi a scos de acolo sufletele omeneşti şi a risipit puterea diavolului.

El nu a dorit să-i piardă cu desăvîrşire, ci doar să-i împrăştie şi să le distrugă desăvîrşit armele; El i-a zdrobit şi i-a împrăştiat aşa cum a făcut-o mai după aceea şi cu iudeii, dar mai cumplit decît cu iudeii. El a eliberat poporul omenesc din stăpînirea lor, iar ceea ce este şi mai important, El a dat putere oamenilor asupra diavolilor, astfel încît ei pot să îi scoată afară din sufletele, trupurile şi casele lor şi chiar şi ale altora (aceştia ce fac acestea din urmă sînt Sfinţiţii Preoţi şi Sfinţii) cu Numele Lui Cel Sfînt! Oare vedem noi cum a împletit Domnul biruinţa Lui asupra diavolului cu milostivirea şi dragostea faţă de noi? El l-a slăbit şi l-a zdrobit atît de tare, El l-a înfricoşat şi l-a risipit atît de desăvîrşit, încît l-a dat cu totul în puterea oamenilor! Dar nu a tuturor, ci doar a acelora care cred cu adevărat şi desăvîrşit în El şi împlinesc întocmai Sfintele Lui porunci. Acestora le-a dat Domnul putere asupra diavolului, şi acestora le-a dat şi armă, arma Sfintei Cruci.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce ne-ai mîntuit pre noi din puterea diavolului, ajută-ne nouă să lucrăm şi această mai mică parte ce ne-ai lăsat-o nouă, căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.