În prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească şi ca „Moşii de toamnă”. Astăzi, în toate locaşurile de cult, după Sfânta Liturghie, se va oficia şi parastasul pentru cei trecuţi la Domnul.
Biserica Ortodoxă se află astăzi în ziua de pomenire a celor trecuţi în veşnicie, ziua „moşilor de toamnă”, aşa cum mai este numită în popor. Biserica şi-a manifestat întotdeauna grija faţă de cei care au plecat în veşnicie, consacrându-le ziua de sâmbătă pentru pomenirea generală a morţilor, rânduind cântări speciale în amintirea acestora.
Dar, în special, sâmbăta dinaintea Înfricoşătoarei Judecăţi, Sâmbăta Rusaliilor şi prima sâmbătă a lunii noiembrie sunt rânduite pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri cei din veac adormiţi, zile care poartă denumirea de moşii de iarnă, moşii de vară şi moşii de toamnă.
Din vremea Sfinţilor Apostoli
Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc.
În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: „Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”.
Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ierarhul antiohian definindu-l pe om drept „împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii” îi arată efemeritatea, căci el este „astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt.
Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este”, şi îndeamnă la purtare de grijă pentru folosul celor care au răposat: „Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos.
Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşătoarele Taine de cei în credinţă adormiţi”.
Biserica a hotărât să se facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Pomenirea celor care nu mai sunt printre noi este o dovadă de iubire nemărginită, care trece prăpastia morţii.
Pomenirea, un lucru folositor şi plăcut lui Dumnezeu
În această zi se oficiază Sfânta Liturghie, unde sunt pomeniţi cei adormiţi, fapt pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl numeşte „folositor şi plăcut lui Dumnezeu”, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune în privinţa aceasta. „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu ca acesta. Deoarece însuşi Sângele Domnului este cel care prin această jertfă se varsă pentru noi, netrebnicii”.
După dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte Slujba Parastasului cu unele rugăciuni speciale. Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de „parastas”, cuvânt de provenienţă greacă, care înseamnă „înfăţişare înaintea cuiva”, „mijlocire”, deci, prin acest serviciu religios se mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru cei morţi.
Cu acest prilej se aduc la biserică prinoase (colivă, vin, colaci) care, după ce sunt binecuvântate, se împart pentru sufletele adormiţilor noştri.
Simbolismul colivei
Coliva aminteşte de o minune a Sfântului Teodor Tiron, petrecută în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate alimentele din pieţe cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare, ca astfel să-i oblige pe creştini să întrerupă postul şi să consume jertfe aduse idolilor.
Sfântul Teodor Tiron, apărându-i în vis arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci să mănânce grâu fiert cu miere.
Pentru cinstirea înaintaşilor trecuţi la Domnul, „se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu”, care „arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos.
Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.
Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletul celor adormiţi, dar şi alte prinoase, lucruri folositoare pentru semenii noştri.
De asemenea, în unele locuri, la sate există tradiţia ca în această zi, în casele gospodarilor, să se facă o masă de pomenire la care sunt chemaţi rudele, vecinii, dar şi oameni nevoiaşi.
Nădejdea învierii
Cultul morţilor este fundamentat pe învierea lui Hristos care s-a făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „începătură (a învierii) celor adormiţi.
Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor (I Cor. 15) şi tot el ne îndeamnă „despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. cap. IV).
Astfel, prin pomenirea înaintaşilor în această zi, Biserica îşi exprimă speranţa răspunsului bun pe care îl vor primi la Judecata de Apoi toţi oamenii înviaţi întru nădejdea Împărăţiei cerurilor.
Sâmbăta Moşilor de toamnă
Sâmbăta Moşilor de toamnă este o zi specială în care Biserica noastră îi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru Domnul. În sfintele lăcaşuri, preoţii se roagă alături de cei vii, care aduc pentru adormiţii din neamul lor şi jertfele văzute: coliva, colacul, vinul, lumânările şi tămâia, împreună cu jertfa duhovnicească a rugăciunii. Străduindu-se să se roage în particular şi în biserică pentru cei care au fost luaţi din viaţa pământească, credincioşii împlinesc cântarea-rugăciune “Veşnica pomenire”.
Biserica noastră a dedicat ca zi de rugăciune pentru cei adormiţi sâmbăta, dar sunt rânduite şi zilele speciale de Pomenirea morţilor, în popor numite “ale moşilor”.
În Biserica Ortodoxă Română există trei sâmbete denumite “ale moşilor”. Sâmbăta Moşilor de iarnă precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne. Sâmbăta Moşilor de vară este înaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt, iar Sâmbăta Moşilor de toamnă este legată de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, fiind în prima sâmbătă a lunii noiembrie. Toate aceste sâmbete sunt numite “ale moşilor” deoarece prin cuvântul “moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam.
“Din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută a unui lucru. Astfel, în această zi trebuie să ne amintim de toţi înaintaşii noştri, părinţi, bunici, străbunici şi cei dinaintea lor, pe care nimeni nu-i mai pomeneşte. Acest termen ne duce cu gândul la toţi cei care au murit în Vechiul Testament, cu speranţa mântuirii prin Mesia, dar şi la cei care au murit pe neaşteptate sau nepregătiţi prin spovedanie şi împărtăşanie, şi care aşteaptă de la noi rugăciuni pentru iertarea lor.
Prin pomenirea celor adormiţi, prin rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu de a-i înveşnici şi odihni în slava Împărăţiei cereşti, mărturisim că moartea este doar un prag, o trecere spre deplinătatea vieţii. La nivelul personal al fiecăruia, dar şi comunitar-bisericesc, putem să fim în comuniune şi părtăşie cu cei care au adormit. Această comuniune cu cei adormiţi se realizează prin slujbele de pomenire ale Bisericii şi în special prin Sfânta Liturghie.
Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru cei adormiţi este să-i pomenim la Dumnezeiasca Liturghie. Fiind pomeniţi la Proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, din dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.
Iubirea şi grija faţă de cei adormiţi se manifestă în poporul binecredincios prin jertfele pe care acesta le aduce la biserică: lumânarea, coliva, vinul, tămâia, colacul. Aceste elemente, care însoţesc rugăciunea, au o semnificaţie profundă, care depăşeşte cu mult aspectul lor material.
Cei care nu înţeleg viaţa Bisericii privesc aceste lucruri smerite cu desconsiderare, plasându-le doar în spaţiul tradiţiei şi arhaicului, ca manifestări rurale, învechite. Aceste elemente sunt însă parte din viaţa Bisericii pentru că au o funcţionalitate foarte specială. Coliva, colacul, vinul, lumânarea, tămâia, însoţite de rugăciune, fac parte din cadrul legăturii credinciosului cu Dumnezeu. Ele activează în Biserică legătura cu Dumnezeu şi cu sufletele celor adormiţi.
Astfel, lumânarea, care stă la căpătâiul celui care se află pe patul de moarte şi îl însoţeşte apoi până la mormânt şi care este mereu aprinsă atunci când se fac slujbele de pomenire, este imaginea faptelor bune cu care acesta Îl va întâmpina pe Hristos Domnul la Judecată. Lumina ei, ca şi cea a candelei, îi luminează calea spre veşnicie, aşa cum Hristos Însuşi, Lumina lumii, îi luminează pe toţi cei care locuiesc în întuneric. Candela şi lumânările sunt nelipsite de la mormintele creştinilor.
Coliva este făcută din grâu fiert, îndulcit cu zahăr şi miere, în care se pun diferite aromate. Coliva simbolizează trupul omenesc, mai exact trupul celui adormit. Aşa cum boabele de grâu nu pot încolţi şi rodi dacă nu putrezesc, nici trupul omului, dacă nu moare şi nu este îngropat, nu poate învia. Coliva este o expresie naturală a credinţei în înviere. Dulciurile şi aromatele care intră în compoziţia colivei sunt simbol al virtuţilor cu care sunt împodobiţi sfinţii, pe care le-a avut în parte şi cel răposat. Sunt, de asemenea, chip al dulceţii vieţii celei veşnice, pe care ne rugăm să o dobândească cel răposat.
Vinul însoţeşte întotdeauna coliva. Culoarea lui roşie arată viaţa jertfelnică la care este chemat orice creştin pentru a primi cununa Împărăţiei. Vinul este, în acelaşi timp, element euharistic. În Sfânta Liturghie, vinul se transformă în Sângele Domnului Iisus Hristos şi se dă credincioşilor “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Preotul stropeşte în chipul crucii coliva cu vin, arătând dorinţa ca sufletul celui adormit să se împărtăşească deplin de Hristos Domnul în Împărăţia cerurilor.
Tămâia este arsă din belşug atât la locul de priveghi, cât şi în timpul slujbei înmormântării. Fumul şi buna mireasmă rezultate în urma arderii tămâiei creează o atmosferă de sfinţenie şi prielnică rugăciunii. Nu există slujbă din cultul divin public ortodox la care să nu se ardă tămâie. Este folosită cu precădere la slujbele pentru cei adormiţi, nu numai până la îngropare, ci şi după aceea, de fiecare dată când se fac pomeniri sau când cineva merge la mormântul rudelor şi prietenilor, pe care-l tămâiază cu mult drag şi evlavie. Fiind un element esenţial, tămâia devine astfel o expresie a credinţei în viaţa viitoare.
Tămâia este buna mireasmă duhovnicească a rugăciunii şi a faptelor iubirii care se înalţă la tronul lui Dumnezeu pentru pomenirea celor adormiţi şi pentru iertarea păcatelor lor.
Tămâia şi lumânarea sunt cele mai frecvente jertfe pe care credincioşii le aduc la biserică şi arată prin simplitatea şi curăţia lor că lui Dumnezeu trebuie să-i fie aduse cele mai curate gânduri şi fapte bune neamestecate de rele. Ştiind că măsura omului nu poate fi deplină, ne rugăm lui Dumnezeu să curăţească prin Duhul Sfânt pe noi şi darurile noastre.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne pomenească întru împărăţia Lui, cu toţi cei pe care-i purtăm în gânduri şi în inimi, vii sau mutaţi de la noi. Amin.
Câtă vreme este ziuă
“Priveghează și întărește ce a mai rămas și era să moară.” (Apocalipsa 3,2)
Când durerea voastră este gata să se prefacă în disperare, într-o suferință neostoită pentru ceea ce ați pierdut, aduceți-vă aminte de ceea ce aveți încă. Amintirea celor răposați nu trebuie să se șteargă din inima noastră, dragostea față de ei nu trebuie să înceteze, ci trebuie să se prefacă în dragoste de cei rămași în viață și să ne îndemne să slujim acestora, pomenindu-i pe răposați.
Când îi pierdem pe cei apropiați apar aproape inevitabil părerea de rău și căința pentru faptul că, atunci când erau în viață, nu i-am prețuit îndeajuns, nu i-am iubit îndeajuns, nu i-am mângâiat îndeajuns; ne doare să ne dăm seama că nu le-am oferit tot ce am fi putut și că acum nu mai putem îndrepta nimic! Nu trebuie să ne lăsăm însă copleșiți de sentimentele acestea, ci se cuvine să tragem din ele învățăminte.
Amintindu-ne de toate scăpările din trecut, să lucrăm cu mai multă râvnă în prezent, și atunci părerile de rău nu vor fi zadarnice, ci vor fi prefăcute în putere vie, în dragoste, prin dorința arzătoare de a ne dărui slujirii celor rămași alături de noi.
Ați pierdut mult? Gândiți-vă că puteți fi de folos multor altora. Câte lacrimi mai puteți șterge, câte suferințe mai puteți ușura, câte inimi singuratice mai puteți încălzi cu iubirea voastră! Vine noaptea, când nimeni nu poate să mai lucreze (Ioan 9,4). Lucrați, așadar, cât timp este ziuă, și întăriți ce-a mai rămas. Amin.
(din cartea “Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu”)
Aducerea aminte de moarte
Aducerea aminte de moarte este de mare folos, căci smereşte pe om şi ne dă râvnă pentru rugăciune şi uneori şi lacrimi. Să meargă fraţii mai des în cimitir şi să vorbească cu cei morţi, că ei îi vor învăţa cam aşa: “Ce eşti tu azi, am fost noi ieri; şi ce suntem noi azi, vei fi tu mâine!”
Dă-l pe cel drag înapoi lui Dumnezeu
Rugăciunea de dezlegare pentru cei morți ne poate fi de mare ajutor atunci când pierdem pe cineva drag.
Noi avem tendinţa de a fi foarte posesivi cu cei dragi. Simţim că ne aparţin numai nouă. Uităm că toţi suntem copiii lui Dumnezeu, că aparţinem Lui nu numai în răstimpul acestei scurte vieţi, ci şi în veşnicie. Adeseori când ne moare cineva drag refuzăm să-l lăsăm să plece. Refuzăm să acceptăm moartea. Refuzăm să-L lăsăm pe Dumnezeu să-l ia pe cel drag. Ne răzvrătim. Urmarea este că nu ne mai revenim niciodată şi ne facem rău singuri.
Slobozirea născută din credinţă ar trebui să spună: „Doamne, tu eşti Cel ce mi-ai dat pe cel drag al meu – fiu, părinte sau rudă. Îţi mulţumesc că l-ai lăsat să trăiască împreună cu noi aceşti ani. Acum, când a murit, nu îl mai ţin, ci Te las să-l duci în ceruri, în lumea cealaltă unde ai gătit lui lăcaş. Îl las în seama marii Tale iubiri şi purtări de grijă.“ O astfel de slobozire are mare putere de tămăduire şi dă răspuns durerii noastre pentru greaua pierdere.
Când vine moartea, lăsaţi-o. Viaţa nu e a noastră, ci a lui Dumnezeu. Lăsaţi-L să o ia înapoi, ca să ne dea încă mai multă viaţă, infinit mai multă. Căci numai prin moarte ne naştem la viaţa cea veşnică. Amin.
(din cartea “Vitamine duhovnicești pentru inimile rănite”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.