Sâmbăta morţilor – dragostea celor vii pentru cei adormiţi
Astăzi, “dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”. Aceasta este chemarea Bisericii pentru pomenirea generală a celor ce au adormit întru Domnul, pentru ca toţi aceştia să se bucure de fericirea veşnică.
Rugăciunea celor vii pentru cei adormiţi aduce acestora din urmă mult folos, iar prin rugăciune cei vii îşi exprimă dragostea. “Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste. (…) În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi”, arată părintele Alexander Schmemann.
Sâmbăta morţilor a fost aşezată înaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne întrucât în această duminică se face amintire de cea de-a Doua Venire a lui Hristos, când se va face judecata sufletelor tuturor celor din veac adormiţi, de aceea mâine se prezintă parabola Mântuitorului Iisus Hristos despre Înfricoşătoarea Judecată.
Aşadar, adunarea în rugăciunea Bisericii a tuturor celor din veac adormiţi în Sâmbăta morţilor anticipează adunarea finală a celor vii şi a celor morţi, lucru arătat prin numeroasele imne liturgice ce fac aluzie la Înfricoşătoarea Judecată: “Ca o floare se veştejeşte şi ca un vis se trece şi se desface tot omul. Şi iarăşi sunând trâmbiţa morţii ca dintr-un cutremur, toţi se vor scula, întru întâmpinarea Ta, Hristoase Dumnezeule. Atunci, Stăpâne, pe cei ce i-ai mutat de la noi, aşază-i în locaşurile sfinţilor Tăi, odihnind sufletele robilor Tăi, Hristoase” (din Slujba Utreniei).
Astăzi, întreaga Biserică este reunită în rugăciune pentru a îndupleca pe Dreptul Judecător ca să Se milostivească de aceste suflete. Parusia sau a Doua Venire a Domnului Hristos este comemorată la trecut nu ca “o aducere aminte pioasă”, ci acest eveniment devine prezent şi actual, ziua de faţă fiind ajunul judecăţii, sfârşitul apropiindu-se. Astfel, fiecare clipă devine un prilej de pocăinţă. De aceea, “Sâmbăta morţilor nu reprezintă doar o recapitulare a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire, ea are şi o dimensiune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra limitelor vieţii, trimiţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu” (părintele Makarios Simonopetritul).
Sâmbăta Lăsatului sec de carne deschide seria sâmbetelor de pomenire a morţilor, ce va dura până în Sâmbăta Floriilor, cu excepţia Sâmbetei Lăsatului sec de brânză.
(sursa: Ziarul Lumina)
“Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evrei 13, 7)
Rânduiala Sărindarelor în Postul Mare
Sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, a Moşilor de iarnă, marchează începutul sâmbetelor morţilor din Postul Mare, în număr de şase, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr cel înviat a patra zi din morţi (învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obşte, a tuturor).
Cum Biserica lui Hristos este compusă din Biserica celor vii şi din Biserica celor adormiţi, cinstirea în respect şi evlavie a celor adormiţi, prin pomenirea lor specială la Slujba Liturghiei şi a Parastasului săvârşită în fiecare sâmbătă, apare deosebit de importantă mai ales în această perioadă a Postului Mare, când orice creştin caută să se înalţe el însuşi către Dumnezeu, pentru a întâmpina în lumină şi bucurie marea sărbătoare a Învierii Domnului.
Pentru acest motiv, în perioada Postului Mare există şi rânduiala Sărindarelor.
Sărindarele sunt pomelnice pe care credincioşii le aduc la biserică la începutul Postului Mare pentru a fi pomenite la Slujba Sfintei Liturghii şi la Slujba Parastasului oficiate în răstimpul acestor 40 de zile ale Postului (în limba greacă „sărindar” înseamnă patruzeci).
Este bine ca aceste pomelnice să fie însoţite de prinoase (grâu, ulei, vin, făină, zahăr) precum şi de tămâie, cărbune, chibrituri, lumânări – cele necesare pentru prepararea colivei şi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii.
Dezlegarea Sărindarelor se face în Sâmbăta lui Lazăr(sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor) când, din grâul slujit la biserică pe perioada pomenirii, se pregăteşte o colivă care, după Slujba Liturghiei şi a Parastasului, se împarte împreună cu alte daruri, ca milostenie.
Credincioşii care duc un Sărindar la sfânta biserică trebuie să se roage şi individual în această perioadă pentru cei adormiţi, pomenindu-i în rugăciunile lor particulare şi bine este să participe la biserică în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea lor şi mai ales în ziua dezlegării Sărindarelor.
La Sărindar, ca şi la Sfânta Liturghie, nu pot fi pomeniţi cei de altă credinţă, cei care s-au sinucis şi pruncii avortaţi sau morţi nebotezaţi.
Sărindare se pot da şi pentru cei vii, pentru a fi pomeniţi în perioada Postului Mare.
Pe pomelnic nu trebuie să apară termeni ca„nespovedit“, „neîmpărtăşit“ sau „fără lumânare“
De foarte multe ori, alături de numele celor pentru care se fac rugăciunile de pomenire se găsesc formulările: “nespovedit”, “neîmpărtăşit”, “fără lumânare”. Acestea sunt nu numai atribute, ci pot fi uneori “calităţi” care demonstrează felul în care creştinul respectiv s-a pregătit sau, de fapt, nu s-a pregătit cu cele creştineşti.
Spovedania şi Împărtăşania sunt Tainele Sfinte care pun pe fiecare creştin într-o strânsă relaţie cu Dumnezeu; ele nu pot fi neglijate. Astfel, cei care trec pe pomelnic aceste formulări nu fac altceva decât să demonstreze în zadar că cel care este pomenit nu a trăit creştineşte; adică nu s-a pregătit din viaţă pentru moarte sau pentru viaţa de după moarte.
Nu trebuie să deznădăjduim că cel adormit a murit nepregătit, fără Sfintele Taine, căci el este “robul lui Dumnezeu” după cum ne rugăm în cadrul slujbelor sfinte, şi fiind “robul lui Dumnezeu”, adică botezat în Hristos, are posibilitatea mântuirii.
Dacă cineva a murit “fără lumânare” sau fără candelă aprinsă, iarăşi nu este necesar să amintim acest lucru, căci Lumina cea adevărată este Însuşi Hristos, Cel care a strălucit lumină fiecăruia prin haina Botezului şi a vieţii.
Ca aspect practic-liturgic, amintim că e necesar ca fiecare persoană să fie pomenită cu numele cu care a fost botezat; iar celelalte formulări adăugate nu-şi au rostul, căci nu aduc nici un folos, ba chiar îngreunează şi lungesc slujba şi pomenirea respectivă, iar importanţa se dă rugăciunii şi persoanelor, nu “calităţilor”.
(sursa: Ziarul Lumina)
Ce simbolizează coliva?
Aducându-ne aminte de cei plecaţi dintre noi, le facem pomenirea, facem milostenie în numele lor. Iar unul dintre modurile în care se manifestă această milostenie este coliva.
Bobul de grâu este simbol al morţii şi al învierii. În el se află viaţa în devenire, care numai prin îngroparea în pământ se poate manifesta, doar după ce moare poate da naştere unui spic plin de roadă. Simbol al morţii şi învierii lui Hristos, bobul de grâu este simbol al fiecărui om care se îngroapă în pământ, aşteptând să vadă efectele vieţii sale, moştenirea sa care se va prelungi într-un mod sau altul peste ani. De aceea coliva se face în primul rând din grâu, care se amestecă cu zahăr şi nucă.
Nuca reprezintă simbolul teologiei şi al oricărui lucru foarte bun şi hrănitor, care însă se descoperă după spargerea şi înlăturarea cojii tari ce o acoperă.
Zahărul este un ingredient care, în cantităţi moderate, face viaţa mai dulce, revigorând şi dând vitalitate trupului. El reprezintă de asemenea principala sursă de energie pentru celula nervoasă. Zahărul simbolizează Duhul Sfânt ce cuprinde toate, Cel ce ajută în facerea faptelor bine, dar şi Cel ce aduce pace şi bucurie în inima omului.
Coliva se duce la biserică şi, în momentul pomenirii, ea se ridică cu o lumânare aprinsă deasupra. Aceasta se face pentru că sufletele răposaţilor s-au ridicat de la trup spre întâlnirea cu Cel ce le-a creat, lumina vieţii fiecăruia. În acest moment fiecare atinge jertfa, coliva, pentru că fiecare este părtaş la acelaşi trup ce va muri în nădejdea învierii. Atingerea de jertfă şi întreolaltă simbolizează înlăturarea graniţei apărute prin egoismul şi însingurarea ce izvorăsc din păcat. Apoi preotul toarnă puţin vin peste colivă, căci sângele unei singure persoane, Hristos, s-a vărsat pentru păcatele tuturor. Şi precum vinul conţine principii ce prelungesc viaţa sănătoasă, tot la fel, cel adormit se face părtaş la viaţa veşnică prin unirea cu Hristos.
După ce coliva este binecuvântată, ea se împarte şi se mănâncă spre bucurie, simbolizând fericirea pentru care ne-am rugat să o aibă şi cei adormiţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, coliva este un prilej de comuniune cu cei adormiţi, dar vii prin credinţa în Hristos. Amin.
Ce înseamnă “Veşnica pomenire”, care se cântă pentru cei adormiţi la sfârşitul slujbei înmormântării, la punerea în mormânt şi la parastase?
Prin aceasta ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Și aducă pururea aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: “Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.
(Catehism ortodox – Învățătură de credință ortodoxă)
„Oamenii nu mor cu adevărat când sunt coborâţi în mormânt, ci când sunt uitaţi de către noi, când îi îngropăm nu în pământ, ci în uitare” (Nicolae Iorga)
Pomenirea morţilor din sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi este un prilej de faptă bună şi de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei adormiţi. Dacă cei vii ne pot întoarce aici, pe pământ, dragostea şi bunăvoinţa arătată lor, cei plecaţi din viaţă nu o mai pot face şi răsplata ne rămâne întreagă.
(Părintele Petroniu Tănase – Schitul Prodromu, Sfântul Munte Athos)
Izvorul de mângâiere şi bucurie
“Să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde.” (Tesaloniceni 4, 13)
Prietenii noștri care au plecat într-o lume mai bună nu se vor mai întoarce la noi, pe acest pământ nu le vom mai vedea chipul drag, nu le vom mai auzi glasul iubit, dar știm că încheierea vieții pământești nu înseamnă sfârșitul. Moartea e doar o trecere la plinătatea vieții desăvârșite: în aceasta e mângâierea noastră, toată nădejdea noastră. Deși ei nu se vor mai întoarce la noi, noi vom merge la ei atunci când Domnul ne va chema. Calea noastră este mai lungă, osteneala noastră nu s-a încheiat, rămâne să mai ducem la capăt, pentru Domnul, unele lucruri. Sarcina noastră trebuie îndeplinită aici, pe pământ. După aceea va începe și pentru noi veșnicul, fericitul praznic din ceruri.
Așadar, să ne împăcăm cu această sarcină, să o ducem conștiincios până la capăt, oricâte lacrimi și osteneli ne-ar costa. Cu stăruință să alergăm în lupta care ne stă înainte (Evrei 12, 1) și să așteptăm cu răbdare clipa când Dumnezeu ne va chema în patria veșnică. Ce fericire va fi atunci când “pururea cu Domnul vom fi” în lumina iubirii Lui! Fraților care suferiți acum! Oare nu găsiți mângâiere în această nădejde vie? Nu cumva lacrimile ascund de voi această luminoasă vedenie?
Mergeți să căutați la El mângâierea și pacea! Cunoscându-vă slăbiciunea, El vă va liniști cu privirea Sa iubitoare. Brațele Lui sunt deschise și vă așteaptă: grăbiți-vă să vă ascundeți în ele de toate tulburările și de toate zbuciumurile voastre. Nădăjduiți în Dumnezeiescul Mângâietor, Care vă cheamă la El și Care este gata să reverse asupra voastră, a nevrednicilor și neputincioșilor, pacea și iubirea, al căror izvor este chiar El Însuși.
Primiți cu smerenie și cu dragoste crucea dată vouă de Sus, purtați-o cu răbdare. Încă puțin și va veni clipa cea fericită când Mântuitorul vă va chema la odihnă, acolo unde nu vor mai fi nici lacrimi, nici durere și nici suspin. Amin.
(din cartea Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu)
Istorioară – Moartea ne arată valoarea lucrurilor
Doi oameni, unul credincios și altul necredincios, au mers în pădure, pentru a tăia lemne. Doborând un copac, cel necredincios a zis:
- Vezi, frate, așa este și cu viața noastră. Când vine moartea ne doboară jos și s-a terminat cu noi.
Auzind acest gând, omul cel credincios a zis:
- O, fratele meu, nu-i adevărat că viața noastră se termină când vom muri. Vezi tu arborele acesta? L-am doborât, dar abia acum, după ce l-am tăiat, se va vedea de ce este bun. Abia acum vom vedea dacă este sănătos și bun, ori dacă este doar bun de foc.
Pomeneşte-i, Doamne, pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre! Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.