Barba Ogorului

 1. Spirit al grâului reprezentat de ultimele spice lăsate intenţionat nesecerate pe holdă pentru a rodi în anul viitor. Mănunchiul de spice legat la vârf cu fir roşu era cinstit cu sare şi o bucată de pâine aşezate pe pământ, la rădăcina plantelor (Câmpia Română, Moldova, Transilvania, Basarabia - zona Orheiului, Cetatea Albă)
2. Împletitură triunghiulară sau dreptunghiulară a spicelor de grâu făcută la începutul secerişului. Barba ogorului se păstrează la icoană ca ceva sfânt până la semănatul grâului, uneori până la seceratul recoltei viitoare.

ȘTIAȚI CĂ?
Grâul, aliment sacru, binecuvântat de Dumnezeu, din care se face «pâinea cea de toate zilele», colacii de nuntă, dar şi coliva şi colacii pentru sufletul celor adormiți, are o importanță primordială în viața țăranului român, el fiind sursă de viață. Tot din făină de grâu curat se fac şi colacii care se dau în dar colindătorilor, de Crăciun. De altfel, grâul este prezent şi în obiceiurile româneşti de Anul Nou, când se merge cu Plugul, Pluguşorul sau Semănatul. Apoi, din făina de grâu curat se fac pasca, dar şi prescurile, care sunt «însemnate» cu pristornicele sau păcetarele. Grâul însoțeşte omul în toate ritualurile de trecere: la naştere, în prima scăldătoare a copilului, se pune grâu, la nuntă, în semn de belşug, se aruncă boabe de grâu asupra tinerilor căsătoriți, iar la înmormântare, din boabele de grâu se face coliva ritualică.
În satul tradițional, la seceriş participa întreaga familie, iar când holdele erau întinse, se făcea clacă, cu secerători tocmiți. Ultimele spice de grâu fie erau lăsate pe câmp, nesecerate, pentru a asigura rod viitoarelor recolte , în acest caz ele se numeau „Barba Pământului”, „Barba lui Dumnezeu”, „Barba Ogorului”, „Barba Popii”. Spicele de grâu fie erau tăiate, strânse sub formă de mănunchi, snop sau împletite, purtând denumirea de „Buzdugan”, „Cruce”, „Cunună”.
Grâul a fost dintotdeauna considerat unul din cele mai importante elemente în istoria omenirii. Ţăranul român îl considera sacru, la fel ca toate produsele obţinute din grâu: pâinea, colacii, paştile, prescura.
Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi tmpuri, omul a asociat grâul cu Dumnezeu. Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia.
Grâul, prezent în toate ciclurile vieţii ţăranului. În comunităţile tradiţionale omul era însoţit de grâu pe tot parcursul vieţii – de la leagăn la mormânt.
Grâul adus în casă după seceriş, se punea pe masă însoţit de versuri care subliniază tocmai rolul său de apărător împotriva relelor şi aducător de prosperitate. Grâul era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că femeia înărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat.
Acestea însă nu sunt singurele aspecte care marchează importanţa grâului în viaţa omului de la sat. Şi fetele de măritat foloseau grâul în anumite ritualuri pentru a-şi vedea ursitul, dar era folosit şi în ritualul nunţii, unde avea un rol deosebit. Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşi lor şi averea să sporească precum grâul. Dacă omul s-a născut cu grâul lângă el, şi în moarte grâul este cel care-l însoţeşte. Lumânarea mortului era aşezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat.