Gânduri...

 Ma duc cu ani în urmă, când simplitatea vietii era o bucurie, dar omul nu o voia, că tindea la modernizarea lui, și a tot.
Nu aveam apă curentă, canalizare, gaze, telefon mobil, dar aveam bucurie și satisfacția zilei, că pentru toate munceam.
Scoteam apă cu găleata, iarna, că pompa îngheța, căram laturile în fundul curții, într-o groapa, mergeam la wc-ul din curte.
Iarna spălăm cu mâna, că îmi era greu sa pun mașina manuală, ore întregi îmi lua, stand aplecata, si mainile făceau basici, iar rufele de pe sobă nu se terminau, că se uscau greu. Era un greu al vieții, dar eram fericiți. Aveam o albie mare, făcută de tata, în care ne îmbăiam...o am și acum în magazie, amintire.
Încet, a început schimbarea, canalizare, apă curentă, gaze, baie, toaleta în casa...
Nu știu de ce, dar aveam o vehemență la schimbarea în bine.
Când a apărut telefonul mobil, nu voiam, eram înverșunata că nu îmi trebuie asa ceva...dar de ziua mea am primit un telefon, și gata, m-a prins, apoi, îmi amintesc de mașina de spălat automata, ziceam ca nu vreau. Toti se uitau la mine uimiți, dar imi  părea ca mi se fura un drept al meu, de a munci. Le spuneam, "vrem toate mură în gură și noi ce mai facem?" Parcă simțeam pericolul și capcanele ce ni se ofereau...toate ducând la o dependenta de alții.
Asta era viclenia, să ne supună, să nu mai putem trăi altfel, fără să conștientizăm că tehnologia ucide pământul, și pe noi, sufletește mai mult!
Abia acum am înțeles, când suntem dependenti de toate, si cand planeta e pe moarte.😪
Mașina proprie, iar o dependenta, noi zicem necesitate. Bieții oameni au uitat mersul pe jos, si zece metri dacă au de mers, se urca în mașina, inconștienți de răul pe care si-l fac singuri!
Pentru confortul propriu, părinții, unii, au fost în stare sa își părăsească copiii, care au suferit enorm, unii s-au sinucis, că voiau iubirea și mângâierea mamei, nu case cu piscină! Și asa au trecut anii...
Am rude în America, plecate inainte de 89, mătușii, două, cu copii și nepoți, veneau an de an în țară, că mureau de dor, stăteau la noi o lună. Sunt surori ale soacrei mele, Dumnezeu să o odihnească, dar le-am considerat mătușile mele, atât de dragi îmi sunt, și ele ma iubesc, mulțumesc Lui Dumnezeu, si ne băteau la cap sa mergem în America, Cleveland, Ohio, dar nu mi-am dorit niciodată, nici măcar in vizita, nu am simțit, și soțul meu la fel, Dumnezeu sa il ierte, nici fiul meu, care a spus ca unde suntem noi, acolo trebuie sa fie și el.
La un moment dat, una din ele îmi spune,  "cred ca nu ești sănătoasă la cap, te invităm pe gratis să stai cât dorești și nu vrei, cand altii ar da orice sa ajungă?!"😊 Iar acum, aceiași mătușa, care are 82 de ani, draga de ea, îmi spune că nu moare până nu vin în America.
Dumnezeu să îi țină sănătoși, dar nu știu dacă voi ajunge vreodată! Asa mi-am arătat eu dragostea de țară, că nu voiam sa văd si să compar țara mea, cu alta. Or fi țări și mai și, dar nu este a mea! Pentru asta, Dumnezeu m-a răsplătit, că nu am simțit lipsă de nimic, iar tihna din tara mea mi-a fost suficient!
Dumnezeu să aibă milă de noi!