SINAXAR 15 SEPTEMBRIE

 

Luna septembrie în 15 zile întru această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni

Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Mării Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mănăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sfâtul Munte al Athosului, intrând în Mănăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit. Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvnă deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mănăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toată vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătuta dragoste faţă de toţi oamenii. La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aici a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul fiind îngropat în biserica mănăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitană din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa. Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Tot întru această zi pătimirea Sfântului,

Marelui Mucenic Nichita

Acest Sfânt Nichita a trăit pe vremea împăraţilor din neamul marelui Constantin şi, îndeosebi, pe vremea lui Valens (364-378). S-a născut şi a crescut în Dacia lui Traian, de pe malul stâng la Dunării, ţară pe care, pe acele vremuri, o stăpâneau goţii. Sfântul a fost învăţat şi botezat în legea creştinilor de fericitul Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întâiul Sinod din Niceea, din 325, întărind dogmele sfintei credinţe. Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor şi Fridigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin cu credinţa. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370, Atanaric porni o prigoană grozavă împotriva creştinilor. El hotărî să poarte un idol, într-o căruţă, în toate locurile unde unde se aflau creştini şi porunci să fie omorâţi toţi, care nu vor să se închine la idol. Şi ardeau pe creştini prin casele lor şi prin bisericile unde se adunau la rugăciune. Iar Sfântul ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege. Deci, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri. Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, pentru a urma păgânătatea barbarilor, fericitul a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit. Iar trupul lui a fost strămutat în Cilicia şi acolo înmormântat cu mare cinste. Dumnezeului nostru slavă ! Întru aceeaşi zi, cuvânt din Limonar, despre gânduri       Un frate locuia în pustie şi era muncit de dracul desfrânării. Şi a venit la părintele Pahon, spunându-i lui războiul. Iar el, răspunzând i-a zis: "Nu te mira de lucrul acesta, că nu-l pătimeşti din lenevire. Că mărturiseşte ţie şi locul şi lipsa celor pentru trebuinţa trupească, că nu sunt aici vorbe muiereşti. Ci, mai vârtos, din fapta bună ţi se întâmplă ţie vrăjmăşia. Că din cauza ostenelii este războiul desfrânării. Că, uneori trupul nostru se sălbăticeşte din traiul cel bun, iar, alteori, patima năvăleşte asupra noastră prin gânduri, iar, alteori, însuşi dracul, din zavistie, ne face războiul. Că eu, de multe ori, luând seama, m-am aflat în unele ca acestea. Că, iată, mă vezi pe mine om bătrân, având patruzeci de ani de chilie şi îngrijindu-mă de a mea mântuire, şi atât de bătrân fiind şi până în ziua de astăzi îmi face mie război". Învăţătură a Preacuviosului, Părintelui nostru Efrem Sirul, că nu se cade a ne jura, nici a grăi de rău         A zis Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale". Eu însă vă spun vouă: să nu juraţi nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici în Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui Împărat, nici pe capul tău, să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei, 5, 33-37). Şi cum îndrăznim noi a călca poruncile Celui ce ne-a făcut pe noi? După cel ce zice: "Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul" (Ps. 72,9). Şi îndrăzneşti a-ţi deschide gura ta fără de frică şi a slobozi cuvinte de jurământ şi de defăimare la cer şi nu ai teamă că secera cea de văpaie, pe care a văzut-o Proorocul, s-ar putea sălăşui în casa ta, până când te va pierde din cele de sub cer, că îndrăzneşti a-ţi deschide împotriva Atotputernicului Dumnezeu, către Care îngerii, arhanghelii, heruvimii şi serafimii nu îndrăznesc a căuta, căci cu frică şi cu cutremur mare, stau înaintea Lui, lăudând numele Lui Cel înfricoşător şi preaslăvit şi cu totul vrednic de cinstit. Precum este scris: "Îndrăzneţii, îngâmfaţii, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc în faţa Domnului judecata defăimătoare împotriva lor. Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără de minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor" (II Petru, 2, 10-12). Iar tu, om fiind, nu te cunoşti pe tine; sau ţi se pare că aceasta îţi face îndreptăţire; Nu, zic ţie. Ci întru pieire şi pierzanie îţi va ieşi ţie lucrul acesta, că şi sufletele altora le întinezi, ajutător făcându-te satanei. Că, zice Apostolul: "Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea, cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col.3, 16). Iar tu, în locul acestora, lucruri împotrivă înveţi: defăimări şi jurăminte. Şi te faci pe tine, şi pe cei ce urmează nebunia ta, fii ai gheenei. Că gura pe care Dumnezeu a zidit-o pentru preaslăvirea Sa, tu pe aceasta cu defăimări ai umplut-o. Deci, încetează, omule, ca nu cumva însuşi cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta şi să-ţi ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alţii, după ce se împacă, se ruşinează a se privi în faţă; cum tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoşătorului divan, cum îndrăzneşti unele ca acestea a zice? Nu te temi, că s-ar putea să se pogoare foc din cer şi să te mistuiască pe tine, când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta, că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul sub picioarele tale şi să te înghită? Nu te înşela, omule, este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit. Ascultă pe cel ce zice: "Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii. Până când întărâtăm pe Cela ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru el Duh de viaţă, Care a şi supus toate sub picioarele Lui, Care ne cearcă şi ne miluieşte, Cela ce şi pe Unul născut Fiul Său l-a dat pentru viaţa tuturor ! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini şi mărăcini Îi aducem, al căror sfârşit este arderea. Întoarce-te dar, de acum înainte, la iubitorul de oameni şi nepomenitorul de rău Dumnezeu, cerând pază gurii tale şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale. Că văd pe Proorocul cât de înfricoşat şi de cutremurat strigă, vorbind cu Dumnezeu, prin curata rugăciune, zicând: "Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am cutremurat de punerile Tale la cale, Dumnezeule". Şi iarăşi: "Auzit-am de aceasta şi lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele; putreziciunea a cuprins oasele mele şi picioarele mele au şovăit" (Avacum, 3,2,16). Iar, dacă rămânem defăimând pe Dreptul Judecător, să ascultăm pe Apostolul, care zice: "Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui". (Rom,2,4-6). Drept aceea şi în alt loc zice: "Dacă greşind, va greşi omul către om, se vor ruga pentru dânsul către Domnul. Iar dacă Domnului vom greşi, cum ne vom mai ruga Lui?" Deci să ne pocăim, fraţilor. Până când amărâm pe Cel ce ne-a făcut pe noi? Dacă vom pierde limanul, unde ne vom mântui în vreme de furtună şi de vifor?Dacă pe Domnul vom întărâta, către cine vom scăpa în ceasul necazului şi al nevoii? Eu, fraţilor, acestea am scris vouă, nu ca unul ce arată cu fapta adevărul, ci ca un frate sfătuindu-vă. Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. Pentru aceea şi pe voi vă rog, eu, cel ticălos între oameni, să vă rugaţi pentru mine către Domnul, ca să şteargă mulţimea păcatelor mele, mai înainte de sfârşit, ca să nu fiu ruşinat în aşteptarea mea. Şi în ceasul morţii să caute spre mine, după mulţimea îndurărilor Sale. Şi, prin îngeri credincioşi şi de lumină purtători, să povăţuiască păcătosul meu suflet şi, împreună cu ale voastre, în locaşul drepţilor să-l odihnească. Că ce fel de frică şi de cutremur nu are sufletul în ceasul acela? Căci, dacă acela ce se duce într-o ţară depărtată, stă şi se minunează, văzând popor străin şi de altă limbă, pământ pe care niciodată nu l-a văzut, apoi, în ce fel de frică ne este sufletul, când se mută din lumea aceasta în ceea ce va fi să fie, văzând atunci cele ce niciodată nu le-a văzut? Deci, să ne îngrijim de cele de acolo, iubiţilor, cu tot sufletul şi inima. Să slujim lui Dumnezeu cu toată tăria noastră. Să păzim poruncile Lui cu toată puterea. Să iubim înfricoşătorul şi preacinstitul Numele Lui, iar pe aproapele, ca pe noi înşine, ca să ne învrednicim a auzi binecuvântatul glas; "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii". (Matei, 25, 34). Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce ne umple pe noi de binecuvântarea Sa, că întru toţi vecii este mila Lui. Amin.

Viața pe scurt - Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (sinaxar)

Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul s-a născut pe teritoriul actual al țării noastre, într-un sat din Câmpia Dunării, în secolul al IV-lea, atunci când, peste toată creștinătatea domnea marele împărat Constantin cel Mare. Familia Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul era originară din Asia Mică, părinții săi provenind din Cilicia, teritoriul Greciei zilelor noastre, aceștia, cel mai probabil fiind aduși la nord de Dunăre împotriva voinței lor, de către colonizatorii goți.

În vremea aceea, în țara noastră pe numele ei Dacia în acele timpuri, poporul got, care stăpânea acest teritoriu, era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goției (Daciei) fiind un rege barbar și păgân, purtând o ură de moarte creștinilor; și Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul țării, fiind un creștin evlavios. Așadar, zona în care viețuia Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul se afla sub stăpânirea păgânului Atanaric. Astfel, în anul 370 regele necredincios, pornind o prigoană împotriva creștinilor pe care îi ura profund, a așezat un idol într-o căruță, mergând din cetate în cetate, poruncind tuturor să se închine acestuia. Totodată, în nebunia lor, păgânii ardeau bisericile creștinilor, urmărindu-i pe aceștia, ca, în cazul în care s-ar fi adunat undeva la rugăciune să fie prinși și siliți să treacă la credința păgână. În acele vremuri zbuciumate și-a aflat mucenicia și Sfântul Sava de la Buzău împreună cu alți credincioși.

Încă de mic, Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a învățat tainele credinței în Hristos de la episcopul Teofil al Sciției și Goției (Daciei) fiind în același timp și botezat de acesta. Călugărindu-se la una din mănăstirile din sudul Dunării sau poate în Munții Buzăului, unde era o mică așezare monahală cunoscută, tânărul Nichita, a fost hirotonit preot de același Teofil ajungând prezbiter misionar prin sate, aducând la dreapta credință și botezând mulți daco-romani și goți.

Mucenicia Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul

Cu sufletul plin de harul ceresc Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul îi îmbărbăta pe creștinii din jurul său încurajându-i să treacă peste toate obstacolele vieții cu gândul la cele veșnice întru Hristos. Aflând mai marii goților despre activitățile creștine ale Sfântului Nichita, despre creștinarea localnicilor în ciuda persecuțiilor pornite împotriva lor, în anul 372, fericitul preot Nichita a fost prins de ostași în biserică, chiar în timpul slujbei. Chinuit de aceștia, refuzând categoric a se lepăda de credința cea sfântă a Mântuitorului Hristos, Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul își va săvârși mucenicia fiind ars de viu. Prin voia lui Dumnezeu, trupul său a rămas însă nevătămat de flăcări fiind iluminat cu o minunată strălucire.

Surse: orthodoxwiki, Radio Renasterea, calendar-ortodox, pemptusia.

Unde se găsesc moaștele Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul

La adăpostul nopții, un prieten al mucenicului, un creștin pe nume Marian, a recuperat trupul Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul și l-a așezat într-o raclă spre închinare. Mai târziu, în anul 451, sfintele sale moaște au fost duse de creștini în Cilicia, provincia de obârșie a strămoșilor Sfântului, fiind așezat într-o biserică din orașul Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie. O parte din moaștele Sfântului Mare Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani din Serbia. Cinstindu-se ca "mare mucenic" în toată Biserica Creștină, Sfântul Mare Mucenic Nichita este prăznuit în fiecare an pe 15 septembrie spre slava lui Dumnezeu.

Etimologia / semnificația numelui Nichita

În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul!

NICHITA - (gr. Νικήτας) sau Niceta (greacă: "nikê",) este un nume bărbătesc, din ce în ce mai rar folosit cu acest statut, provine, potrivit cercetătorilor lingviști, de la forma de origine greceasca Niketas, în componenta căreia recunoaștem cu ușurință elementul "nike-", ce înseamna "victorie", aceasta fiind, de altminteri, și semnificația numelui Nichita. Un aspect extrem de interesant, referitor la acest prenume, este faptul ca Nichita era folosit, chiar înainte să ajungă la popoarele vecine, de către populația daco-romană, ceea ce ne îndreptățește să afirmam că este unul dintre cele mai vechi nume de persoana din onomastica noastră. În prezent numele Nichita este popular în Grecia și în Rusia.

Derivate ale numelui Nichita

Nechita, Niceta, Michita, Nichitus, Chita, Chitu, Chitila.

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Nichita?

Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 15 septembrie când este pomenit Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul, pe data de 3 aprilie atunci când este sărbătorit Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul, pe data de 28 mai când sărbătorim pe Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului și pe data de 24 iunie când îl prăznuim pe Sfântul Niceta de Remesiana.

Icoana Sfântului

Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul 15 septembrie - Icoana Acatist

Dionisie din Furna în "Erminia picturii bizantine" nu ne furnizează detalii despre felul în care trebuie să fie pictat Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul.

Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine

Rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul

Sfinte Mare Mucenice Nichita, cel ce te-ai născut pe meleagurile țării noastre, fiind de neam asemeni Sfântului Apostol Pavel, bucură-te căci acum viețuiești în ceruri, alături de Dumnezeu și de toate Puterile Cerești. Roagă-te pentru noi, cei ce suntem acum urmași ai tăi, pentru sănătate trupească, fericire sufletească și bunăstare zilnică. Roagă-te, Sfinte Mucenice Nichita, lui Dumnezeu, neîncetat, pentru tot poporul creștin. Sfinte Mare Mucenice Nichita, cel ce asemeni Sfântului Mucenic Sava de la Buzău ai viețuit și ai pătimit, suferind mucenicia, aici, pe pământul patriei noastre, te rog, ca împreună cu acesta, prin calde și neîncetate rugăciuni, să obțineți pentru noi, prin mijlocirea voastră, de la Stăpânul și Dumnezeul nostru harurile dorite și împlinirea dorințelor noastre cele bune, pe care cu toată încrederea și dragostea vouă le încredințam. Amin.

Cântări Liturgice

Tropar - Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul, glasul 1

Purtătorule de chinuri, biruind mai întâi năvălirile barbarilor cu Puterea Crucii cea nebiruită, pe urmă ai surpat mândria demonilor, împotrivindu-te cu vitejia ta, înțelepte; și biruind-o, Sfinte Mucenice Nichita, ai luat daruri vrednice de biruință. Slavă lui Hristos, Cel Ce te-a întărit; Slavă Celui Ce te-a încununat; Slavă Celui Ce a mărit pururea cinstită pomenirea ta.

Condac - Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul, glasul al 2-lea

Tăind tăria înșelăciunii cu împotrivirea ta și luând cununa biruinței prin nevoința ta, te veselești împreună cu îngerii, Mărite Mucenice Nichita, cel cu nume de biruință, împreună cu dânșii neîncetat rugându-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi toți.

Viața completă - Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (Viețile Sfinților)

Dând semnul biruinței, cinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului ridicându-se la înălțimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinței purta, numindu-se Sfântul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălțarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruință, azi pe sfântul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tâlcuiește "biruitor".

Acesta, bun ostaș al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfânta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmașilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războiește pentru împăratul pământesc, altul pentru a sa întregime și slavă deșartă, iar altul pentru vremelnicile bogății. Sfântul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feții noastre și bogăție necheltuită niciodată. Să ascultăm unde și în ce fel acest ostaș s-a luptat pentru Hristos:

În vremilecând, întocmai cu Apostolii, Sfântul marele Împărat Constantin a început a lăți sfânta credință prin toată lumea, atunci și în țara goților, de partea stângă a râului Dunărea, bunăcredință sfântă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea țară a fost nașterea, creșterea și luminarea Sfântului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goților, care a fost și la întâiul sinod din Niceea (325) și a întărit dogmele dreptei credințe, cu limba și cu mâna, acela și pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credințe și întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea veche, diavolul, nesuferind să vadă lățirea sfintei credințe și înmulți-rea neamului creștinesc în mijlocul pământului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război și prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos și credeau într-însul, pentru că a îndemnat pe conducătorul țării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creștini și să piardă pomenirea lor din pământul său.

În vremea aceea s-a întâmplat o dezbinare a goților având război între dânșii, că despărțindu-se în două, o parte avea un povățuitor, anume Fritigern (369-380), iar altă pe Atanaric (367-381), barbarul păgân.

Icoana Sfântului Mare Mucenic Nichita Romanul 15 septembrie

Deci, când amândouă taberele de un neam și de o seminție s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dânșii și s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, având mai mare putere și vitejie, a biruit pe Fritigern, și i-a înfrânt pe ostașii lui, punându-i pe goană. Drept aceea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părțile grecești la împăratul Valens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dânsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunând Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese și luând oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmașului său și, trecând râul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să-l poarte înaintea taberelor sale și așa a năvălit asupra lui Atanaric. Și făcând război mare, cu puterea Crucii au biruit creștinii pe Atanaric și toată oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alții i-au prins vii, iar Atanaric cu puțini tovarăși abia au scăpat.

Din acea vreme a început a se înmulți mai mult între goți dreapta credință, cea creștină, pentru că văzând puterea cea nebiruită a crucii cu care se izbândea în războaie, mulți au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383). Acela a tălmăcit goților Scriptură și a tradus multe cărți din limba greacă în limba goților. Și creștea la barbari, din zi în zi, sfânta credință cea în Hristos și i-a ajutat în sârguința aceea și Sfântul Nichita, pentru că fiind de neam mare și slăvit în pământul acela, pe mulți i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credințe și prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

După câtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luând stăpânirea și puterea, îndemnându-l pe el diavolul, a ridicat asupra creștinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpânirii sale, răzbunându-și rușinea ce suferise; că de creștini fusese biruit și rușinat în război.

Atunci, Sfântul Nichita, aprinzându-se cu râvna cea după Dumnezeu, a ieșit la război împotriva amândurora vrăjmașilor, împotriva celui nevăzut și a celui văzut. Se luptă împotriva vrăjmașului celui nevăzut aducând pe cei necredincioși la credință, iar pe cei credincioși întărindu-i spre mucenicească nevoință, iar împotriva vrăjmașului celui văzut se lupta când mustra pe prigonitorul Atanaric și îl înfrunta pentru o așa nedumnezeire și neomenie, căci da la felurite munci mulțimea cea fără de număr a credincioșilor. Și i-a biruit pe amândoi: și pe diavol a călcat, și cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sârguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgânătatea sa, pentru că era ca un stâlp tare și nemișcat. Și ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoare cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului și chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a câștigat din aceasta păgânul? Nimic altceva decât că pe sine s-a aprins mai mult cu mânia, iar mucenicul, deși se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca și pasărea Fenix, din cenușă a răsărit spre cea mai bună, nouă și fără de moarte viață zburând. Iar prigonitorul, chiar și fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul și în cenușă și-a gătit în iad a i se risipi oasele. Așa Sfântul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos și s-a arătat biruitor și cu numele, și cu lucrul.

Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat și zăcea pe câmp aruncat și necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părțile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creștin bine-credincios, a venit în pământul goților pentru niște biruinți ale sale, și zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfântul Nichita și legase cu dânsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dânsul, când l-a văzut răbdând cu tărie schingiuiri până la sânge pentru credința lui Hristos. Și zăcând aruncat sfântul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, și să-l ducă pe el la moșia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cineva să îngroape trupul mucenicului.

Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar când a înnoptat și s-a pregătit să-și ducă la îndeplinire lucrul de care gândea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă și ploua; din această pricină se afla în mare mâhnire și nu știa unde să meargă și unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mâhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mângâierea, care oarecând pe magi prin stea i-a povățuit la Bethleem, acela și pe Marian l-a mângâiat în necaz și i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuință. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, luminându-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dânsa cu bucurie. Și venind la trupul sfântului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfântului cu pânză subțire, curată și luându-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecând pe Marian la întoarcere până la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

Așa Marian, câștigând comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază și degrabă s-a întors la moșia sa ducând cu sine trupul sfântului mucenic. Și ajungând la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvântat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfântul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogății, precum a binecuvântat oarecând casa lui Putifar pentru Iosif și casa lui Abiadar pentru Chivot. Și era îndestulată casa lui Marian cu bogăție îmbelșugată, și material și duhovnicește, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuință le izvorau tămăduiri de la mormântul sfântului. Deci, se adunau toată cetatea și locuitorii cei dimprejur la mormântul sfântului, încât nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioșii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toții să zidească o biserică în numele sfântului și într-însa să pună sfintele moaște; au și făcut-o degrabă, multă sârguința adăugând la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o și înfrumusețară cu podoaba cea cuviincioasă și frumoasă. Au deschis mormântul mucenicului și, luând racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou și acolo l-au pus pe el în pământ.

Iar Marian, spre binecuvântarea casei lui, a luat din moaștele sfântului un deget și îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaștele lui.

Fericitul Auxențiu, episcopul cetății aceleia, când a zidit biserica Sfinților Mucenici Taruh, Prov și Andronic, a trimis o scrisoare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaște ale acelor sfinți, poftind pe cetățeni ca să-i dea lui o parte din moaștele sfinților mucenici, la sfințirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetățeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaștele Sfântului Nichita, spre binecuvântarea cetății lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaștele sfântului mucenic și îndată piatra cea de marmoră care era pe mormânt s-a desfăcut în două, neavând nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormântul s-a atins cu îndrăzneală cu mâna sa de sfintele moaște și îndată i s-a uscat mina, și l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare și fulgere din cer au pogorât încât toți se înfricoșară. Și a cunoscut episcopul că nu binevoiește Dumnezeu ca să se împartă moaștele sfântului și se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mâna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfânt, luând-o, a lipit-o pe ea iar de sfânt, zicând: "Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ție a tămădui decât a vătăma, pentru că bun ești și următor al Celui bun și de ai vrut ca puțin să-l pedepsești pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?". Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mâna cea uscată a omului aceluia și toți s-au mirat de minunea Sfântului Mucenic Nichita și au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezând de-aci înainte să se mai atingă de moaștele sfântului, cântând pe deasupra îndestulate cântări, au acoperit iar mormântul cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul;
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul);
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului întâiului Mucenic și arhidiacon Ștefan;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numește Survia, care se află aproape de Macrenița cea din Zagora, și care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811;
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni;
Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinți Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timișoarei și a tot Banatul, făcătorul de minuni.

Pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Mucenice Nichita roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.

15 septembrie – Sf. Mc. Nichita; Sf. Cuv. Pilotei; Sf. Mc. Porfirie; Sf. Mc. Theodot, Asclepidot și Maximus; Sf. Vissarion, făcătorul de minuni, episcopul Larissei; Sf. Nou Mc. Ioan Criteanul; Sf. Iosif, episcopul cetății Alaverdi (Proloagele de la Ohrida)

15 septembrie

• Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Nichita

Acesta a fost de neam got. El a fost ucenicul lui Teofil, Episcopul Goţilor, care a fost unul dintre Părinţii Sinodului întîi Ecumenic de la Niceea [anul 325]. Cînd Athenarik, căpetenia goţilor, a început să îi tortureze pe creştini, Sfîntul Nichita a stat înaintea lui şi 1-a înfierat ca pe un păgîn şi un criminal. Torturat fiind în chip bestial, Sfîntul nu s-a lepădat nicicum de credinţa creştină, ci a mărturisit-o cu şi mai multă putere, slăvindu-L pe Dumnezeu şi mulţumindu-I Lui. În timpul torturilor mintea îi era aţintită la Dumnezeu, iar la piept, sub cămaşă, purta o icoană a Preasfintei Născătoare de Dmnezeu cu Pruncul lisus, în care Dumnezeiescul Prunc era închipuit stînd drept, şi ţinînd Sfînta Cruce în Mîinile Lui. Sfîntul Nichita purta la sine această icoană, deoarece însăşi Maica lui Dumnezeu i se arătase şi îl întărise în chinurile lui. La urmă călăul 1-a aruncat pe mucenic în foc, unde el şi-a dat sfîntul lui suflet. Cu toate acestea, trupul lui a rămas nears. Prietenul lui, Marianus, i-a luat trupul, 1-a scos din pămîntul goţilor (care se întindea în Valahia şi Basarabia de astăzi) şi 1-a dus în Cilicia, în cetatea Mopsuestia. Acolo el a ridicat o sfîntă biserică închinată Sfîntului Mare Mucenic Nichita, în care a aşezat şi moaştele făcătoare de minuni ale sfîntului. Sfîntul Mare Mucenic Nichita a luat cununa muceniciei la anul 372.

• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Pilotei

Preotul Sfîntul Pilotei a fost din satul Myrmix sau Mravin din Asia Mică. Maica lui purta numele fiului ei, în anagramă: Teofila. Sfîntul Pilotei, preot fiind, a fost un mare făcător de minuni întreaga lui viaţă. Odată el a preschimbat apa în vin, iar altă dată a înmulţit în chip minunat pîinea. El s-a odihnit întru Domnul în veacul al zecelea, iar din sfintele lui moaşte a izvorît mir.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Porfirie [îngînătorul sau măscăriciul]

Simţul Porfirie acesta s-a născut la Mimosa. Mai întîi el a fost saltimbancul personal al împărăratului Iulian Apostatul, pe care îl veselea cu jocul lui de mim, prin care îşi bătea joc de credinţa creştinilor şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Astfel, odată, parodiind Sfînta Taină a Botezului , el s-a cufundat în apă şi a pronunţat cuvintele întru Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh! Ieşind din acea apă, el a strigat: „Acum sînt Creştin!”. Toată lumea a crezut că şi acum glumeşte, însă Porfirie nu a mai glumit. El a încetat să îşi mai bată joc de creştinism, şi a luat moarte martirică pentru Hristos. El a fost decapitat la anul 361 şi s-a strămutat la locaşurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Theodot, Asclepidot şi Maximus

Toţi trei au fost de neam nobil, din cetatea Trachis. Ei au luat mucenicia pentru Hristos în satul Saltis de lîngă Filipopolis, între anii 305 şi 311, şi aşa s-au strămutat la locaşurile cereşti ale împărăţiei lui Hristos.

• Pomenirea Sfântului Vissarion Făcătorul de Minuni, Episcopul Larissei

Sfîntul Vissarion a întemeiat Sfînta Mînăstire a Mîntuitorului, din Eparhia Larissei. El a fost mare făcător de minuni, atît în timpul vieţii cît şi după fericita lui adormire.

• Pomenirea Sfântului Nou Mucenic Ioan Criteanul

El a luat mucenicia pentru credinţa creştină la Efes[ul cel nou, cf. Sinaxarul din Minei], fiind omorît de către turci, la anul 1811.

• Pomenirea Sfântului Iosif, Episcopul cetăţii Alaverdi [ din Georgia]

Acest Sfînt a fost unul dintre cei Treisprezece Părinţi Sirieni (pomeniţi la 7 mai), care au fost trimişi în Caucaz ca să predice acolo Sfînta Evanghelie. Sfîntul losif s-a odihnit cu pace în Domnul la anul 570. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc în biserica-catedrală din Alaverdi.

Cântare de laudă la Sfântul Mare Mucenic Nichita

Acela iubitor de poporul său este,

Care pentru poporul lui înalţă

Altar adevărat Domnului Celui Viu.

Athenaric gotul silnic a domnit,

Şi jertfe a adus morţilor idoli.

Dar Nichita Sfîntul, ostaşul lui Hristos,

Vestit-a curajos mîntuirea veşnică.

El întru al nopţii întuneric a strălucit Lumina Veşniciei

El al idolatriei întuneric l-a risipit

Din al oamenilor inimi.

Sfîntul Nichita împotriva regelui a stat,

Şi cu curajul lui a uimit poporul.

El puterea întunericului o a rispit

Cu puterea Crucii Preacinstite.

El întru ale oamenilor inimi a sădit

De Dumnezeu sfînta frică.

Roşul sîngelui lui fost-a ca trandafiriul

Zorilor zilei celei noi,

Publicitate

Setări pentru confidențialitate

Iar duhul lui fericit sălăşluitu-s-a

La Curţile Împărăţiei Cerului.

Nichita Sfîntul întru foc s-a săvîrşit,

Dar flăcările lui nu l-au ars pînă azi.

Goţii întru numele Domnului

Sfîntul Botez au primit,

Şi pre Nichita Sfîntul îl proslăvesc în veci.

O, Sfinte Mare Mucenice Nichita,

Cela ce eşti glas al trîmbiţei lui Dumnezeu,

O, mucenice viteze, ce pre poporul tău l-ai iubit!

Tu pămînteştile corturi lepădat-ai,

Iar acum ca un împărat şezi în ceruri

De îngeri înconjurat!

Ci roagă-te Domnului, ca unul ce la El ai îndrăznire,

Ca să mîntuiască ca un Milostiv

Sufletele noastre!

Cugetare

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Galateni 6: 7).

Dumnezeu fie îi pedepseşte pe batjocoritori spre a-i întoarce de la rătăcirea lor, fie îi preface întru cele de ei batjocorite.

La început Sfîntul Porfirie, care era de meserie îngînător, adică saltimbanc, sau măscărici [ceea ce azi s-ar numi actor] a fost vestit între păgîni ca batjocoritor al lui Hristos.

El odată a trebuit să batjocorească, înaintea lui Iulian Apostatul şi a curţii lui, Sfînta Taină a Botezului. S-a întîmplat însă atunci ceva cu totul neaşteptat. Cînd Porfirie s-a cufundat în apă rostind formula baptismală întru Numele Sfintei Treimi, duhul lui s-a schimbat deodată, şi el s-a făcut adevărat creştin. In loc să continue să-şi bată joc de Sfintele Taine şi de creştini, Porfirie a început să-şi bată joc de Apostat, rîzînd de idolatria şi de credinţa lui necurată, drept pentru care a fost torturat şi decapitat.

La fel s-a întîmplat şi cu comedianul Gennesus, care a trăit probabil în timpul lui Diocleţian.

El parodia Sfînta Taină a Litrughiei înaintea unei adunături de păgîni, care se amuzau grozav la batjocura şi la glumele lui. Dar deodată Gennesus s-a oprit şi a strigat înaintea tuturor: „Cred în Hristos, şi vreau să mă botez!”. La început spectatorii au crezut că şi aceasta face parte din farsă, dar Gennesus a strigat din nou credinţa lui în Hristos. El a rămas neclintit în credinţa mărturisită şi cînd a fost dus înaintea tribunalului, şi interogat sub tortură. De aceea el a fost la urmă omorît.

Astfel, batjocoritorul lui Hristos s-a prefăcut în Mucenic al lui Hristos.

Luare aminte

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu asupra prorocului celui neascultător (III Regi 13):

• La cum unui proroc i s-a poruncit să nu rămînă nicicum să bea sau să mănînce în cetatea idolatră Bethel;
• La cum prorocul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, ci a cedat unor rugăminţi şi a rămas să bea şi să mănînce la o casă din Bethel;
• La cum, ieşind să plece, a fost sfîşiat de un leu pe cale.

Predică

Despre îndoita mărturie despre Fiul lui Dumnezeu – „Eu sînt Cel ce mărturisesc despre Mine însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Cel Care M-a trimis” (Ioan 8: 18).

Scris este în Lege că este nevoie de mărturia a doi oameni, pentru orice dovedire.

În primul rînd, Domnul le-a oferit iudeilor nu doi, ci trei mari martori cu privire la Sine. Aceşti trei mari martori sînt Tatăl, propriile Lui lucrări, şi prorociile Sfintei Scripturi (loan 5: 36-39).

Cu toate acestea, după ce a lucrat multele minuni, după ce a predicat din belşug învăţătura cea Nouă şi Mîntuitoare, El le-a zis iudeilor că singură mărturia Lui despre Sine puternică este să probeze adevărul, şi suficientă (loan 8: 14).

La urmă, El a întărit din nou înaintea lor mărturia a Doi: a Sa proprie, şi a Tatălui despre Sine, spre a împlini şi litera Legii Vechi, care cerea mărturia a doi martori.

Astfel, Domnul închide peste tot gurile tuturor necredincioşilor, cărora nu le mai rămîne nici o împotrivire decît crima şi asasinatul, ultima armă a acelor care refuză să accepte adevărul, care calcă în picioare, precum nişte animale, raţionalitatea şi evidenţa lui. Mai ales în acest ultim caz al dublei mărturii, în care Domnul a adus mărturia Sa proprie şi pe cea a Tatălui, El a voit să le mai arate iudeilor şi că El este Persoană [Ipostas] aparte de Tatăl, dar de o Fiinţă cu El. De aceea şi sînt Două Mărturii: a Lui însuşi, şi a Tatălui. Următoarele cuvinte ale Domnului confirmă acest lucru: „Dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu” (loan 8: 19). Avem aici expresia completă a unimii esenţiale dintre Tată şi Fiu, şi nu rămîne nici o umbră de îndoială că în aceste cuvinte Domnul Hristos exprimă egalitatea fiinţială dintre Sine şi Dumnezeu Tatăl. Aceste cuvinte adică au în vedere Dumnezeirea Fiului, iar nu omenitatea Sa.

Oricine cugetă Sfînta Treime ca fiind o treime de fiinţe trupeşti se înşeală, în trup omenesc a venit numai Unul Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să mîntuiască lumea. Tatăl şi Duhul Sfînt nu au luat trup omenesc. După Dumnezeirea Lui, Fiul, deşi a luat trup omenesc, a rămas cu toate acestea egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt.

Rămînînd Dumnezeu Adevărat, întocmai cu Tatăl şi cu Duhul, El a îmbrăcat şi trupul omenesc şi firea omenească adevărată, astfel încît, din iubire de oameni, să li Se poată descoperi lor şi să îi mîntuiască.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce întru Una Sfînta Treime de o Fiinţă şi Nedespărţită eşti închinat şi slăvit, Carele ne-ai luminat pe noi şi ai strălucit preste noi Cuvîntul Cel întrupat al lui Dumnezeu, viază-ne pre noi pînă la sfîrşit cu Sfinţenia, Puterea şi Nemurirea Ta, şi ne mîntuieşte. Căci Ţie se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci, Amin!