SINAXAR 16 SEPTEMBRIE

Luna lui septembrie în 16 zile: Sfânta Mare Muceniţă şi Preaslăvita Eufimia

Această mult slăvită Muceniţă a trăit pe vremea urmaşilor lui Diocleţian (305-312) şi petrecea în rânduiala fecioarelor, îndeletnicindu-se cu duhovniceştile nevoinţe. Deci, a ieşit poruncă de la dregătorul Priscus să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Şi s-a adunat popor mult; iar unii din creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jerfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia, fecioara. Deci, prinzând-o pentru mărturisirea lui Hristos şi dând-o la chinuri cu foc, cu roată şi cu alte măiestrii de chinuri, au dat-o, la urmă, fiarelor sălbatice ca să o mănânce. Dar, măcar că a rămas nevătămată de fiare, Sfânta Eufimia şi-a dat sufletul său către Domnul. Biserica Ortodoxă o cinsteşte ca pe cei mai mari Mucenici. În vechime, erau în Constantinopol patru biserici ridicate în cinstea ei. Cea mai vestită a fost însă cea din Calcedon, în care s-a şi ţinut cel de-al patrulea Sinod a toată lumea, împotriva rătăcirii lui Eutihie, la anul 451. Părinţii de la Calcedon socoteau că izbânda hotărârilor soborului, se datora, în bună parte, mijlocitorilor Sfintei Eufimia. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Dorotei pustnicul

      Un frate, spunea fraţilor lucruri folositoare despre egumenul Dorotei, părintele său, că era el foarte ostenitor şi aspru vieţuia, şaizeci de ani având în peşteră; în toate zilele, pe zăduf, întru amiază-zi aduna pietre în pustie şi totdeauna făcea cu ele chilii şi le da celor ce nu-şi puteau zidi. Iar eu - a spus fratele - am zis lui odată: "Ce faci părinte, la nişte bătrâneţi ca acestea, muncindu-ţi trupul prin zăduful cel cumplit?" Şi mi-a răspuns mie, zicând: "Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe el". Şi mânca, cu măsură, în toate zilele, pâine uscată şi mărunte verdeţuri de salată, încă şi apa o bea cu măsură. Iar Dumnezeu îmi este martor că nu l-am văzut pe el întinzându-şi picioarele, nici dormind pe rogojină, nici pe pat. Ci în toată noaptea, şezând, împletea coşniţe de smicele de finic şi din ele îşi cumpăra hrana. Însă, cugetând eu că numai în vremea mea vieţuieşte atât de aspru şi vrând a afla, am întrebat pe mulţi ucenici de-ai lui, cu dinadinsul: "Aşa, oare, mereu i-a fost lui viaţa aspră?" Iar cei ce vieţuiau deosebi, îndreptându-şi bunele obiceiuri, mi-au spus că din tinereţe a avut acest fel de viaţă. Că niciodată n-a dormit după obicei, fără numai când lucra şi mânca închizându-şi uneori ochii; de vreme ce, de multe ori şi pâinea îi cădea din gura lui, în vremea mâncării. Deci l-am silit noi odinioară pe dânsul, să se odihnească puţin pe rogojină, iar el, cam cu jale, ne-a grăit nouă: "De veţi învinge pe înger să adoarmă, apoi şi pe mine mă veţi face să mă culc".

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, cum se cade a asculta la citirea sfintelor cărţi, cu ce nevoinţă a citi şi a lua aminte

      Zis-a fericitul Ioan Gură de Aur: "Când vei şedea tu la citirea dumnezeieştilor cuvinte, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ochii inimii. Ca nu numai să citeşti cele scrise, ci ca să le şi faci, ca nu spre păcat să citeşti cuvintele şi vieţile sfinţilor. Şi iarăşi, când vei citi cu multă sârguinţă, să citeşti cuvintele, cu dinadinsul şi cu toată inima şi să nu te grăbeşti numai a întoarce filele. De-ţi este ţie de trebuinţă, nu te lenevi, ci şi de două ori şi de trei ori să citeşti cuvintele şi chiar de mai multe ori, ca să înţelegi puterea lor. Iar când vei voi să citeşti sau să asculţi pe altul ce citeşte, apoi să te rogi lui Dumnezeu, aşa zicând: "Doamne Iisus Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău şi să-l înţeleg pe el şi să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate şi cele ascunse ale Înţelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea şi gândul, cu lumina înţelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le şi fac. Ca nu spre păcat să citesc vieţile şi cuvintele sfinţilor, ci spre înnoire şi spre luminare, spre sfinţire, spre mântuirea sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice. Că Tu eşti luminarea celor ce zac întru întuneric şi de la Tine este toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit".

 Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre Filarghie, monahul

      A fost un oarecare monah, Filarghie cu numele, care vieţuia în Ierusalim, lucrând lucruri de mână şi din osteneala sa îşi mânca pâinea sa. Iar odată, şezând el în târg îşi vindea lucrul său; şi oarecine şi-a uitat o pungă ce avea o mie de galbeni şi a aflat-o bătrânul. Deci a stat pe locul său, zicând: "Se cade celuia ce a pierdut-o să vie să-şi ia al său şi punga să-şi primească". Şi îndată a venit cel ce o uitase, plângând. Deci, primindu-l pe el bătrânul, i-a dat-o lui. Iar acela îl ţinea pe el, vrând să-i dea lui o parte oarecare, iar bătrânul nici nu se uita. Atunci a început a striga cel ce o pierduse: "Veniţi de vedeţi pe omul lui Dumnezeu, ce fel de faptă face acesta". Însă bătrânul, furişându-se, a fugit pe ascuns şi a ieşit din cetate, ca să nu fie cunoscut. Iar aceasta a făcut-o, ca să nu fie cinstit.

Alt cuvânt asemenea, dintru ale Fericitului Augustin

      În Mediolan (oraşul Milano, din Italia) era un şcolar cu frica lui Dumnezeu, care a găsit două sute de galbeni. Şi îndată a făcut ştiut pe la biserici, prin târg, că, cine a pierdut acei galbeni, să-i caute în cutare loc. Deci, venind păgubaşul, după semnele ce a arătat, i-a dat lui galbenii. El însă voia să-i mulţumească şi i-a dat lui douăzeci de galbeni, bucuros că i-a găsit, iar şcolarul nu voia să-i primească. I-a dat atunci zece galbeni, şi tot n-a voit să-i primească şi îi punea în mână cinci galbeni şi nu i-a luat. Atunci, cel cu galbenii, i-a aruncat toţi banii înainte, zicând cu mânie: "Dacă nu voieşti să-i iei, apoi, ia-i pe toţi, că eu nimic nu am păgubit". Şi fiindu-i jale şcolarului de el, a luat puţin din bani şi îndată i-a dat săracilor. Fericitul Augustin din Iopia zicea către popor: "Vedeţi ce fel de sfadă sfântă, vedeţi ce soi de binecuvântată împotrivire...".

16 septembrie – Sf. Mc. Eufimia; Sf. Cuv. Dorotei; Sf. Ciprian, mitropolitul Kievului; Sf. Mc. Ludmilla (Proloagele de la Ohrida)

Publicat pe 16 septembrie 2012 de Admin

16 septembrie

• Pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Eufimia

Sfînta Eufimia s-a născut în Calcedon. Tatăl ei, senatorul Filofron, şi maica ei, Theodorisia, erau creştini adevăraţi, plini de toată cucernicia şi evlavia. Fiica lor, Eufimia, era de o mare frumuseţe, şi trupească şi sufletească. Pe cînd odată Proconsului Priscus a organizat o mare serbare în Chalcedon, în care a poruncit şi aducerea de jertfe la idolul lui Ares, patruzeci şi nouă de creştini s-au ascuns, spre a nu fi nevoiţi să aducă jertfe idolului. Ei au fost însă aflaţi şi tîrîţi înaintea judecăţii, iar printre ei se afla şi Eufimia. Întrebaţi fiind cu aroganţă de către Priscus cum au îndrăznit să sfideze decretul imperial, ei au răspuns: „Comanda împăratului şi a ta se cuvine să fie împlinită atunci cînd nu este contrară poruncii lui Dumnezeu Celui din Ceruri. Dar dacă ea este potrivnică poruncii lui Dumnezeu, atunci ea nu numai că nu trebuie împlinită, dar încă combătută”. Cei patruzeci şi nouă au fost torturaţi bestial timp de nouăsprezece zile încheiate. În ziua a douăzecea Priscus a scos-o pe Eufimia de o parte, şi a început să o laude şi să o linguşească pentru frumuseţea ei, sperînd să o cîştige pentru idolatrie. Linguşirile senatorului însă au rămas zadarncie, iar acesta a poruncit din nou torturarea ei. Mai întîi a fost trasă pe roată, dar un înger al Domnului a venit la ea şi a sfărîmat roata. Apoi au aruncat-o într-un cuptor încins, dar şi acolo a fost păzită cu puterea lui Dumnezeu. Văzînd acestea, doi soldaţi, Victor şi Sosthenes, au crezut în Hristos, şi pentru aceasta au fost aruncaţi imediat la fiare, dîndu-şi astfel cu cinste vieţile lor. Sfînta Eufimia a fost după aceea aruncată într-o apă plină de tîrîtoare otrăvitoare, dar ea a însemnat apa cu semnul sfintei cruci şi a rămas nevătămată. La urmă a fost aruncată şi ea la fiare sălbatice, şi aşa şi-a dat sfântul ei suflet, mulţumind lui Dumnezeu. Părinţii ei au luat sfînt trupul ei şi 1-au îngropat cu cinste. Sfînta Mare Muceniţă Eufimia a luat cununa muceniciei la anul 304, şi a intrat în slava cea veşnică. Mai este prăznuită sfântă pomenirea ei şi la ziua de 11 iulie.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Dorotei

El a fost un mare nevoitor egiptean, care a vieţuit în veacul al patrulea. El timp de şaizeci de ani a petrecut întru toate nevoinţele pustniceşti, într-o peşteră din Tebaida. El s-a făcut vestit prin neobişnuita lui dragoste de oameni, întru care a strălucit şi cu minunile. Ziua el zidea chilii pentru fraţii ce veneau să se sălăşluiască în apropiere, iar noaptea o petrecea în lucrul mîinilor, întru neîncetată rugăciune şi psalmodie.

• Pomenirea Sfântului Ciprian, Mitropolitul Kievului

Sfîntul Ciprian acesta s-a născut la Târnovo, şi a vieţuit multă vreme la Muntele Athos. Nevoinţa lui era mai ales aceea de a recopia şi traduce cărţi sfinte. El s-a făcut astfel ucenic al lui Filotheos, Patriarhul Constantinopolului. Cînd Patriarhul a ajuns să îl cunoască pe Ciprian la Sfîntul Munte Athos, el 1-a cerut în slujba lui, iar mai apoi 1-a uns şi 1-a trimis să fie Mitropolit al Kievului. Ca Mitropolit al Kievului Sfîntul Ciprian a avut parte de multe dureri şi suferinţe, pe care le-a îndurat cu bunătate şi cu răbdare. Aceste nevoinţe ale lui au adus multă roadă, şi au folosit mult Biserica Rusă. El a păstorit Biserica kieveană timp de aproape treizeci de ani. Mai înainte de moartea lui, el a scris un cuvînt de despărţire, care a fost citit la mormîntul lui. El s-a săvîrşit către Domnul în şaisprezece zile ale lunii septembrie, din anul 1406. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni se odihnesc în Biserica Adormirii de la Moscova.

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Ludmilla

Ludmilla a fost bunica cneazului ceh Vatslav [Wenceslaus]. Ea a fost soţia Marelui Cneaz ceh Borivoy. Credinţa ei plină de rîvnă a adus pe mulţi păgîni la Biserica lui Hristos. Dar nora ei a urît-o de moarte, şi a plătit ucigaşi care au sugrumat-o pe Ludmilla la bătrîneţele ei. Vatslav a îngropat cu cinste trupul mamei lui în Biserica Sfîntului Gheorghie de la Praga. La sfintele ei moaşte sau lucrat nenumărate minuni. Sfînta cneaghină Ludmilla a fost asasinată la Techino, la anul 927. Cneazul Vatslav însuşi a mărturisit cu sînge marea lui rîvnă pentru ortodoxie, fiind asasinat, din această pricină, de fratele lui, Boleslav.

Cântare de laudă la Sfânta Mare Muceniţă Eufimia

Mult-binecuvîntata Eufimia, sfânta fecioară,

Pe sine ca o mieluşea de jertfi lui Hristos s-a adus.

Ea nici a oftat, nici s-a plîns, nici a jelit,

Ci pentru-ale ei chinuri a mulţumit lui Hristos.

În flăcări fiind, îngeri au pogorît la ea,

Şi focul l-au stins cu răcoare din Rai.

Cu adevărat neclintită este credinţa creştinilor!

Cu adevărat de nestins dragostea lor de Hristos!

O, Sfînta Eufimia muceniţă-fecioară a lui Hristos,

Ceea ce plină eşti de a Lui înţeleapciune!

Pentru-ale tale chinuri Domnul cu-a Raiului

Bucurie Te a răsplătit!

Tu îndrăznire multă ai înaintea Maicii lui Dumnezeu,

Şi a Dulcelui ei Fiu!

Cu-ale tale rugăciuni tu duci ajutorul lor lumii!

O, Sfînta Mare Muceniţă Eufimia,

Roagă-te pentru toţi păcătoşii,

Şi aduce-i pre ei la pocăinţă!

Cugetare

Adesea vin peste noi nenorociri neaşteptate, şi zadarnic este să ne întrebăm: „De ce tocmai nouă?”.

Singură Biserica lui Hristos poate oferi explicaţii adevărate, numai ea poate să arate adevărata cauză a fiecărui dezastru, a oricărei nenorociri.

Sfânta Biserică împarte aceste nenorociri în două mari clase: unele se abat asupra păcătoşilor din pricina unor păcate vechi, nespălate prin pocăinţă conştientă şi asumată. Altele se abat asupra drepţilor şi slujesc, după cuvintele Sfântului loan Gură de Aur, „ca mijloc de primire a cununilor, precum odinioară Iov îndelungrăbdătorul şi săracul Lazăr”.

Împărăteasa Eudochia a aderat în secret la erezia lui Eutihie, luîndu-se după sfatul perfid al eunucului ei, Hrisafie. Dar asupra capului ei nenorocirea s-a abătut fără întîrziere şi pe neaşteptate. Într-o zi, soţul ei, împăratul Theodosie, i-a oferit în dar un măr de o mărime neobişnuită. Împărăteasa a trimis mărul Senatorului Paulin care zăcea de o boală. Acesta, la rîndul lui, din dragoste faţă de împărat, i-a trimis lui acel frumos măr. Amănuntul acesta i-a dat motiv împăratului să creadă că între împărăteasă şi Senatorul Paulin se află o legătură ilicită. De aceea el i-a cerut împărătesei să îi arate mărul pe care i-1 oferise. „L-am mîncat!” a minţit împărăteasa. Faptul acesta a confirmat, în ochii împăratului, bănuiala lui, şi de aceea el imediat a surghiunit-o pe împărăteasă în Palestina. În timp Eudochia s-a curăţit de gîndurile şi credinţa ei eretică şi, cu ajutorul Sfinţilor Părinţi palestinieni, a revenit cu adevărat şi pe de-a întregul la ortodoxie.

Iată că nenorocirea abătută asupra capului împărătesei nu a fost cauzată de vreo legătură ilicită a ei cu Senatorul Paulin – ea fiind, în această privinţă, cu totul nevinovată – ci de aplecarea eretică a sufletului ei.

Iată şi un alt caz: Pe cînd era numai comandant militar, viitorul împărat Marchian a călătorit pe lîngă cetatea Filipopolis şi a văzut pe cale cadavrul unui om care fusese asasinat. Din pură compasiune, el a coborît de pe cal şi a pornit să îngroape cadavrul acelui om. Tocmai atunci, cineva care a trecut pe acolo şi 1-a văzut pe Marchian îngropînd mortul, a raportat autorităţilor că Marchian este un criminal. Pentru aceasta comnadantul Marchian ar fi fost pasibil de condamnare la moarte, dacă Dumnezeu nu ar fi descoperit în mod minunat pe adevăratul criminal.

Această nenorocire face parte din cea de a doua categorie, cea a primitorilor de cunună.

La scurt timp după acest incident, Generalul Marchian a fost ales împăratul Imperiului.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata judecată a lui Dumnezeu cu privire la vieţile oamenilor (III Regi 14):

• La cum fiul lui Ieroboam s-a îmbolnăvit şi a murit, ca pedeapsă pentru cumplita apostazie a tatălui lui, şi spre a fiului proprie mîntuire;
• La cum şi ceilalţi bărbaţi din casa lui Ieroboam au pierit desăvîrşit, iar trupurile lor au fost mîncate de cîini în cetate, şi devorate de corbi în afara zidurilor cetăţii.

Predică

Despre Domnul, Cel Care are Puterea – „Putere am Eu ca să-l pun [Sufletul Meu] şi putere am ca iarăşi să-l iau” (loan 10: 18).

Puterea dumnezeiască a Domnului nostru lisus Hristos s-a arătat în manifestarea deplinei Lui puteri asupra Lui însuşi. Dacă puterea dumnezeiască s-ar putea despărţi de dumnezeiasca iubire, atunci s-ar putea zice despre Domnul Hristos că ar fi stat în puterea Lui să Se întrupeze, sau să nu Se întrupeze; sau că ar fi stat în puterea Lui să moară, sau să nu moară. Dar El în baza dumnezeieştii Lui iubiri de oameni S-a întrupat, şi din pricina dumnezeieştii Lui iubiri de oameni S-a dat pe Sine morţii, punîndu-şi viaţa pentru turmă ca Păstorul cel Bun (loan 10: 11).

Omul care îşi ridică singur viaţa, nu are cu adevărat putere asupra vieţii lui, căci nu prin puterea lui proprie comite sinuciderea, ci prin puterea păcatului, sau a lui Satan, sau al vreunei alte împrejurări grave. Tot aşa, omul pe care îl omoară alţii nu are nici o putere asupra vieţii lui în faţa asasinilor lui: el nu poate spune: „Putere am să-mi pun viaţa”, căci atunci el îşi pune viaţa fără buna lui voie. Doar Domnul nostru lisus Hristos a putut rosti aceste cuvinte în prezenţa asasinilor Lui, iudeii: „Putere am Eu ca să pun sufletul Meu”.

Avînd acea putere, El ar fi putut, printr-o minune care Lui I-ar fi stat cu totul la îndemînă, să-i facă să piară pe toţi iudeii, mai înainte ca aceştia să îl dea la răstignirea pe Cruce. Dar El a văzut roadele mîntuitoare ale morţii Lui, şi de aceea S-a dat de bunăvoie morţii.

„Şi putere am iarăşi să-l iau [Sufletul Meu]”. Cu aceste cuvinte El a arătat Învierea Lui. Prin urmare, şi Moartea şi Învierea Domnului s-au făcut prin Puterea Lui cea dumnezeiască.

O, Stăpîne Atotputernice Doamne, Iubitorule de oameni, cît de minunat ai plănuit Tu mîntuirea noastră, cu a Ta Dumnezeiască Iubire şi Putere! Ajută-ne nouă să îmbrăţişăm din tot sufletul nostru Mîntuirea Ta! Căci noi Ţie îţi mulţumim şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin!