Ananasul, remediul durerilor digestive
Brusturele, frunza care vindeca bolile pielii
Cimbrisorul de camp, leac hepatoprotector
Ananasul are un continut bogat de vitamina C si fitonutrienti. „Acest fruct contine o enzima, denumita bromelina, care are capacitatea de a dizolva cheagurile de sange care dau tromboze. Mai mult, aceasta enzima ajuta la dizolvarea proteinelor de origine animala si le face mai usor de digerat“, explica medicul nutritionist Mihaela Bilic, autoarea cartii „Traiesc, deci ma abtin“. Specialistul adauga ca fructul deblocheaza conglomeratele de alimente care stagneaza in stomac si dau dureri digestive. In acelasi timp, specialistii recomanda ananasul persoanelor care sunt in cautarea unei metode de a scapa de excesul de grasime. Dieta poate da rezultate tocmai datorita nutrientilor care joaca un rol esential in organism. Astfel, vitamina C este un bun antioxidant, care, in plus, intareste sistemul imunitar, fara a ne pune in pericol sanatatea in aceasta perioada, cand organismul are nevoie de forte pentru a face fata frigului. Specialistii in nutritie spun ca nu exista o dieta standard cu ananas, doar ca numarul caloriilor consumate zilnic trebuie sa fie in jur de 1.000. O felie de ananas de 55 de grame are 100 de calorii. Specialistii atrag insa atentia ca o dieta cu ananas nu trebuie urmata de o persoana cu hiperglicemie, deoarece acest fruct le agraveaza starea.
Arpagicul previne hematoamele
Brusturele contine insulina in cantitati mari, acizi (palmitic, staeric, cafeic), ulei volatil, vitamine din gama B, saruri de potasiu. Folosita intern, planta are proprietati diuretice, hipoglicemianta, iar extern este un bun astringent si antiseptic, stimuleaza cresterea parului. Medicina naturista indica brusturele in diabet (scade zaharul din sange), afectiuni hepatorenale (stimuleaza functiile renale si cutanate), bolile de ficat (reduce calculii biliari), eczeme si boli ale pielii (acnee, furunculoza). Se administreaza sub forma de ceai prin macerare, din patru linguri de radacina maruntita la un litru de apa clocotita, timp de 40-50 minute, ce sa va bea in cursul zilei. Ca lotiune externa, ajuta la cresterea parului. Preparatul se obtine din infuzie de frunze de brusture si frunze de mesteacan, cu care se frectioneaza pielea capului o data pe saptamana, dupa spalare, adaugand si o lingura de otet. Tot extern, sub forma de infuzie, e indicat in herpes, dermatite si eczeme, rani si ulceratii. Sucul prospat obtinut din radacini se aplica pe rani, ulceratii, acnee, furuncule (cu calmarea durerilor), ajuta in alopecie, seboreea parului si a fetei, matreata. Frunzele crude si zdrobite, aplicate sub forma de cataplasme in caz de reumatism dureros, rani, inflamatii, intepaturi de insecte si paianjeni, au efecte antitoxice si calmante. Puteti preveni alergiile, daca luati in fiecare zi doua lingurite de pulbere de radacina de brusture si doua lingurite de trei-frati-patati. in diabet, se ia de patru ori pe zi o lingurita de tinctura de brusture in 100 ml apa. Efectul este mai puternic daca se combina cu tinctura de radacina de papadie. Brusturele e bun si in cancer de piele, ovarian si colesterol crescut.
Busuiocul, iarba norocului si a sanatatii
Cimbrisorul de camp este bun de cules in luna septembrie. Il recunoastem usor dupa aroma caracteristica. In scop medicinal folosim toata partea aeriana a plantei, bogata in ulei volatil. Ca iarba de leac, cimbrisorul de camp este calmant, colagog, antiseptic intestinal si gastric, expectorant, antispastic al cailor respiratorii. Intern, este recomandat in tuse convulsiva, spastica si astmatica, bronsite, raguseala, anorexie, dispepsii, viermi intestinali, pentru o buna functionare a rinichilor si a ficatului. Pentru cicatrizarea ranilor, se utilizeaza sub forma de bai locale, intern, e buna infuzia, iar gargara cu decoct ajuta in tratarea durerilor de dinti. In farmacii, gasim aceasta planta in compozitia ceaiurilor antiasmatice si antidiareice. Infuzia se prepara din 1-2 lingurite de planta uscata la o cana cu apa. Se foloseste in special ca remediu in tratarea bolilor autoimune. Cura cu acest ceai contribuie la normalizarea activitatii ficatului. In asociere cu uleiul de conifere (pin sau molid), administrat de trei ori pe zi cate 15 picaturi pe paine, infuzia de cimbrisor combate repede tusea, bronsita si previne crizele de astm. Infuzia de cimbrisor e extrem de utila in epidemiile de gripa si in crizele de epilepsie. Baile de cimbrisor au efect antireumatic si calmant. Infuzia de cimbrisor este contraandicata in cazurile de gastrita, enterita (inflamarea intestinului subtire), esofagata si insuficienta hepatica. Pentru tenurile grase, se prepara o infuzie din 20 g planta la 500 g apa, cu care se fac comprese timp de 15-20 minute.
Catina, polivitamina naturala
Arpagicul era folosit crud de grecii antici, ca aliment si mijloc terapuetic. in Evul Mediu, era prescris pentru melancolie si se folosea in ritualuri de exorcism. Planta se spune ca ajuta la lecuirea de vicii. Cercetarile stiintifice au aratat ca arpagicul stimuleaza metabolismul grasimilor in corp si reduce colesterolul. Una dintre calitatile cele mai surprinzatoare ale arpagicului este aceea de anticoagulant al sangelui. Consumul de arpagic previne si trateaza accidentele vasculare cerebrale si hematoamele interne. in aceste cazuri, se poate prepara o supa de arpagic, taindu-l marunt si fierbandu-l intr-un amestec (in parti egale) de apa si vin alb sec. Se consuma cate o portie de 200 ml de supa, de 2 ori pe zi. Cei care sunt expusi mai des riscurilor de enterite, cei cu un tub digestiv mai sensibil si care au dureri gastrice, trebuie sa consume cat mai frecvent arpagic. Femeile gravide care au greturi pot bea un ceai-decoct din 4-5 bulbi de arpagic fierte timp de 10 minute pe foc mic, intr-o cana de apa. Este preferabil a se bea decoctul fierbinte, dimineata, sau ori de cate ori apare senzatia de voma. Sucul obtinut din frunze si radacini de arpagic si incalzit cu putin lapte, trateaza dificultatile la deglutitie, insolatia si intoxicatia cu lacuri. O mancare de porc sau miel cu arpagic reda apetitul. Chiar si vinataile, inflamatiile si durerile cauzate de lovituri pot disparea daca se aplica pe acestea frunze sau radacini de arpagic strivite. Arpagicul are un continut ridicat de vitamine A, C si D. in credinta populara germana, se spune ca un ghiveci cu arpagic inflorit tinut la geam indeparteaza ghinionul sau daca mananci supa cu acest condiment in Joia Mare, esti sanatos tot anul.
Ardeiul iute, medicamentul care pisca boala
Originar din India, busuiocul (Ocimum basilicum) este o planta despre care se spune ca aduce noroc si sanatate. Infuzia se prepara dintr-o lingura de planta uscata si maruntita la 200 ml apa clocotita. Se acopera vasul 10 minute, se strecoara. Se beau doua ceaiuri caldute pe zi, cu inghitituri rare, dupa mesele principale. Are efecte in disfunctii stomacale, insomnii, nervozitate, migrene, angina pectorala, diaree, colici intestinale si balonari. Combate greata si senzatia de voma. Stimuleaza pofta de mancare, scade febra. Decoctul de busioc se poate folosi ca apa de gura sau in gargare contra leziunilor bucale, afte, faringite, angine. Un pumn de planta la 250 ml apa rece, se fierbe doua minute, se infuzeaza cinci minute, se strecoara. Macerat: patru lingurite de busuioc in apa. Se lasa la macerat la rece opt ore, apoi se filtreaza. Se bea pe stomacul gol, dimineata. Este considerat un adevarat elixir al tineretii, recomandat in cazurile de imbatranire prematura, tulburari de menopauza, andropauza, sterilitate, frigiditate. Alifie: 20 g planta se amesteca cu 30 g ceara alba, 30 g seu de oaie, 30 g terebentina, 60 g colofoniu si 90 g untura de porc. Se pun la foc slab pana se topesc. Se toarna in cutii de plastic. Se alica pe rani cu puroi, buze crapate, calcaie crapate, scabie, ulceratii infectate. Cataplasme: frunzele proaspete, zdrobite, aplicate pe rani, ulceratii, favorizeaza vindecarea lor. Cu frunze proaspete se pot freca locurile intepate de insecte. Se aplica pe frunte, in cazul durerilor de cap. Busuiocul este indicat pentru tenul gras daca e aplicat sub forma de comprese cu infuzie.
Barba Ursului, planta care se pune pe rani
Catina rosie era nelipsita din farmacia verde a fiecarei case. Radacina si scoata se foloseau la tabacit iar ramurile pentru vopsit. Dar erau bune si ca diuretic, sudorific, astringent aperitiv. Fiarta in otet scoarta ere intrebuintata ca insecticid. Frunzele si ramurile se foloseau contra reumatismului, in bolile splinei. Extern, era remediu pentru durerile de dinti si rani. Cu tulpinile plantei se faceau bai copiilor slabiti, rahitici. Catina aduce un aport important de vitamine. Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: boli de inima (curata arterele), afectiuni bucale diverse, avitaminoza, cancer, colesterol, colite, dermatoze, diaree, faringite, gastrite, hemoroizi, herpes icter, inflamatii, intoxicatii, Parkinson, rani zemuinde, reumatism, ulcere cutanate (extern), urticarie. Mugurii se pot folosi de catre cei care sunt in varsta, fiind considerat unul dintre remediile care impiedica imbatranirea, mai ales daca se folosesc sub forma de tinctura (cate 10 picaturi, de 3 ori pe zi, in dilutie cu apa). Frunzele se vor folosi sub forma de infuzie: 2 lingurite de frunze maruntite se vor pune in 250 ml apa. Se pot consuma 2-3 cani pe zi. Acest ceai curata perfect vasele de sange. Fructele protejeaza de radiatii, fiind recomandate celor care fac chimioterapie. Tonifiant general, au puternica actiune antiscorbutica si vermifuga. Refac celula ficatului si-l vindeca. Distrug infectiile, usureaza cicatrizarea. Fructele se consuma proaspete sau sub forma de suc. Se vor lua minimum 4-5 lingurite de 3 ori pe zi. Praful de fructe se va pune sub limba pentru 10 minute, dupa care se inghite cu putina apa de 3 ori pe zi.
Cuisoarele, leacul bun in dureri de dinti
Originar din America de Centrala si de Sud, ardeiul iute este cultivat acum in intreaga lume. El a ajuns sa fie cunoscut ca mirodenie, dar si ca planta decorativa. Nu in ultimul rand, ardeiul iute are proprietati vindecatoare. Contine capsaicina, care are proprietatea de a reduce durerile si inflamatiile. Dupa ghimbir, ardeiul este foarte cautat pentru digestie, dar gatit poate crea arsuri, iritatii ale sistemului digetiv sau chiar ulcere. Pudra de ardei iute uscat se presupune ca are cele mai mari proprietati vindecatoare. Prin uscare, acizii care cauzeaza efectele negative sunt eliminati. Ardeiul iute contine o mare cantitate de vitamina C si beta-caroten. El regleaza viteza sangelui, intareste inima, arterele si nervii. Daca simtiti ca se apropie gripa, consumati ardei iute si simptomele neplacute se vor atenua sau chiar vor disparea. Se va stimula circulatia care va va ajuta sa transpirati. Pudra de ardei iute grabeste videcarea ranilor. In cazul congestiei sinusurilor, adaugati putin ardei iute intr-un pahar cu apa si trageti incet pe fiecare nara. Aceasta planta vindeca infectiile gingiilor, eliminand durerile si abcesele. Pudra se pune pe periuta de dinti, odata cu pasta de dinti. Tinctura de ardei iute, adaugata intr-un litru de alcool, il va ajuta pe cel dependent de alcool sa renunte la acest viciu. O jumatate de ardei iute pe zi are si efecte stimulente asupra sistemului nervos, creind o stare de buna dispozitie. Exista varietati de ardei iute care au proprietati laxative si diuretice, favorizand eliminarea uratilor si a nisipului, fiind totodata un calmant al durerilor de rinichi si vezica.
Afinele negre, protectoarele retinei
Cuisoarele sunt mugurii uscati ai arborelui de cuisoara, niste lujeri asemanatori vitei-de-vie. Aceste cuisoare sunt folosite nu numai drept condiment, ci si pentru calitatile lor curative. Ele contin: tanin, ulei eteric, in care componentul principal este eugenolul, cu proprietati antiseptice, utilizat in stomatologie si la prepararea vanilinei. Au un efect calmant, dezinfectant. Stimuleaza pofta de mancare si ajuta digestia, actioneaza contra vomei, colicilor, sughitului. Elimina viermii intestinali, intaresc imunitatea, prin cresterea numarului de globule albe din sange. Cuisoarele sunt diuretice si depurative. Ajuta in boli de ochi si inflamatiile urechii medii. Insulina este mai eficienta in prezenta cuisoarelor. Uleiul de cuisoare are proprietati antiseptice si anestezice, ajuta in boli ale cavitatii bucale si la calmarea durerii de dinti. Poate fi folosit ca anestezic si pentru dezinfectarea canalelor maselelor. Uleiul se aplica direct pe un dinte dureros, dar nu foarte des. In caz de raceala, se fac inhalatii cu cateva picaturi de ulei de cuisoare in apa clocotita sau se face decoct de cuisoare si se inhaleaza aburii. Calmeaza tusea, astmul, ajuta in tuberculoza. Cuisoarele folosite in exces irita sistemul nervos central. Pentru astm, dureri musculare sau de spate, dureri de dinti, se amesteca 5 picaturi de ulei de cuisoare cu o lingurita de miere si un catel de usturoi pisat. Se consuma inainte de culcare. Pentru starile de greata, se prajeste o jumatate de lingurita de pudra de cuisoare, se amesteca cu o lingurita de miere si se mananca.
Captalanul, expectorant si diuretic
Barba Ursului este o planta cu andelungata utilizare in medicina traditionala. Pe la sate, decoctul tulpinilor scoase cu radacina cu tot si fierte se dadea copiilor sa fie tinut in gura contra durerilor de dinti. Fiertura se dadea si contra bolilor de piept si a durerilor derinichi. Tulpana contine oxizi de siliciu, saponina, flavonozide, compusi azotati. In scop terapeutic, Barba Ursului se foloseste doar extern, prin baile cu aceasta planta obtinandu-se o puternica dezintoxicare a organismului si o mai rapida cicatrizare in afectiunile
dermatologice. Pentru aceste bai, se pun 50 g de planta maruntita la 5 litri de apa. Se va fierbe apoi timp de 30 minute, se strecoara in cada. Se sta in aceasta apa timp de 30 minute. Pentru comprese pe rani sau cataplasme pe umflaturi, se vor pune doua linguri de planta maruntita in 250 ml de apa si se fierbe timp de 15 minute. Cu acest ceai strecurat se pot face comprese pe locurile afectate. Cataplasmele se vor face cu planta fiarta si se tin in functie de cat suporta pielea, intre 2 si 8 ore. Infuzia de Barba Ursului este andicata in edeme, ascita, rani. Sub nicio forma nu se va folosi pe cale interna.
Barba Popii, o planta utila in reumatism
Planta numita Barba Popii mai este stiuta si sub numele de aglica, barba caprei, bors, caprifoaie, pepenica, racusor, suntinica, taula sau teisor. Prefera pajistile umede, zonele mlastinoase, fiind usor de recunoscut datorita florilor albe. Infloreste din iunie pana in august. In scop terapeutic se folosesc partile aeriene. Cu aceasta planta se trateaza reumatismul, guta, crizele de sciatica, virozele respiratorii si gripa. Se foloseste sub forma de ceai: o lingurita plina varf cu planta (flori si frunze) se opareste cu o cana de apa clocotita. Se lasa o jumatate de minut, se strecoara si se beau cel mult trei cani de ceai pe zi. Nu este indicat sa se depaseasca 750 ml/zi de cea, orice supradozare poate duce la tulburari gastro- intestinale, greturi, varsaturi, dureri gastrice. Cunoscuta si sub denumirea de aspirina naturala, Barba Popii are actiune antiinflamatorie, antipiretica, analgezica, diuretica, detoxifianta, antiacida, tonifianta la nivelul pielii, cicatrizanta, grabeste vindecarea ranilor. Prin actiunea diuretica, poate fi folosita in curele de detoxifiere, calmarea crizelor de sciatica, retentie hidrica cu edeme ale membrelor inferioare. Se poate folosi si sub forma de decoct obtinut din 500g planta care se fierb in 5 litri de apa, timp de 30 minute, apoi se pot face bai de sezut, bai locale sau generale pentru diverse afectiuni (hemoroizi, celulita, edeme, afectiuni inflamatorii articulare, vulvo-vaginite, leucoree, anexite). Se pot aplica comprese pe zonele respective. Sub forma de inhalatii sau gargara, decoctul de Barba Popii poate fi aministrat in amigdalite, faringite, rino-sinuzite.
Broccoli, o minune de planta medicinala
Afinul negru este un arbust foarte popular, al carui fruct azi este utilizat in primul rand la prepararea diferitelor dulciuri si bauturi. in medicina populara, este utilizat pentru scaderea glicemiei si a tensiunii arteriale, ca diuretic, in probleme digestive, precum si oftalmologice. Conform legendei, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, afinele erau consumate sistematic de catre pilotii flotei aeriene britanice, mai ales inaintea raidurilor nocturne. Afinele negre contin un numar mare de substante biologic-active, printre care antocianide, pectine, flavonoide, taninuri, precum si acizi vegetali si zahar invertit. Antocianidele accelereaza sinteza rodopsinei si impiedica descompunerea acesteia, stimuleaza microcirculatia retiniana, ajutand si in glaucom. Antocianidele mai sunt cunoscute ca antioxidante puternice, care protejeaza celulele impotriva actiunii nocive a radicalilor liberi. De asemenea, ofera protectie capilarelor si peretilor venosi. Taninurile din afinele negre pot actiona ca antiinflamatoare locale, avand ca principal rol protectia peretilor intestinali, calmand diareea. in enterocolite de putrefactie, se face o cura de afine proaspete, 300-500 g zilnic, repartizate in trei portii egale. Prima portie se ia dimineata pe stomacul gol, iar restul inainte de mesele principale. Oxiuroza: se face un macerat dintr-o lingura de fructe zdrobite la 400 ml apa rece. Diabet: se pun la inmuiat de seara pana dimineata doua linguri de frunze maruntite in jumatate de litru de apa. Dimineata se strecoara, se pune licoarea obtinuta deoparte, iar frunzele se oparesc cu o cana de apa clocotita si se lasa sa se raceasca 20 de minute. Se combina cele doua extracte si se bea acest amestec, pe parcursul unei zile, pe stomacul gol. Tratamentul se tine 40 de zile. Arterite ale membrelor inferioare, sechele dupa infarct, coronarite: se bea macerat de fructe uscate (o lingurita de pulbere la un pahar de apa) in cure de sase luni, doua-trei pahare pe zi.
Albastrita, planta ochilor sanatosi
Captalanul mai este cunoscut si sub denumirea populara de palaria diavolului sau iarba ciumei, reputatia ei terapeutica dovedindu-si eficienta in perioada epidemiilor de ciuma. Este o planta care poate fi gasita in intreaga Europa, in special pe terenurile umede, de-a lungul cursurilor de ape. Frunzele imense ale plantei erau de asemenea utilizate pentru a inveli bucatile de unt, protejand untul de caldura si umiditate. in medicina traditionala, folosim de la captalan rizomii bine spalati si uscati. Au un miros urit si gust amar, dar contin un ulei esential, mucilagii, tanin, inulina, rezina. Captalanul este folosit in principal pentru a trata rinita alergica si afectiunile bronho-pulmonare. Planta contine principii antispasmodice, diuretice si vermifuge, fiind indicata si in tratamentul entorselor. Putem sa facem o infuzie de captalan folosind o lingurita de planta uscata la o ceasca cu apa, de 3 ori pe zi. Unele persoane folosesc frunze proaspete pentru a trata ganglionii inflamati, umflaturi, eruptii si dureri reumatismale. Veterinarii folosesc captalanul ca cicatrizant. Aceasta planta melifera produce o miere de foarte buna calitate, dar care nu trebuie mancata in timpul graviditatii si alaptarii, deoarece poate provoca tulburari hepatice si gastro-intestinale usoare, insotite uneori cu varsaturi, chiar diaree si eruptii cutanate. In general, captalanul este un bun expectorant si calmant al tusei, cercetarile din ultimele doua decenii confirmand si efecte hipotensive ale unor extracte obtinute din aceasta planta.
Cicoarea, planta hepatoprotectoare
Albastrita mai e denumita popular clopotel, floarea-graului, floarea paiului, floare-vanata, iarba frigurilor, maturice, vinetica de camp. Florile plantei sunt albastre, iar tulpina e alburie. Este o buruiana anuala frecventa in semanaturi, mai ales in cele de cereale. De la albastrita se recolteaza florile culese in iulie-august. Acestea flori contin antocian, mucilagii, tanin. Se intrebuinteaza intern ca diuretic usor, laxativ, iar extern se foloseste la comprese pentru ochi (in conjunctivite), boli de piele, in vandecarea ranilor, in cosmetica. Afectiunile in care e recomandat tratamentul cu albastrita sunt: afectiuni renale, anorexie, boli oculare, diskinezie biliara, dispepsie, edem, flebita, insuficienta cardiaca. Planta este recomandata sub forma de infuzie dintr-o lingura de flori uscate, peste care se toarna o cana cu apa clocotita si se mai da apoi putin in fiert. Cand se raceste, se strecoara si se bea. Se recomanda consumarea a trei cani de infuzie pe zi. Compresele cu ceai mai concentrat, din doua lingurite cu flori la o ceasca de apa, ajuta in tratarea conjunctivitei si a ochilor obositi. In tratamentele cosmetice, se face o infuzie slaba dintr-o lingurita de flori la doua cesti de apa. Cu aceasta se fac tamponari pentru tonifierea tenului si pentru evitarea pleoapelor zbircite. Maceratul se prepara astfel: se pune la macerat in vin sau bere o lingurita de flori de albastrite. Se lasa la temperatura camerei 24 de ore. Se bea fractionat, inainte de mancare. Are actiune diuretica mai puternica decat infuzia.
Broccoli este o leguma inrudita cu varza si conopida. Din punct de vedere terapeutic, este o sursa excelenta de vitamina A, B2 si C, fier si calciu, bogata in acid folic, fibre si saraca in calorii. Conţine si seleniu si compusi cu sulf, cu importante efecte antioxidante si anticancerigene. In compoziţia acestei legume intra si un compus fitochimic (sulforaphane) care distruge bacteria Helicobacter pylori, raspunzatoare de apariţia gastritei si a ulcerelor gastrice. Acest compus are si proprietaţi importante anticancerigene utile in prevenirea cancerului de san, cancerului gastric, a melanomului malign, a leucemiilor. Atunci cand e mestecat, broccoli elibereaza un compus cu sulf cu rol in inhibarea inmulţirii celulelor tumorale. Protejeaza ochiul, impiedicind formarea cataractei. O cana de broccoli fiert conţine 74 mg de calciu si 123 mg de vitamina C. Cazuri in care e recomandat consumul de broccoli crud: osteoporoza, gusa endemica, cancer, detoxifierea organismului, reducerea grasimilor, menţinerea sanataţii inimii, controlul tensiunii arteriale. De asemenea, ajuta la imunizarea organismului. Consumul regulat de broccoli este o arma excelenta impotriva stresului. Este foarte eficient si sucul din aceasta leguma. Se baga leguma cruda, foarte bine spalata, in blender, iar sucul obţinut, diluat cu puţina apa si stropit cu lamaie, se consuma de trei ori pe zi. Nu exista contraindicaţii la terapia cu broccoli.
Brancuta, planta care drege vocea
Cicoarea, denumita popular si dorulet, incingatoare, ochiul fetei si paza drumului, este cunoscuta din cele mai vechi timpuri pentru proprietatile ei curative, iar, mai recent, s-a descoperit ca este un inlocuitor excelent al cafelei. Contine un derivat de insulina foarte eficient care transforma compusii non-alimentari in compusi biodegradabili. La prepararea produselor naturale, se foloseste atit planta, cat si radacinile. In medicina populara, cicoarea se intrebuinta la tratarea ranilor (comprese cu frunze proaspete de cicoare), a durerilor de cap, a durerilor abdominale (ceai de cicoare), a problemelor ochilor (decoct de cicoare). Egiptenii tratau cu fiertura de cicoare bolile de ficat si consumau mari cantitati de cicoare, deoarece credeau in puterea acesteia de a curata sangele si ficatul de toxine. Radacina de cicoare este cea care este de fapt folosita ca inlocuitor al cafelei, in timp ce frunzele si florile se utilizeaza in scopuri medicinale sau culinare (salate). Ca si cafeaua, cicoarea stimuleaza sistemul nervos, ajutand la cresterea puterii de concentrare. Este recomandata in starile de somnolenta sau in astenie. Datorita substantelor continute, in special cicorina si colina, are puternice efecte laxative, stimuland digestia. Regleaza secretia hormonilor pancreatici si, deci, a nivelului glicemiei. Radacina e bogata in inulina, cicorina, colina, tanin, acid cicoric, protide, minerale si vitamine. Aceste substante reduc mult riscul de aparitie al cancerului intestinal, au proprietati astringente, dezinfectante, detoxifiante si usor antibiotice. Cicoarea stimuleaza digestia, functia hepatica si ajuta la absorbtia calciului si a altor minerale in organism. Este recomandata in: gastrite, hepatite, septicemii, enterocolite, paraziti intestinali, hemoroizi, acnee, anemie, anorexie, artrita, depresii, dermatite, migrene, infectii urinare, litiaze sau reumatism. Infuzia se obtine adaugand doua linguri de cicoare uscata la un litru de apa clocotita. Se acopera si se lasa circa 10 minute. Se pot bea doua cani de ceai de cicoare pe zi.
Conopida, buna pentru sanatatea ochiului
Brancuta se numai numeste popular buberic, bubornic, buruiana de raul baietilor, frunza voinicului. In scop medicinal, se folosesc semintele sau planta cu inflorescenta, cu proprietati antiinflamatoare, diuretice, expectorante, tonice. Asa cum arata numele, aceasta planta era folosita in traditia populara in tratamentul bolii numita branca. Ceaiul din tulpinile florifere, indulcit cu miere, se lua pentru raguseala. Decoctul se da copiilor mici contra crampelor stomacale si la epilepsie. Brancuta este cunoscuta drept una dintre cele mai utile plante utile in bolile specifice anotimpului rece. Are de asemenea un puternic efect antiinflamator, dar si efect diuretic. Se intrebuinteaza ca leac pentru afonie, bronsite, cistita, colici abdominale, erizipel, faringite, guturai, laringite, litiaza vezicii urinare, raguseli rebele, scorbut, tuse. Pentru prepararea ceaiului, se pun doua lingurite de planta maruntita in 250 ml apa clocotita. Se acopera pentru 15 minute, apoi se strecoara. Se bea in cursul zilei cu inghitituri mici. Pentru raguseala, se pot aplica si comprese calde cu ceai dublu concentrat in zona gatului. In tratamentul cistitei, se fac spalaturi vaginale cu infuzie. Ceaiul se bea, c穰e 2-3 cani pe zi in caz de dureri abdominale si se poate aplica si pe abdomen, dub forma de cataplasme calde cu ceai mai concentrat. Se mai poate folosi sub forma de praf, obtinut din planta uscata. Se ia un varf de cutit si se tine sub limba timp de 5 minute, dupa care se inghite. Siropul, preparat din planta fiarta, este bun in raguseala si in disparitia vocii. Frunzele de brancuta pot fi folosite in salate.
Bujorul, bun in boli articulare
Conopida, ruda cu brocoli, este o leguma valoroasa pentru sanatate, sezonul ei de varf fiind toamna. Principalul compus al conopidei este sulforafanul, care contribuie la producerea enzimelor de care organismul nostru are nevoie. Conopida contine si o cantitate foarte mare de potasiu, vitaminele B, B2, C, calciu, magneziu dar si fier. Pentru a beneficia de acesti nutrienti, conopida trebuie consumata proaspata sau in stare semi-cruda, gatita in aburi, dar crocanta. Conopida este in primul rand o sursa excelenta de vitamina C, fiind un puternic inamic al unor afectiuni foarte frecvente. Previne anemia, actioneaza la nivelul sistemului cardiovascular, ajutand la combaterea bolilor de inima si a atacului cerebral, regland tensiunea arteriala. Un efect benefic il are si asupra oaselor si metabolismului celular. Consumand conopida, se previne cataracta, dar si alte afectiuni oftalmologice. Cercetatorii din Europa si SUA au declarat aceastaa leguma drept una dintre cele mai importante metode naturiste de lupta impotriva cancerului, avand insemnate proprietati anticancerigene. Se vorbeste si de efectul benefic pe care il poate avea asupra danturii, prin continutul de fosfor. Conopida contine fibre foarte folositoare in procesul digestiei. Continand doar 20 de calorii, poate fi consumata in orice cantitate, multi nutritionisti recomandand-o in regimurile de slabire si ca posibil inlocuitor al cartofului. Continutul glicemic bun poate inlatura senzatia de foamne. Alegeti conopidele albe pentru a beneficia de toate substantele vitale necesare intr-o cura cu conopida.
Ceaiul negru, un atioxidant puternic
Bujorii de gradina sunt plante ornamentale, dar si o importanta sursa de sanatate. De la bujorul de gradina, in scopuri terapeutice, se utilizeaza radacinile, florile si semintele. Dar acestea sunt toxice, de aceea se recomanda utilizarea preparatelor din aceasta planta numai in dozele recomandate si cu maxima precautie. Pentru efectele sale asupra organismului uman, medicina populara romaeasca folosea radacinile bujorului in disfunctii nervoase (epilepsie, isterie, convulsii, tuse de natura nervoasa), iar semintele, ca purgative. Actiunea sedativa si cea antispastica a radacinilor de bujor a fost confirmata stiintific, fiind recomandata in tratarea unor boli articulare (reumatism, guta, coxartroza), in hiperexcitabilitate nervoasa, in caz de spasticitate prea mare a musculaturii intestinelor, in tuse nervoasa si astmatica, precum si in cazul hemoroizilor. Semintele, nu mai sint folosite in tratamente. Petalele de bujor, mai putin toxice, se folosesc pentru colorarea si chiar aromatizarea ceaiurilor pectorale, recomandate in: tuse nervoasa, tuse astmatica, dureri de piept. De asemenea, infuzia de petale de bujor, se administreaza ca adjuvant in afectiunile care vizeaza articulatiile. Un nou remediu naturist cu extracte din floare de bujor ar putea usura considerabil viata bolnavilor de cancer. Preparatul este un tratament adjuvant care diminueaza efectele secundare ale chimioterapiei. Infuzia se prepara dintr-o lingurita de petale la o cana de apa. Nu se recomanda administrarea preparatelor pe baza de bujor in sarcina si in caz de atonie intestinala. De asemenea, bujorul nu se administreaza sub nicio forma copiilor mici.
Ceaiul negru, apreciat printre cele mai fine ceaiuri din lume, e folosit in scopuri terapeutice de peste patru secole. Ceaiul negru (chinezesc, cum mai e denumit) contine multe vitamine (B1, B2, C, PP si K) si saruri minerale (potasiu, iod, fosfor, fluor), dintre care cea mai importanta este vitamina C, care stimuleaza si usureaza digestia. De asemenea, frunzele arborelui Theea Sinesis contin tanin, aminoacizi, glucide si uleiuri volatile. Ceaiul negru, ca si cel verde, are actiune diuretica, fiind folosite, in special, de persoanele care au probleme cu rinichii. sunt antiadipoase, laxative si stimulente respiratorii. sunt indicate persoanelor hipotensive, fiind excelente stimulatoare cardiace. Ceaiul negru poate inlocui cu succes cafeaua, fiind foarte bun stimulent intelectual si fizic. O cana de ceai negru, bauta zilnic, previne si vindeca ateroscleroza. Este apreciat mai ales pentru proprietatile sale antioxidante. Recomandat indeosebi pe perioada iernii, imbunatateste rezistenta la frig si ajuta corpul sa isi pastreze resursele de energie. Polifenolii continuti de ceaiul negru inhiba enzimele, impiedica formarea placii bacteriene si aparitia cariilor. iI cosmetica, trateaza petele, stimuleaza circulatia in zona fetei, trateaza buzele crapate. Baut in exces, ceaiul negru poate provoca insomnii, stari de agitatie si nervozitate.
Caprifoiul, planta antiinflamatoare
Caprifoiul sau mana Maicii Domnului este o planta originara din Asia, dar o gasim si in tara noastra, pe langa garduri si ziduri, sau cultivata in ghivece. Este o planta cataratoare, bogata in uleiuri volatile. De la caprifoi folosim in scopuri medicinale florile si frunzele, uneori si semintele. Principalele sale calitati terapeutice sunt: antispasmodic, emolient, expectorant, calmant, diuretic, laxativ, antimicrobian. Uleiul volatil este folosit in industria parfumurilor, iar in aromoterapie este foarte util in stari de anxietate si depresie. Sub forma de infuzie, semintele sunt diuretice. Tot in uz intern, caprifoiul este bun impotriva salmonelei si a unor streptococi, raceala, febra, dureri de gat, inflamatii intestinale, inflamatii ale tractului urinar sau al organelor de reproducere, e adjuvant in diferite forme de cancer. Extern, se foloseste sub forma de comprese cu infuzie de flori si frunze, utila in tratarea conjunctivitelor, a ranilor si a altor afectiuni ale pielii. Trebuie sa evite caprifoiul femeile insarcinate sau cele care alapteaza si persoanele care in urmatoarele 14 zile vor suferi o interventie chirurgicala. Caprifoiul creste riscul de aparitie a efectelor secundare. De asemenea, nu se administreaza in asociere cu medicamente care incetinesc procesul de coagulare a sangelui, efect pe care il are si caprifoiul.
Curcubetica, o planta medicinala traditionala
Curcubetica este o planta medicinala cunoscuta popular si sub denumirea de clocotici sau fasolea calului. Toate partile plantei sunt toxice, mai ales rizomul. Au un gust neplacut si pot produce intoxicatii, cu tulburari digestive, circulatorii, urogenitale. Dar curcubetica are si valoare medicinala. in traditia populara, frunzele crude se puneau pe rani. Cu decoctul tulpinilor florifere se spalau ranile, pecinginea, abcesele, si se faceau scaldatori si oblojeli bolnavilor de branca. Cu radacina fiarta, pisata, amestecata cu faina de porumb, se faceau legaturi contra gilcilor, ungandu-se deasupra cu grasime de porc ori undelemn. In Banat, planta cu radacina cu tot se fierbea in otet sau in vin rosu batran. Cu lichidul obtinut se spalau ranile de mai multe ori pe zi. Se mai folosea contra frigurilor. Decoctul rizomului uscat si pus in lapte se lua pentru tratarea ulcerului la stomac. Actiunea farmacologica a plantei consta in rolul ei antiinfectios si de refacere celulara. De asemenea, ajuta in refacerea si marirea rezistentei organismului. Fitoterapuetii o indica si in foarte multe forme de cancer cu diferite localizari sau stadii de evolutie. Are de asemenea o foarte importanta actiune antitumorala recunoscuta. Extern, se poate folosi infuzie care se obtine din doua lingurite de planta la 250 ml de apa clocotita. Se foloseste la pansamente sau aplicatii pe piele. Intern, se va folosi doar sub supraveghere medicala. Afectiunile in care e buna curcubetica sunt: anorexie, arsuri, constipatie, dismenoree, dureri premenstruale, eczeme zemuinde, escare, faringite cronice, fistule anale sau chiar dentare, infectii renale, laringite, sterilitate, ulceratiile pielii, ulcere cronice ale gambei.
Coacazele, balsam pentru ficat
Coacazele negre contin un numar impresionant de minerale si vitamine, intre care vitamina C, intr-o forma care rezista la caldura si oxidare. In plus, contin ulei volatil intr-o proportie foarte mare. Folosite mai ales ca pulbere, revitalizeaza rapid organismul, ajuta la reechilibrarea metabolismului, normalizeaza activitatea nervoasa, maresc acuitatea vizuala, maresc imunitatea naturala a organismului. Printre cele peste 50 de boli tratate cu ajutorul lor se numara si anemia. Pulberea de coacaze negre uscate stimuleaza formarea hematiilor si compenseaza deficitul de fier. Se bea zilnic o cana de suc pe stomacul gol si sau se ia o lingurita de pulbere de trei ori pe zi. O cura dureaza 2-3 saptamini. Coacazele negre mai sunt bune si pentru oboseala vizuala, miopie progresiva. 100-200 g de fructe crude si sucul din ele stimuleaza formarea tesuturilor si a oaselor copiilor. Aceste fructe sporesc si imunitatea, ferind organismul de infectii respiratorii, intestinale, renale. Mai sunt bune si pentru articulatiile umflate si dureroase, reumatism cronic degenerativ, ateroscleroza, arterita, hipertensiune, litiaza renala (cu urati). In alcoolism, doua linguri de fructe uscate si o lingurita de seminte de patrunjel se fierb la foc domol in trei sferturi de litru de apa, vreme de 15 minute. Se bea tot preparatul odata, pe stomacul gol. Cura dureaza 6 luni. Coacazele rosii sau ruzincile pot fi numite fructele energiei. Sunt si stimulente digestive si drenoare extrem de puternice, fiind recomandate obezilor. Sucul din fructe crude este un bun tonic digestiv si decongestiv hepatic. Este eficient in dischinezia biliara si in migrenele asociate acesteia.
Cretusca, bun antireumatic
Cretusca creste prin locuri umede, prin paduri sau pe malul apelor. Este o planta medicinala cu vechi intrebuintari terapeutice, mai ales in tratarea reumatismului. Substantele active din cretusca, glicozide ale cvercetinei si glicozide fenolice, genereaza in organismul uman salicilati. Acestia au o actiune antiinflamatoare de exceptie, reducand durerea din articulatiile cu reumatism. Acelasi efect il are si aspirina, medicamentul santetizat in laborator. Insa, aspirina nu poate fi administrata pe durate lungi, deoarece poate provoca gastrita eroziva sau chiar ulcer gastric. In schimb, cretusca poate fi luata zilnic, fara efecte adverse asupra mucoasei stomacului. Aceasta deoarece cretusca mai contine si taninuri, care scad secretia gastrica, protejand mucoasa si permitand astfel ca planta sa fie utilizata chiar si in caz de gastrita. Mai mult, planta are si un efect antialgic util si el in alinarea si tamaduirea reumatismului. In general, cretusca se foloseste sub forma de infuzie 3-5% si asociat cu coaja de salcie. Mai este folosita si ca diuretic, dar si in terapia celulitei. Pentru a scapa de aspectul dizgratios al pielii cu celulita, se face o infuzie din doua lingurite cu planta, uscata si maruntita, peste care se toarna o cana cu apa clocotita. Se lasa acoperita 20 de minute, se strecoara si se aplica sub forma de comprese pe locul unde exista celulita.
Ciumafaia, leac gastrointestinal
Ciumafaia este o planta medicinala cunoscuta si sub alte denumiri: buruiana bolunda, ciuma fetei, laur porcesc, marghimpos, matraguna gunoiului, nebuneala. In traditia populara, frunzele se puneau pe rani si taieturi, ca sa traga puroiul. Apa de pe frunze se folosea contra durerilor de ochi. Cu decoctul frunzelor se spalau umflaturile, se fierbeau si se puneau in oblojeli contra durerilor de gat. Se mai foloseau in tratamentul reumatismului si a durerilor de picioare. Semintele se puneau in rachiu de drojdie, cu care se frecau bolnavii si apoi se pripeau la soare sau pe linga foc. Plamadita in alcool, se intrebuinta contra herniei. Ceaiul din frunze de laur, cu frunze de mesteacan, afin si traista ciobanului, se folosea la diabet, luandu-se de 3 ori pe zi, inainte de mancare. Frunzele si semintele de ciumafaie sunt antiasmatice, antimalarice, antiinflamatoare,antispastice mai ales in afectiunile gastrice. Datorita scopolaminei, continuta in cantitate mica, are si o actiune calmanta asupra sistemului nervos central. Toate partile plantei sunt otravitoare pentru om. Intoxicatia se manifesta prin halucinatii, voma, tulburari de vedere, accelerarea pulsului, accelerarea respiratiei, febra in general mare, urmate de paralizie si moarte. De aceea, trebuie respectate dozele cu strictete, iar administrarea de preparate pe baza de ciumafaie se face doar sub supraveghere medicala. Planta se utilizeaza la afectiuni gastro-intestinale, astm, bube, dureri de gat, dureri de ochi, dureri de picioare, nervozitate, paraziti intestinali, (clisme), rani, reumatism, taieturi. Tinctura e utila in tratamentul epilepsiei.
Coltisorul, planta colicilor abdominale
Coltisorul (Cardamine bulbifera) creste in locuri umbroase, in paduri, pe langa paraie sau in tufarisuri. Frunzele foarte tinere, recoltate inainte de inflorire, in martie-aprilie, se pot consuma sub forma de salata sau se gatesc precum spanacul. Crude, au aroma de creson si un miros usor de lamaie. Rizomii, frunzele tinere proaspete si bulbii au un efect tonic asupra stomacului si inhiba dezvoltarea si inmultirea parazitilor intestinali. Popular, planta se mai numeste brinca, chiparus, cinichioara, dintura, rachiti. La sate, rizomul carnos al plantei, plamadit in rachiu, se folosea pentru dureri si colici asociat cu naprasnic. Plamadit cu matcuta (Geranium divaricatum) era luat de femei, ca sa aiba baieti. Compozitia chimica a coltisorului dezvaluie un bogat continut de tanin, motiv pentru care e folosit pentru oprirea diareei. O lingurita de rizom maruntit se pune in 250 ml apa si se fierbe pentru 5 minute, apoi se strecoara. Se pot consuma 1-2 cani pe zi. Doua lingurite de rizom uscat si maruntit, in 250 ml apa clocotita, si acoperit pentru 15 minute, ajuta in tratarea formelor mai grave ale aceleiasi afectiuni.
Ciubotica-cucului intareste imunitatea
Ciubotica-cucului sau Primula officinalis mai are si alte denumiri populare: aglica, anghelina, cinci-foi, cizma-cucului, tata-oii. De la aceasta planta folosim radacinile, florile si frunzele. Florile si frunzele sunt bogate in vitamina C si beta-caroten, potasiu, calciu, sodiu si salicilati, care ajuta la intarirea sistemului imunitar. Au proprietatile antioxidante si scad nivelul colesterolului. De asemenea, planta contine saponoizi cu efecte expectorante. Planta este un diuretic natural si sedativ, cu efect antispastic, sudorific, calmant, cicatrizant, hemostatic, fluidificator al secretiilor bronhice, emolient. Ciubotica-cucului se administreaza sub forma de infuzie (in cazul florilor), decoct (in cazul radacinii) sau praf (frunze). Extern, se foloseste sub forma de cataplasme calde ce se aplica pe locurile dureroase, avand actiune calmanta, cicatrizanta si hemostatica. De asemenea, ciubotica-cucului este utila in bronsita, pneumonie, afectiuni renale si ale vezicii urinare, disfunctii gastrointestinale. Infuzia se prepara dintr-o lingurita cu flori si tulpini de ciubotica cucului, la o cana cu 250 ml apa clocotita. Se beau cel mult doua cani pe zi. Vin tonic pentru cardiaci: intr-o sticla de 2 litri se pun flori proaspete de ciubotica-cucului, se toarna vin alb natural, si se lasa doua saptamani la loc insorit, astupata cu un dop de pluta. Se iau cate trei linguri in fiecare zi. Are efect linistitor asupra inimii, fiind foarte indicat pentru persoanele agitate. Siropul se recomanda in cazuri de tulburari ale respiratiei si se obtine din flori zdrobite, amestecate cu miere si apa. Decoct: se adauga intr-o cana de apa o lingura de radacini. Amestecul se fierbe. Ciubotica-cucului nu este recomandata celor alergici la aspirina. In traditia populara, ceaiul din flori se lua contra durerilor de cap. Cu decoct se spalau ochii contra durerilor. Umflaturile se spalau cu fiertura, iar plantele se puneau in legaturi. Ceaiul era util in tratarea astmului, a febrei tifoide, a durerilor de piept, astm, a tuberculozei, iar seva din radacinile pisate se lua contra frigurilor. Radacina se fierbea si din decoct se lua cate 3 cesti pe zi, contra bolilor de rinichi, in special a calculilor renali. Rolul ciuboticai-cucului este de a fluidifica secretiile bronsice, este un bun emolient, expectorant, antispastic, sedativ, sudorific, decongestionant, cicatrizant, hemostatic, regleaza si curata sistemul venos. Ceaiul se prepara din doua lingurite de planta maruntita in 250 ml apa clocotita. Se lasa timp de 15 minute acoperit. Se consuma cate o cana de trei ori pe zi. Extern, se va folosi cantitate dubla de planta. Aceasta infuzie este recomandata in: afectiuni renale sau vezicale, afte, ameteala, apoplexie, ascita, boli de gat, bronsite, calculi vezicali sau biliari, cefalee, astenii, contuzii, depresii, dureri de cap, echimoze, febra, ganglioni inflamati, gripa, guturai, insomnie, isterie, laringita, nervozitate, plagi, pneumonie, reumatism, tulburari gastro-intestinale, varice. Bun pentru afectiunile inimii si curatarea venelor este vinul de ciubotica-cucului. Se alege un vin de buna calitate, alb, dulce, preferabil din struguri care nu au fost stropiti cu chimicale. Intr-un litru de vin se pun patru linguri de flori maruntite, proaspete. Se lasa timp de 8 zile agitand des. Se strecoara si se completeaza cu vin pana la un litru. Se ia cate o lingura, cu 30 de minute inainte de mese, de trei ori pe zi, in cure de lunga durata. Un alt leac este siropul de radacina. Peste pulberea de radacina uscata se toarna miere poliflora si se amesteca zilnic. Dupa patru saptamani, se poate folosi in cura.
Cretisoara, planta de leac a femeilor
Cunoscuta in limbajul popular si ca brumarie, cretarel, faina-de-in sau umbra-muntelui, cretisoara este renumita mai ales ca planta de leac pentru femei. Ajuta in tulburari menstruale, leucoree, afectiuni ale organelor pelviene si indispoziti la varsta menopauzei. Luata la inceputul pubertatii impreuna cu coada-soricelului, influenteaza benefic aceasta perioada, reglind periodicitatea menstruatiei. Cretisoara are efect astringent si vindeca foarte rapid, este folosita si ca mijloc diuretic si cardiotonic, in febra pricinuita de leziuni, rani purulente si accese neglijate. In urma unei extractii dentare, este foarte indicat ceaiul de cretisoara. Dupa mai multe clatiri ale gurii, rana se inchide in decursul unei zile. Acelasi ceai indeparteaza slabiciunile musculare si articulare si ajuta in anemii. Cretisoara este de mare folos in leziunile postnatale, in relaxarea organelor pelviene ale femeilor care au avut nasteri grele sau in fixarea sarcinii si fortificarea uterului. Planta e buna in obezitate, cate 2-3 cesti de ceai zilnic. Ajuta si la insomnii, fortifica acei copii mai bolnaviciosi daca se adauga in apa de baie cretisoara (200 grame). Pentru prepararea ceaiului, se foloseste o lingurita cu varf de planta care se opareste intr-un litru de apa. Pentru comprese, se spala planta proaspata, se zdrobeste pe un fund de lemn si se aplica pe zona afectata. In tratarea si in prevenirea chisturilor ovariene si fibroamelor uterine, efecte extraordinare are asocierea de cretisoara (flori si frunze) cu frunze de zmeur. De asemenea, aceasta planta medicinala extrem de valoroasa se foloseste si in scleroza multipla.
Castanele, leacul varicelor
Castanul comestibil sau castanul bun, cum e denumit popular, e folosit de sute de ani pentru proprietatile sale curative. In traditia populara, scoarta acestui arbore se folosea la tabacitul pieilor, iar coaja, la vopsitorie. Zeama rezultata din fierberea castanelor era leac pentru degeraturi. Castanele comestibile contin ulei, protide, hidrati de carbon, vitaminele B1, B2, C si saruri minerale. Frunzele sunt bogate in tanin, vitamina E, iar lemnul, in acizi si saruri minerale. Terapeutic, se folosesc fructele coapte fara coaja. Acestea sunt un bun antiseptic pentru tubul digestiv, antianemic, energetic, remineralizant, tonic nervos si muscular. Contribuie la refacerea oaselor, prin continutul de fosfor. Potasiul ajuta inima si vasele de sange, fiind foarte util mai ales in tratarea varicelor. Castanele se consuma coapte sau facute piure. Se pot consuma în orice cantitate, dar sunt contraindicate la obezi si diabetici. Se recomanda in: afectiuni coronariene, afectiuni venoase sau arteriale, astenie fizica si psihica, anemie, batranete, convalescenta, crestere, decalcifiere, depresie, flebite, hemoroizi, osteoporoza, stomatita, tromboflebita, varice. Castanele salbatice au si ele calitati terapeutice. Pisate sau taiate marunt si plamadite in spirt denaturat ori fierte in apa pentru baie, se intrebuintau contra reumatismului. In acest scop se folosea si floarea, pusa în petrol, iar cu solutia obtinuta se faceau frectii. Castanele salbatice nu sunt comestibile, dar se folosesc sub forma de tinctura sau unguent, in caz de accident cerebral, contuzii, cuperoza, degeraturi, edeme traumatice, flebite, hemoroizi, hernie de disc, luxatii, Parkinson, plagi infectate, varice.
Cerentelul, bun antiseptic
Cerentelul mai este cunoscut cu denumirile populare de albeata, buruiana pentru inima rea, ridichioara sau barbusoara. Se utilizeaza in scop terapeutic doar rizomii. Cind se usuca, are culoarea bruna, un miros slab aromat, asemanator celui de cuisoare si un gust amar si astringent. Administrat intern, cerentelul are proprietati antidiareice, scade secretiile mucoaselor, mareste permeabilitatea capilarelor si a membranelor celulare, calmeaza si lupta cu bacteriile. Extern, are actiune antiseptica. Este o planta folosita in tratarea diareei, dispepsiei gastrice, enteritei infectioase, hemoragiilor hemoroidale, plagilor, gingivitelor si amigdalitei. Decoctul se prepara din 2 lingurite de radacina maruntita la 300 ml apa. Se fierbe 30 minute, dupa care se va consuma fractionat in 3 reprize, dupa mesele principale. Contraindicatii: afectiuni cronice hepatice sau renale. In traditia populara, rizomul uscat si pisat se fierbea si se dadea contra diareei, dizenteriei si tifosului. Decoctul se mai lua pentru naduf, crampe, hernie, dureri de picioare. Pulberea de planta se foloseste astfel: un varf de cutit de pulbere fina de planta obtinuta din planta uscata macinata cu rasnita de cafea, se pune sub limba. Se tine 10 minute apoi se inghite. Pentru tratamentul extern, 2 lingurite de planta pulbere se fierb timp de 10 minute in 250 ml apa. Se strecoara si se pun comprese cu lichidul acesta sau se fac tamponari sau spalaturi. Pulberea de planta se poate aplica pe rani zemuinde. Se poate folosi si in afectiuni ca: abcese dentare, dismenoree, dureri hemoroidale, dureri menstruale sau in zona pelviana, boli de stomac, colite de putrefactie, conjunctivita, eczeme infectate, enterite infectioase, febra, gingivite, halena, hemoptizie, hemoragii, infectii microbiene, lacrimarea ochilor, pierderi seminale, rani infectate, spasme musculare, stomatita, ulceratii, voma si varsaturi.
Laptele ciulinilor, leac pentru ficat
Banalii ciulini care se gasesc pe marginea drumurilor au proprietati curative deosebite. Laptele de scaiete a fost folosit in diverse tratamente inca din antichitate. Principalele lui efecte curative sunt legate de afectiunile ficatului. In ultimii ani s-au facut mai multe cercetari care au demonstrat ca acest lapte este cel mai bun ingredient in prepararea medicamentelor hepatoprotectoare. Nu exista contraindicatii ale acestei plante. Ocazional, poate avea efecte laxative datorita stimularii ficatului si secretiei sporite a bilei. sangura interactiune remarcabila cu medicamentele apare atunci cand laptele de scaiete reduce efectele acestora. Cel mai important component al laptelui de ciulini este agentul numit silimarina. Aceasta protejeaza ficatul de efectele negative ale toxinelor si bolilor si stimuleaza regenerarea tesutului hepatic distrus. Se recomanda aceasta planta si dupa chemoterapie. De asemenea, laptele de scaiete se pare ca poate repara tesutul hepatic distrus de abuzul de alcool sau dupa hepatita. Poate proteja ficatul impotriva atacului unei otravi puternice care se gaseste in unii detergenti si intr-o ciuperca deosebit de otravitoare. Stimuleaza producerea de lapte in cazul femeilor care alapteaza.
Calinul, bulgare de nea antihipertensiv
Calinul este un arbust stufos, usor de recunoscut pentru florile de culoare alb-verzuie, formand o inflorescenta sub forma unui bulgare de nea. Infloreste in lunile mai-iunie. De la calin se foloseste in scop terapeutic coaja de pe ramurile si tulpinile tinere, recoltata primavara. Ca principii active, scoarta contine tanin, rezine si flavonoide. Coaja de calin se foloseste in industria de medicamente la prepararea unor extracte cu actiune calmanta si homeostatica. Preparatele obtinute sint diuretice, astringente, anstispastice, antiinflamatoare, hipotensive si sedative asupra sistemului nervos. Din fructele sale rosii, grupate sub forma de ciorchini, se extrage un medicament antihipertensiv. Avand proprietati sedative, extractele de calin calmeaza crampele musculare si contribuie la destinderea intregului organism in conditii de stres si emotii puternice. Ajuta la intarirea inimii si previne infarctul. Datorita actiunii astringente, reduce pierderile excesive de sange la menstruatie. Pentru uz intern, din coaja de calin se prepara un decoct din doua lingurite de planta, fierte timp de 10 - 15 minute intr-o cana de apa. Se bea cald, indulcit cu miere de albine, cite o cana, de trei ori pe zi. Fructele calinului pot fi folosite iarna la decorarea interioarelor. Fructele bine coapte, desi sint toxice, au proprietati tinctoriale. Acestea vopsesc fibrele naturale in nuante de rosu. Chiar si in medicina veterinara calinul are intrebuintari terapeutice, fiind recomandat in tratamentul pierderilor de sange la animalele mari, dar si la cele mici.
Dafinul, bun digestiv
Fumarita, reglorul tensiunii arteriale
Dafinul sau laurul da aroma mancarurilor, e planta ornamentala, dar are si rol de medicament. De la dafin folosim cu rol curativ frunzele, care se recomanda impotriva betiei, a intoxicatiilor, a digestiei grele, a gripei, raguselei si bronsitei. Pentru atonie digestiva, se iau trei frunze de dafin pe zi, mestecate pe stomacul gol, cate una dimineata, la pranz si seara. Efectul de intarire a digestiei este remarcabil. Tot dafinul are rolul de a indeparta insectele daunatoare din culturi. in caz de betie sau otravire, se iau 20-30 de frunze de dafin si se oparesc cu o cana de apa. Se lasa la infuzat 20 de minute. Se bea dintr-o data intreaga cantitate preparata, efectul de eliminare fiind foarte prompt. in caz de gripa si bronsita, se pun coaja de la o portocala si patru frunze de dafin intr-un litru de apa. Se lasa la macerat patru ore, dupa care se filtreaza si se bea pe stomacul gol, in mai multe reprize. Acest preparat scade febra, elimina durerile de cap si ne ajuta sa ne refacem rapid. Se mai poate prepara o alifie cu dafin, utila in cazul paraliziei si a durerilor reumatismale. Dafinul mai este folosit si in tratarea ulceratiilor bucale si a vanatailor. Deoarece in doze mari este vomitiv, dafinul trebuie pus in cantitati mici in mancare. Mirosul de dafin este stimulant si se spune ca imbunatateste memoria.
Fumarita este o planta cu flori rozacee, viorii, purpurii, violete, albe. Popular, i se mai spune Fumul-pamantului, Iarba-de-curca, Saftarea. Este cunoscuta pentru efectul ei sedativ, depurativ, tonic, colagog si coleretic, laxativ, febrifug, aperitiv, calmant, hipnotic. Este indicata in astenie, dischinezii biliare, colici biliare, cefalee, actiuni hepatice, constipatie, obezitate, amenoree, ateroscleroza, febra, afectiuni renale, oligurie, eczeme, acnee, artrita. Planta este utila sub forma de infuzie slaba din 3 g material vegetal la o cana apa clocotita. Se infuzeaza 3 minute. Se beau doua cani pe zi. Ceaiul mai concentrat si folosit in cura prelungita are efect hipotonizant si de pierdere ponderala. Trebuie administrat cu prudenta, deoarece poate avea efect hemolizant. Decoctul se prepara din 60 g planta care se fierb 4 minute in 1/2 l apa, apoi se lasa sa infuzeze 10 minute. Se badijoneaza regiunea cu eczema sau acnee, de doua ori pe zi. in traditia fitoterapeutica de la noi, aceasta mica planta, are reputatia de a fi cel mai puternic elixir al tineretii. Asupra inimii, preparatele pe baza de fumarita actioneaza ca relaxant miocardic. impreuna cu traista ciobanului, fumarita regleaza tensiunea arteriala, daca acesta e prea mica sau prea crescuta, fluidifica usor sangele, optimizeaza functia cardiaca si ajuta la combaterea aterosclerozei. Fitoterapia mai recomanda fumarita in tratamentul cancerului de colon, al intestinului subtire, hepatic, uterin). in dozare corecta, fumarita nu prezinta efecte secundare. Depasirea cantitatii si duratei tratamentului duce la intoxicatie. Curele interne cu fumarita vor dura 8 - 10 zile consecutive, urmate de 20 de zile de pauza.
Filimica, planta care vindeca ranile
Filimica are numeroase denumiri populare, cum ar fi: boance, caldarusa, coconite, floare-galbena, galbenioare, ochi-galbeni. Filimica este o planta folosita mai ales in cancer si ulcere canceroase. in medicina populara, se utilizeaza cu flori, tulpina si frunze cu tot. Seamana puternic cu arnica, fiindu-i insa superioara in putere curativa. Fiind o planta depurativa, e un ajutor pretios in icterul infectios. Baut zilnic, ceaiul de filimica face minuni, are efect de curatire, stimuleaza circulatia sangelui si grabeste vindecarea ranilor. Sucul proaspat stors al filimicii poate fi folosit cu mare succes chiar in cancerul pielii. Are efect vermifug si indeparteaza verucile (negii) si scabia, inflamatiile ganglionilor. Ceaiul intareste vederea, ajuta in ulcer varicos, osteoporoza, inflamatii ale colonului. Filimica este un bun adjuvant in boli de stomac si intestine, afectiuni hepatobiliare, aritmii cardiace, gastrite hiperacide, gastroduodenite, arsuri gastrice, ulcer gastric si duodenal, afectiuni renale si genitale. Extern, ajuta in degeraturi, hemoroizi externi, contuzii, entorse, vanatai. Se foloseste sub forma de infuzii si alifie. Pentru dischinezie biliara, se recomanda o infuzie din doua lingurite de flori la o cana apa. Se bea in cursul unei zile, de preferat pe stomacul gol. Pentru acnee: bai cu infuzie preparata din 15-30 g flori de filimica la un litru de apa. In cosmetica, pentru tenuri uscate, se fac lotionari sau comprese cu infuzie preparata din patru linguri de flori la o cana de apa.
Fisticul protejeaza inima si ochii
Ultimele cercetari arata ca fisticul are un rol important in lupta impotriva cancerului. Dar beneficiile pe care le are organismul de pe urma acestui aliment crocant sunt mult mai multe. Vitamina E care se gaseste din abundenta in fistic, are un rol protector impotriva unor tipuri de cancer, in special cel pulmonar. 60 grame de fistic consumat zilnic poate sa reduca riscul de cancer pulmonar fara sa-si puna amprenta asupra greutatii corporale. De asemenea, fisticul este benefic pentru inima, prin scaderea nivelului de colesterol rau si asigurarea unui aport optim de antioxidanti. In combinatie cu un regim alimentar echilibrat, fisticul ne fereste de boli cardiovasculare. Un pumn de fistic in stare cruda conumat zilnic reduce efectele stresului asupra tensiunii arteriale. Fisticul este o sursa importanta de magneziu (8% din necesarul zilnic recomandat in 30 g de fistic), cel mai bun mineral anti-stres. Specialistii sustin ca are un rol important in controlarea apetitului alimentar, datorita continutului ridicat in fibre. Practic, fisticul este unul dintre alimentele bogate in fibre: 3 g in 28 de g de fistic, ceea ce inseamna aproximativ 12% din necesarul zilnic recomandat. Contine de doua ori mai multe fibre decat nucile si aproximativ acelasi continut de fibre ca fulgii de ovaz. Fibrele usureaza tranzitul intestinal. Spre deosebire de alte fructe oleaginoase, fisticul contine doua substante extrem de importante pentru sanatatea ochilor: luteina si zeaxantina. Oftalmologii sustin ca acesti doi antioxidanti protejeaza vederea si reduc riscul de a dezvolta degenerescenta maculara, principala cauza care conduce la slabirea vederii si chiar la orbire. Uleiul de fistic este un emolient excelent, ajutand la hidratatrea pielii. Este folosit in gatit, in aromaterapie, industria cosmetica si cea farmaceutica.
Gulia cruda, leac pentru bolnavi
Hameiul, planta cu conuri sedative
Iarba degetelor, leac pentru febra
Gulia este un imens rezervor de calciu, fosfor, potasiu, magneziu, sulf, iod, arsenic, zaharuri, vitaminele A, B, C, fier si cupru. in medicina traditionala, este considerata leac pentru abcese, acnee, afectiuni pulmonare, angine, bronsite, cistite, degeraturi, eczeme, enterite, furuncule, guta, guturai, litiaza renala, obezitate, oboseala generala, tuse. Aceasta leguma are actiune revitalizanta, diuretica, dizolvant uric, antiscorbutica, emolienta. Studiile au aratat ca un consum regulat de legume din familia crucifere (gulii, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli si ridichi) contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer precum cancerul pulmonar. La persoanele in varsta, gulia ajuta la incetinirea declinului cognitiv. Gulia are putine calorii, fiind utila in curele de slabire. Mai este indicata in controlul diabetului deoarece ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, dar si in infectiile virale, bronsite, tuse sau angine. Gulia poate fi mancata cruda sau gatita. in scop terapeutic, se prepara decoct in apa sau in lapte: 100 g la litru, in afectiunile pulmonare, guturai, angine. Excelent pentru bolnavi, in general. Siropul de gulie este la fel de eficient. Se pregateste scobind in gulie si umpland cavitatea cu zahar. Siropul se formeaza in cateva ore. sase grame de seminte macinate se adauga intr-o infuzie de tei si se bea contra calculilor si a racelilor. Extern, gulia e leac in tratarea anginei. Se fierbe o gulie mare, taiata in bucati, in 0,5 l de apa. Cu lichidul obtinut se face gargara. in caz de degeraturi: se coace in cuptor o gulie cu coaja, se taie in doua si se freaca degeraturile cu jumatatile, presand usor, ca sa iasa sucul. Metoda e indicata si in caz de abcese, guta, furuncule.
Ghimpele trateaza adenomul de prostata
Hameiul mai e cunoscut in medicina populara sub denumirile de, himei, himel, maiuga. Stiintific, are denumirea de Humulus lupulus, pentru ca prefera terenurile umede si se infasoara in jurul plantei suport pe care o sufoca. Conurile bune de recoltat se cunosc dupa culoarea verde sau verde-galbuie. Acestea contin substante amare si rasini, taninuri, glucide, proteine, celuloza, uleiuri eterice, derivati flavonici, coline, hormoni estrogeni si saruri minerale (P, K, Mg, Ca, Na). In bolile pulmonare, actioneaza contra tusei spastice, bronsitei si, mai ales, a tuberculozei, distrugand bacteria Mycobacterium tuberlosis. Contra reumatismului si poliartrozelor, hameiul actioneaza ca un puternic antiinflamator articular. Prin calmarea sistemului nervos central se reduce senzatia de dureri la bolnavii de reumatism si guta. Tot pentru tratamente interne, hameiul poate fi folosit pentru combaterea alcoolismului, obezitatii, anemiei, atoniei, avitaminozelor (indeosebi scorbutul), rahitismului si a in stari de convalescenta. in uz extern este eficace in tratarea diferitelor afectiuni dermatologice (dermatoze, acnee, eczeme, herpes pecingine, seboree, cancer de piele), precum si in masaje in caz de dureri reumatice si guta. Berea din hamei se bea zilnic, cate o cana, ca stimulent hormonal pentru intarirea sanilor, care se ung suplimentar cu spuma de bere. Maceratul din hamei previne caderea parului. Utilizat in hrana vacilor, creste productia de lapte. Reteta de calmant: se prepara o infuzie dintr-o lingurita si jumatate de conuri la 200 ml apa clocotita. Se bea fractionat in 3 reprize, in cursul unei zile.
Iarba degetelor sau Iarba-cu-cinci-degete este o planta medicinala care creste prin locuri umede, necultivata. Florile sunt galbene si apar in luna mai. Radacina acestei plante era gatita de catre celti, fiind considerata o leguma de baza. in scop terapeutic, se foloseste planta intreaga, cu actiune antidiareica, antitermica, antireumatismala, antiinflamatoare, antihemoragica. Este indicata ca leac in diaree, stari febrile, reumatism, gingivite, hemoragii. Se utilizeaza sub forma de infuzie (doua lingurite de planta la cana de apa clocotita), cate 2-3 cani pe zi, iar extern, in gargare.. Planta proaspata aplicata in zona gatului amelioreaza durerea. Un decoct de radacina este folosit in cremele anti-rid, iar spalarea cu acest decoct reduce roseata pielii, pistruii si arsurile solare. Radacina sub forma de pulbere si frunzele sunt folosite pentru a opri hemoragia interna. Pulberea este un bun astringent pentru aftele bucale. Luata cu miere de albine, iarba degetelor amelioreaza durerile de gat, tusea si febra. Se ia cate un sfert sau jumatate de lingurita pe zi sau 20-40 picaturi de tinctura. in magie, iarba degetelor se foloseste pentru prosperitate, epurare, putere, inspiratie, vindecare. Se atarna la usa pentru protectie.
Isopul combate anemia
Ghimpele e o planta extrem de populara in medicina traditional. Folosim de la ea tulpina inflorita, pentru a trata afectiuni ca: adenom de prostata, cancerul de prostata, litiaza renala, microlitiaza biliara, hipertiroidia. Ghimpele este o planta cu adevarat enigmatica, a carei compozitie chimica nu a fost nici pana in prezent elucidata, dar care in terapie s-a dovedit extrem de activa. Tulpina se recolteaza incepand cu sfirsitul lui iunie si pana in septembrie-octombrie. Uscarea se face la umbra, in strat de grosime medie, dintr-un kilogram de planta proaspata obtinandu-se doua-trei sute de grame de produs uscat. Planta contine acid cafeic, acid clorogenic, flavone, fitosteroli, saponine, tanin, ulei volatil, compozitie ce o recomanda ca bun antiinflamator, anticongestiv, dezinfectant, cicatrizant. Tinctura din tulpina de ghimpe e buna impotriva adenomenului de prostata, caz in care se ia cate o lingurita, diluata in jumatate de pahar de apa, de patru ori pe zi. Primele rezultate apar in primele zece zile, iar dupa o luna de tratament, senzatia de jena la urinare, mictiunile nocturne si celelalte probleme specifice acestei afectiuni dispar. in caz de hipertiroidie, se iau trei lingurite de pulbere de ghimpe pe zi, in cure de cate trei saptamani, cu 10 zile de pauza. Microlitiaza biliara se trateaza cu un litru de infuzie de ghimpe, la care se adauga doua lingurite de iarba de anghinare. Se bea, pe nemancate, intreaga cantitate de preparat pe parcursul unei zile, administrandu-se 10 zile la rand. Pe perioada tratamentului, nu se consuma condimente, fructe acre, lactate fermentate si alcool.
In Evul Mediu, isopul (Hyssopus officinalis) a fost cultivat in gradinile manastiresti si utilizat in tratamente pentru lepra, boli de ficat si plamani. Datorita continutului chimic complex, isopul intra in alcatuirea renumitului „ceai elvetian“, din 17 plante. Preparatele din isop sunt tonice, astringente, antispasmodice, vermifuge. Planta este indicata in boli digestive, afectiuni hepatice si dischinezie biliara. Combate anemia si stimuleaza pofta de mancare. Are efecte miraculoase in tratarea afectiunilor cailor respiratorii, usurand expectoratia, transpiratia si asanarea bronhiilor incarcate. in afectiunile cardiovasculare, reduce hipertensiunea prin dilatarea arterelor. Are efect in insuficienta renala, in boli genitale (dismenoree, amenoree, leucoree), diabet zaharat, reumatism cronic si guta. Este contraindicat persoanelor nervoase si bolnavilor de epilepsie. Aplicat extern, este un remediu excelent in tratarea bolilor de piele. Pentru uz intern, se poate prepara o infuzie din doua lingurite de planta uscata la 200 ml apa. Se indulceste cu miere si se beau 3 ceaiuri pe zi, dupa mese. Cura dureaza maximum 2-3 saptamani si are efecte deosebite in bolile respiratorii. Se mai pot face si inhalatii sau gargara cu infuzie calduta. Pentru tulburari gastro-intestinale este recomandata tinctura din 10 g isop si 10 g frunze de menta la 200 ml alcool de 70 grade. Se lasa la macerat 3 saptamani, apoi se iau cate 10-20 de picaturi, intr-un pahar cu apa, dupa mese. Decoctul din 3 lingurite planta uscata la 200 ml apa se foloseste pentru cataplasme pe rani, ulceratii, vanatai, contuzii, echimoze, pleoape cu cearcane, tenuri obosite si ridate. Infuzia concentrata (100 g planta la 1 l apa) se foloseste in comprese cu efecte cicatrizante si antiseptice in diferite boli de piele (plagi infectate, arsuri cutanate, ulcere varicoase). Isopul e apreciat si ca planta ornamentala. Are gust amarui, dar e folosit totusi si drept condiment in supele de cartofi si de fasole.
Semintele de in, efect laxativ si antitusiv
Inul se cultiva petru tulpinile din care se scot fibre textile si pentru semintele din care se extrage un ulei gras, utilizat in medicina si in pictura. Semintele de in contin si o cantitate insemnata de mucilagii, glicozide, saruri de potasiu si magneziu. In traditia populara, ceaiul din seminte de in se lua pentru tuse. Cu faina de in se facea o turta care se punea pe rani. Uleiul era bun in tratarea arsurilor. Semintele fierte se puneau in legaturi la umflaturi. Sau se fierbeau in lapte si se facea o turta care se aplica pe gilci si zone cu junghiuri. O lingura de seminte se pune intr-un pahar cu apa si se lua seara ca laxativ. Cate doua linguri ingerate pe zi ajuta in tratamentul dispepsiilor si constipatiei. Faina de in sau mucilagiul obtinut prin macerarea semintelor in apa este un emolient extern foarte util. Semintele de in sunt andicate in afectiuni ale sanului inclusiv cancer, reduc colesterolul si subtiaza sangele. 1-2 linguri de seminte se pun in 250 ml de apa, pentru 8 ore, dupa care se adauga sucul de la o lamaie. Maceratul se poate consuma in litiaze renale si afectiuni ale aparatului digestiv. Ceaiul, preparat din o lingura de seminte la 250 ml apa, fiert timp de 5 minute, se foloseste pentru afectiunile respiratorii. Cataplasmele se fac din trei linguri de seminte in 250 ml apa. Se vor fierbe timp de 10 minute, dupa care se pune pe o panza si se aplica in cazul ranilor sau abceselor. In cistite (inflamatia basicii urinare) se fac spalaturi calde sau bai cu fiertura din 2-4 linguri de seminte la 500 g apa calda.
Iasomia combate E. coli
Iasomia a fost folosita inca din antichitate la prepararea de ceaiuri in India si China, dar si la obtinerea de parfumuri. in medicina populara, are numeroase intrebuintari. Valoarea terapeutica a iasomiei este oferita in primul rand de uleiul volatil pe care il contine. Florile de iasomie sunt bogate in vitamine, in special E, si minerale. Ceaiul de iasomie este apreciat datorita aromei sale unice. Are, insa, si proprietati medicinale. Combate migrenele si binedispune. Efectul iasomiei asupra sistemului nervos este unul foarte eficient. Rareste ritmul si creste amplitudinea respiratiei. Stimuleaza libidoul, in special cel al barbatilor. Amelioreaza atrofia de prostata. Tonifica sistemul reproducator feminin, usureaza durerile nasterii (stimuleaza contractiile uterine), ajuta la refacerea uterului dupa nastere. Reduce pofta de mancare, uneori considerabil, datorita actiunii substantelor active asupra secretiei unor hormoni. Din acest motiv, se poate bea in curele de slabire. Calmeaza durerile musculare. Conform unor studii, iasomia are si efecte anticancerigene. Frunzele contin acid acetilsalicilic, efectul lor fiind antiinflamator si febrifug. Iasomia este un remediu utilizat traditional in China pentru tratamentul hepatitelor virale. S-a demonstrat si actiunea bactericida a uleiul volatil de iasomie fata de Escherichia coli, principalul germen infectios care cauzeaza cistitele. Iasomia are un puternic efect racoritor, iar uleiul volatil este util in caz de insolatie. Calmeaza inflamatiile pielii, fiind bun in dermatite, eczeme, eruptii.
Limba mielului e floarea inimii
Limba mielului se mai numeste popular si alior, laptele ciinelui, limba boului, mierea ursului sau otratel. in traditia populara, frunzele si florile se puneau in oblojeli pe rani. Decoctul se lua contra varsatului, scarlatinei si in bolile basicii udului. Ceaiul din flori era leac contra tusei si contra retentiei de urina. Planta contine acid salicilic, saponina, acizi flavonici, acizi grasi, flavonoide, rasini, mucilagii, proteine, tanin, clorofila, saruri minerale (in special de potasiu si calciu), caroten, vitamina C. Florile au si o componenta toxica pentru ficat. in fitoterapie, limba mielului e utilizata pentru actiunea sa diuretica datorita sarurilor de potasiu, sudorifica in stari de raceala si bronsite, cicatrizanta, febrifuga. Normalizeaza functionarea renala, favorizeaza eliminarea clorurilor, intareste memoria, euforizant linisteste inima. Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: abcese, afectiuni cutanate, afectiuni respiratorii, afectiuni renale, amenoree, arterita, arsuri, astm, boli ale vezicii urinare, boli infecto-contagioase, boli de stomac, boli hepatice, bronsita, cistita, colita, constipatie, colici renale, crampe musculare, depresie (in special in menopauze), dismenoree, gripa, guta, inflamatii, iritatii in gât insomnie, memorie slaba, metroragie, migrena, palpitatii, rani, raceala, retentie de urina, reumatism, scarlatina, sedativ cardiac si nervos tulburari ovariene, tuse, ulceratii, varsat. Infuzia se prepara din 2 lingurite de flori si 250 ml apa clocotita. Se lasa 10 minute acoperit. Se pot consuma 2-3 cani pe zi. Macerat: se lasa 2 lingurite de planta maruntita la 250 ml apa, la temperatura camerei, pentru 8 ore, dupa care se strecoara. Planta proaspata se poate consuma in diferite salate de cruditati sau ca adaos la orice mancare. Radacinile de limba mielului sunt folosite pentru aromatizarea bauturilor alcoolice. Florile au mult nectar, de aceea planta este deseori semanata in apropierea stupariilor. in antichitate era folosita drept calmant fiind numita floarea inimii.
Ceaiul de leustean topeste grasimile
In limba latina i se spune Levisticum offidnale. in germana, denumirea este de Liebstockel (betigasul dragostei) datorita proprietatilor afrodisiace. in Romania planta se mai numeste leostean, libistoc, lustrean, buruiana de lungoare. Frunzele si radacina de leustean se foloseste pentru tratamentul urmatoarelor afectiuni: hidropizie, reumatism, boli de inima, guta. Provoaca o buna diureza (eliminarea apei din corp) ceea ce ajuta la eliminarea litiazei renale (nisip la rinichi). Totodata, ajuta la solubilizarea secretiei bronsice si usureaza expectoratia. Radacina de leustean e buna in tratamentul bolilor de stomac. La tratamentul eruptiilor de pe piele, se foloseste un decoct din frunze si radacini rase de leustean. Se fac spalaturi ale portiunilor de piele bolnave. in popor, traditia spune ca femeile gravide trebuie sa evite consumul de leustean. Banalul leustean are efecte spectaculoase asupra sanatatii organismului. Ceaiul din aceasta leguma este diuretic, laxativ, dezinfectant si antialergic. Este bun nu numai pentru a da jos kilogramele, ci li pentru a da stralucire tenului, pentru a scapa de toxinele care incarca organismul. Se bea in fiecare seara cate o cana din acest ceai cald sau rece, dupa gust. Efectul va fi topirea surplusului de grasimi de pe ficat, inima si o circulatie buna. Infuzia de frunze se prepara astfel: o lingurita varfuita cu frunze de leustean la o cana cu apa clocotita, se lasa un minut, se strecoara. Se beau pana la trei cani pe zi.
Lucerna, prietena stomacului sanatos
„Ce le face bine vitelor tale, iti face bine si tie“, spuneau vechii chinezi. Au inceput sa manance frunzele fragede ale acestei plante, preparate sub diferite forme. Au constatat ca lucerna ajuta in stimularea poftei de mancare, probleme ale aparatului digestiv, mai ales pentru ulcere de stomac si duoden. Vracii indieni utilizau in antichitate aceasta planta ca remediu in ulcere, durerile cauzate de artrite, retentii de lichid. De multa vreme, in intreaga lume, lucerna este considerata o planta furajera importanta, insa in ultimii 35 de ani, este foarte apreciata (mai ales germenele plantei) si pe post de aliment nutritiv. Frunzele lucernei pot fi considerate adevarati nutrienti biologic-activi, care pot ajuta la scaderea colesterolemiei, la alcalinizarea organismului si, astfel, la prevenirea afectiunilor cardiovasculare si a infarctului miocardic. Frunzele verzi ale acestei plante contin opt aminoacizi esentiali (pe care organismul nu este capabil sa ii sintetizeze). in plus, fiecare gram de lucerna contine 8.000 U.I. de vitamina A, respectiv 20.000-40.000 U.I. De vitamina K, care protejeaza impotriva sangerarilor si ajuta la dizolvarea cheagurilor de sange. Este o sursa importanta de vitamina B6 si vitamina E, dar contine si o cantitate suficienta de vitamina D, precum si calciu si fosfor, care fortifica scheletul osos si dentitia copiilor. Numerosi medici recomanda lucerna in afectiuni ale stomacului, balonari, ulcere si lipsa poftei de mancare, deoarece contine vitamina U (ajuta la reinnoirea mucoasei lezate a stomacului si, in general, a aparatului digestiv). Datorita continutului ridicat de fibre este benefica in constipatie, are un usor efect purgativ, reduce balonarea. Este un antipiretic si diuretic natural. Se recomanda pentru prevenirea inflamatiilor vezicii urinare. Actioneaza benefic si in durerile articulare si reumatice. Accelereaza vindecarea ranilor si, stimuland cresterea tesuturilor noi, scade riscul infectiilor. Are un efect benefic mai ales la varstnici, deoarece fortifica sistemul imunitar, ajuta la anihilarea si eliminarea reziduurilor acumulate in organismde-a lungul anilor si, astfel, creste capacitatea fizica. Lucerna se consuma proaspata, in salate.
Uleiul de levantica are puteri curative
Levantica este folosita ca antiseptic, antibiotic, antidepresiv, sedativ si detoxifiant. Corecteaza sau diminueaza aspectul neplacut al cicatricelor. Vechii greci foloseau uleiul de lavanda pentru a trata infectiile gitului, constipatia si durerile din piept. Romanii puneau flori de levantica in baile comunale, pentru proprietatile antiseptice si parfumul lor deosebit. in Evul Mediu, apa de levantica prevenea si scapa oamenii de paduchi. Cu levantica se trata insomnia si se alungau moliile. Levantica (Lavendula angustifolia, Lavendula officinalis sau Lavendula vera) este folosita in producerea uleiului esential utilizat in aromoterapie. Desi aceasta planta este asociata cu clima calda, ea poate sa creasca si-n zonele reci. Se recolteaza dupa ce florile se deschid, dimineata sau seara. Florile trebuie uscate la soare si apoi inflorescentele desfacute de pe tulpina. Esenta florilor de lavanda se realizeaza prin spalarea in aburi a acestor plante care sunt asezate pe niste gratare. Vaporii eliberati sunt colectati intr-un rezervor si raciti. Prin acest proces se obtine uleiul le lavanda. Nu trebuie sa fie diluat inaintea utilizarii. cativa stropi din acest ulei picurati pe perna pot ajuta in procesul de insanatosire, protejeaza pielea de infectii si induc un somn placut si usor. Aroma florala care se degaja in urma pulverizarii pe becurile din camera alunga nervozitatea, relaxeaza corpul, mintea si reduce anxietatea. Masajul cu ulei de levantica sau baia fierbinte in care s-a adaugat putin ulei ajuta la relaxarea muschilor si scaderea durerilor reumatice. Durerile menstruale pot fi alinate printr-un masaj usor, realizat cu miscari circulare, in partea inferioara a abdomenului. Utilizarile cele mai frecvente ale uleiului de lavanda sunt: vindecarea arsurilor minore (inclusiv cele cauzate de soare), taieturi, zgarieturi, inflamatii, eczeme, dermatite, stari de ameteala, dureri de cap, insomnie, migrene, greata, infectii bacteriene, acnee, furuncule, reumatism si artrita.
Limba-cainelui, bun cicatrizant
Putina lume a auzit de limba-cainelui, dar, pe vremuri, era o planta cunoscuta si folosita frecvent in tratarea anumitor afectiuni, cum ar fi dizenteria, hemoroizii, hemoragiile pulmonare. Radacina era folosita si la vopsit lana in rosu. Fiertura de radacina ajuta la vindecarea abceselor, a bubelor din cap, si dezinfecta ranile. Actiunea farmacologica a plantei este una emolienta si antialgica. Are si proprietati narcotice si sedative. Se poate folosi in tratarea bronsitei, a contuziilor, durerilor intestinale, eczemelor, hemoragiilor, hemoroizilor, matretei, tromboflebitelor, ulcerelor pielii. Infuzia se face dintr-o lingurita de planta maruntita in 250 ml apa clocotita. Se beau 3 cani pe zi. Decoctul se prepara din o lingurita de radacina macinata la 250 ml apa. Se fierbe timp de 10 minute, dupa care se strecoara. Se pot consuma 2 cani in cursul unei zile. Pentru uz extern, sub forma de cataplasme sau pansamente umede, se foloseste o cantitate dubla de planta. Planta proaspata se aplica dupa strivire extern, ca cicatrizant. Radacina proaspata de limba-cainelui (Cynoglosum officinalis) este mult mai puternica decat planta uscata.
Lamaita, leac digestiv
Lamaita este un arbust, originar din zonele temperate sau subtropicale ale Americii de Sud. Mai este cunoscuta si sub alte denumiri, ca iarba Luizei, verbina de India. Cind este cald, lamaita degaja un miros puternic, citric. Frunzele contin flavonoide, acizi fenolici, ulei esential de culoare galbena si cu miros de lamaie. Aceste substante sunt recunoscute pentru proprietatile antioxidante, luptand cu radicalii liberi. Compusii din uleiul esential sunt bacteriostatici si bactericizi, antivirali si antifungi, activi impotriva Candida albicans, excelente pentru stomac, calmante ale sistemului nervos central. Pentru infuzie, se pot folosi frunze verzi sau uscate: o lingurita - doua de planta la o cana cu apa calda. Se lasa la infuzat 1 minut. Leacul este recomandat pentru: facilitarea digestiei in caz de dispepsie cronica, combaterea insomniilor, calmarea tulburarilor digestive cu crampe, calmarea setei si favorizarea transpiratiei in caz de febra. Uleiul esential se poate folosi pe cale orala, cate 2-6 picaturi pe zi. Este folosit ca antidepresiv, calmant, usureaza digestia si tulburarile stomacale, util in cazuri de infectii gastro-intestinale. Extern, se poate folosi ca unguent pentru masaj cu efect calmant, relaxant. In Argentina, se prepara un lichior de lamaita.
Liliacul, floarea care vindeca arsurile fara urme
Liliacul, floarea mov a primaverii, este si remediu naturist pentru sanatate si frumusete. in scopuri terapeutice, de la liliac se folosesc frunzele si florile, care au calitati tonice, astringente si revulsive. Frunzele sunt un remediu excelent in cazul arsurilor de tot felul. Pentru tratament, frunzele de liliac se fierb pana cand apa se innegreste. Frunzele racite se aplica pe arsura cu un pansament, tifon sau cu o panza curata si se tin 24 de ore. Pansamentul nu trebuie lasat sa se usuce, pentru ca ar agrava rana. Dupa 24 de ore, se scoate pansamentul, care va ridica primul strat de impuritati si arsura, lasand locul curat si sterilizat. Pielea va ramine catifelata si elastica, fara nicio urma de arsura. in tratamentele cosmetice, cu frunze de liliac fierte in lapte dulce se pot face spalaturi pe fata, in scopul curatirii tenului de pete. in cazul unui ten inrosit, ars sau pistruit, frunzele de liliac strivite si inmuiate in apa calduta calmeaza tenul, il invioreaza si ii confera suplete. Un alt remediu benefic pielii este apa din flori de liliac. Se pun florile intr-o sticla, se umple pe jumatate, apoi se adauga alcool pana la un litru. Sticla se astupa bine si se pune la intuneric, timp de 2-3 saptamani. Filtratul se amesteca cu apa distilata in proportie de 1 la 2 si se foloseste sub forma de comprese pe ten sau pentru lotionari tegumentare in igiena corporala generala. Din 25-40 g flori de liliac lasate la macerat intr-un litru de ulei, timp de doua saptamani, intr-un loc cald si intunecos se prepara o alifie care alina durerile reumatismale. Aceasta este folosita de cateva ori pe zi, masandu-se usor zona dureroasa.
Uleiul de lamaie, leac pentru varice
Lamaia nu mai are nevoie de descriere. Este un citric folosit in bucatarie, in cosmetica, dar si ca leac pentru mentinerea sanatatii. Putina lume stie insa ca lamaia este utila in medicina naturista prin uleiul obtinut prin presare la rece. De obicei, 1 kg de ulei se obtine din 3.000 de lamai. Cele verzi sunt surse de ulei esential intr-o mai mare cantitate decat lamaile galbene. Acest ulei este un tonic al sistemului circulator, imbunatatind circulatia sangelui. Ajuta la diminuarea vascozitatii sangelui si astfel scade presiunea in venele varicoase. Este un remediu traditional pentru tratarea capilarelor sparte, vizibile sub piele. Mentine vitalitatea celulelor rosii (eritrocitele), efect favorabil in caz de anemie. Totodata, stimuleaza leucocitele, ceea ce duce la o imbunatatire a imunitatii organismului. Se foloseste sub forma de masaj, bai sau inhalatii. Datorita proprietatilor antiseptice este util sub forma de masaj local sau inhalatii in raceala, gripa, tuse, chiar si cand acestea sunt asociate cu febra. Uleiul de lamaie are proprietati detoxifiante si decongestionante asupra ficatului si rinichilor, ajuta la reducerea celulitei, trateaza durerile de cap, guta, reumatismul, daca e utilizat sub forma de inhalatii, candele, masaj. Amestecat cu miere, are actiune eficace impotriva aftelor si stomatitelor.
Loboda, medicamentul cailor respiratorii
Dintre verdeturile de primavara, frunzele de loboda sunt apreciate mai ales ca ingredient pentru ciorbe, insa, folosite in stare crud, ca salata sau suc proaspat, au efecte terapeutice mult mai puternice. In medicina populara romaneasca, loboda e planta de leac, sub forma celor trei varietati cunoscute: cu frunze rosii, verzi si galbene. Specialisii in medicina naturista recomanda aceastand planta in tratamentul chisturilor ovariene si mamare aparute pe fondul dezechilibrului hormonal. O cura de 28 de zile cu suc de frunze de loboda are efecte miraculoase. Se bea o jumatate de pahar, de trei ori pe zi, pe nemancate. Acneea si alte boli de piele isi gasesc rezolvarea daca veti consuma salate de frunze de loboda, cate 2-3 portii pe zi. Loboda e si adjuvant in terapia bronsitei si a astmului. Se mesteca frunze proaspete. Acestea au efecte antiinflamatoare, emoliente si antiinfectioase asupra cailor respiratorii superioare. De asemenea, frunzele acestei plante scad febra. Pentru persoanele suferinde de alergie, salatele din frunze proaspete de loboda calmeaza eruptiile cutanate. Durerile abdominale trec cu frunzele proaspete de loboda tocate marunt, amestecate cu miere si aplicate pe abdomen. Datorita continutului mare de fier, loboda ajutand hemoglobina la fixarea oxigenului si imbunatateste circulatia sanguina.
Maselarita, calmantul durerilor dentare
Nufarul alb, bun cardiotonic
Osul-iepurelui, un diuretic perfect
Maselarita este o planta de leac deosebita, utila mai ales prin frunzele ei. Este bine ca planta sa se culeaga dimineata, dupa ce roua s-a ridicat, pentru ca atunci contine cea mai mare cantitate de alcaloizi. Frunzele de maselarita se usuca in straturi subtiri, intinse una langa alta, sau insirate pe sfoara, ca frunzele de tutun. Denumita popular in functie de regiunea geografica, nebunarita, buruiana de masele sau ciumasca, aceasta planta este deosebit de toxica, putand provoca decesul. Fiind inrudita cu matraguna, contine alacaloizi intre care l-hiosciamina, scopolamina. Acestia se folosesc in diferite produse farmaceutice, precis dozate, ca antispastic al musculaturii netede, eterocolite spastice, hipersecretii digestive si bronsite, in astm, in excitatii motorii maniacale, boala Parkinson. La tara, semintele de maselarita se folosesc sub forma de fumigatii in calmarea durerilor de masele, de unde si denumirea populara. Actioneaza ca antinevralgic si antispasmodic. Dozarea cantitatii de planta trebuie facuta cu foarte mare atentie. Intoxicatia cu maselarita se recunoaste prin uscarea gurii si sete puternica. Pupila se dilata si este insensibila la lumina. Urmeaza ameteala, dureri de cap, veselie exagerata, uneori accese de furie, accelerarea pulsului si a respiratiei, halucinatii. Frunzele se folosesc sub forma de infuzie astfel: doua frunze se fierb timp de 5 minute in 250 ml apa. Se bea o cana de ceai in decursul unei zile, in inghitituri mici. Extern, se aplica sub forma de comprese: frunzele maruntite se amesteca in parti egale cu untura si se aplica pe zonele afectate. Tinctura: 20 g de frunze maruntite sau macinate fin se pun in 250 ml alcool alimentar de 70 grade. Se tin la macerat timp de 15 zile, agitandu-se de mai multe ori pe zi, pentru a extrage principiile active din planta. Se strecoara si se administeaza maximum 3 ml in 24 ore. Ceaiul este bun in combaterea tusei pe fond nervos. Din aceasta planta se fac tigari antiastmatice. Fiind o planta otravitoare, se foloseste numai cu avizul medicului.
Malinul, arborele dezinfectant
Nufarul alb sau crinul de mare, cum mai este cunoscut in medicina traditionala, a fost folosit in vechime drept colorant, pentru nuanta neagra intensa pe care o imprima tesaturilor. De la aceasta planta se folosea rizomul care se spala, se toca marunt si se fierbea in vin alb, apoi se dadea bolnavului cu boli de piept. Resturile amestecate cu miere erau remediu in tuse, afectiuni ale plamanilor, tuberculoza. Siropul sau dulceata din florile plantei erau calmante eficiente. Cu decoctul florilor se spalau umflaturi, iar cu restul se legau zonele afectate pentru a da inapoi. Infuziile din flori erau larg folosite in medicina populara pentru potolirea setei, ca somnifere, iar cele din frunze contra galbinarilor. Frunzele se foloseau in industria pielariei, iar licorile obtinute din radacini erau bune si in afectiuni ale rinichilor. in farmacia moderna, nufarul este cardiotonic, astringent, tonic, nutritiv, sedativ. Este bun in tratarea unor boli ca: diaree, edeme cardio-renale, hiperexcitabilitate sexuala, insomnie, insuficienta cardiaca, nevroze, polutii nocturne, pleurezie, pneumonie, tuberculoza pulmonara. Radacinile fierte in bere constituie un remediu eficient pentru intarirea parului. Din flori, se prepara o infuzie, o lingurita de planta la 250 ml apa clocotita. Se acopera 10 minute si se strecoara. Se pot consuma doua cani pe zi. Pentru tratamente externe, se foloseste rizom maruntit, fiert timp de 5 minute. Infuzia oblojeste inflamatiile articulare si edemele sub forma de comprese aplicate pe locul bolnav. Semintele prajite de nufar alb se folosesc si ca inlocuitor al cafelei. in tara noastra, nufarul alb este o planta ocrotita.
Nasturasul, o planta cu gust de carne
Aceasta planta creste in zonele uscate, la marginea drumurilor, pe pajisti si are flori de culoare trandafirie, de forma unui fluture. Popular i se spune: darmotin, asudul calului, asudul capului, salastioara. In scop medicinal, se foloseste radacina, care se dezgroapa fie in aprilie, fie in octombrie, dar se mai utilizeaza si florile si frunzele. Florile se culeg in iunie-septembrie, cand planta infloreste. Cu aceasta planta, se pot trata bolile de rinichi, afectiunile vezicii urinare, artritele si reumatismul. Infuzia se prepara dintr-o lingurita varfuita cu frunze si flori de osul iepurelui la 250 ml apa clocotita. Se lasa 10 minute, se strecoara, se beau 2 cani de ceai zilnic. Ceai macerat la rece: doua ligurite de radacina rasa se pun la o cana cu apa rece, se lasa la macerat 6-8 ore, apoi se incalzeste, se strecoara si se beau doua cani pe zi. Sub forma de decoct 3 %, se administreaza 2-3 ceaiuri pe zi, ca diuretic adjuvant in tratamentul afectiunilor renale. Radacina plantei are actiune diuretica, face parte din ceaiul diuretic pe care-l gasim in farmacii. In afectiunile externe, se pun comprese cu apa din ceai de osul-iepurelui sau se fac cataplasme caldute cu planta fiarta. Continutul in substante active ii da proprietatea de a stimula secretiile glandelor importante din organism, avand actiune diuretica si depurativa. Osul-iepurelui este considerat un diuretic complet inofensi pentru intregul organism, si in special pentru rinichi. Prin eliminarea toxinelor din corp, ceaiul ajuta la reumatism si intr-o serie de boli de piele. In unele tari, ceaiui din radacinile acestei plante este folosit pentru usurarea expectoratiei in bronsite. Osul-iepurelui este renumit si pentru actiunea pozitiva asupra schimburilor metabolice si pentru capacitatile sale se a scade tensiunea arteriala. Pentru obtinerea pulberii, uscarea plantei se face in aer liber, la soare. Din 3-3,5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg de produs uscat. Se macina fin si se iau cate 2 g pe zi sau se foloseste sub forma de comprese si cataplasme in tratarea eczemelor, ulceratiilor cutanate, pruritului si a bolilor de piele cronice.
Obligeana, bun tonic digestiv
Malinul este un arbore apreciat in medicina naturista pentru scoarta cu efecte dovedite in tratamentul reumatismului, artritei, colicilor gastrice sau renale. Scoarta are proprietati diuretice, crescand volumul de urina eliminat. De asemenea mareste sudoratia si diminueaza excitatia nervoasa la nivelul stomacului si al cailor renale, adica ajuta la eliminarea durerilor de stomac si rinichi. Fructele, scoarta, mugurii si florile contin o aldehida benzoica deosebita, care omoara nu numai microbii, ci si insectele. In frunze, se gasesc pana la 200 mg vitamina C. In medicina populara, fructele tratau diareea la copii si erau utile in furunculoze si rani purulente. Pulpa fructului este bogata in zaharuri, acizi organici (malic si citric), ulei volatil cu aromat de migdal, saruri minerale (fier, mangan, cupru, magneziu, cobalt, zinc. Fructele intra in componenta ceaiului gastric. Din florile proaspete ale malinului se prepara apa de malin, care se aplica sub forma de cataplasme pentru tratarea bolilor de ochi. Infuzia din frunze este folosita ca dezinfectant, analgezic si astringent. Decoctul se bea in cazuri de reumatism. Sucul din fructe este util in calmarea tusei si in colite infectioase. Mai este andicat ca sudorific, antiscorbutic, diuretic si contra tuberculozei pulmonare. Intern, sucul din fructe se administreaza cate o jumatate de pahar cu o lingura de miere, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de mese. Sucul din flori este andicat in caz de dereglari ale metabolismului. Sucul din frunze, flori si fructe este bun pentru spalaturi vaginale in caz de colpite, iar sub forma de cataplasme, ajuta la cicatrizarea ranilor. Tinctura din scoarta (cu rachiu) e recomandata in masaj in caz de reumatism si lumbago. Frunzele malinului vopsesc fibrele naturale in toate nuantele de galben.
Mustarul, aliat pe timp de iarna
Nasturasul (Nasturtium officinalis) este o planta care creste in mod spontan in locurile cu multa umezeala. Se foloseste ca planta-condiment, dar si medicinala. in fitoterapie, se foloseste doar planta verde, proaspata, deoarece substantele active din nasturas se distrug prin uscare. Lastarii tineri si frunzele se consuma sub forma de salata sau de suc obtinut din stoarcerea plantei. In salate, nasturasul are gust placut, aromat si usor picant. Dupa unii, gustul plantei este asemanator carnii. Nasturasul are proprietati antiscorbutice, remineralizante, antioxidante si depurative deosebite, fiind o valoroasa planta medicinala de primavara. Este indicat in astenia de sezon, in convalescenta si in diferite boli de piele (mai ales in acnee). Planta mai prezinta efecte diuretice si afrodiziace. Ca adjuvant, sub forma de suc sau salata, se administreaza in caz de edem, bronsita, anorexie, staze limfatice si calculoza urinara. Nasturasul se comporta ca antidot pentru nicotina, fiind indicat in tabacism. Deoarece planta stimuleaza si epureaza plamanii, ea este indicata ca supliment in astmul bronsic. Curele cu nasturas sunt de asemenea indicate in toate formele de cancer. Sucul de nasturas, sub forma de gargara, se foloseste in caz de gingivita si parodontoza. Din nasturas, in amestec cu frunzele tinere si proaspete de urzica (in parti egale) se obtine, prin stoarcere, un suc, care, aplicat extern, opreste caderea parului, iar administrat intern prezinta un efect depurativ deosebit. Se recomanda consumul a 20-30 grame de frunze sau lastari pe zi, ca atare, sau in combinatii cu alte vegetale crude, sau administrarea zilnica a unui suc obtinut din 80-160 grame parti verzi. Nasturasul nu se va administra celor care sufera de ulcer gastric sau de nefroza si nici copiilor mai mici de 4 ani. Femeile insarcinate trebuie sa evite planta, deoarece aceasta poate produce contractii uterine. De asemenea, planta nu e indicata in formele severe de hiopotiroidism.
Obligeana este originara din India, dar se gaseste si la noi, prin mlastinile din nordul Moldovei si Transilvania. Planta mai are si alte denumiri: buciumas, calamar, calamuz, speteaza, trestie-mirositoare. Folosim de la ea radacinile, cu miros aromat placut si gust amarui. Compozitia lor recomanda obligeana ca stimulent al secretiilor gastro-intestinale. Are proprietati antibacteriene si insecticide. Se intrebuinteaza sub forma de macerat apos si decoct, ca stimulent gastric. Tot in scopul de a stimula pofta de mancare se poate folosi si vinul de radacina de obligeana preparat astfel: 100g radacina maruntita se lasa sa macereze la rece timp de 8 zile in 1000 ml vin rosu, apoi se strecoara si se adauga lichidului rezultat, completat la volumul initial tot cu vin, 100-200 g zahar si se bea cate un paharel inaintea meselor principale. Radacina mai este folosita si in balonari, colici, ajuta si in dereglari glandulare si artrita. Contribuie la curatirea de mucozitati a intestinelor si stomacului. Accelereaza metabolismul. Oamenii neobisnuit de slabi ar trebui sa bea ceai de obligeana si sa faca din cand in cand cate o baie completa cu aceasta planta. Obligeana se recomanda in cazul functionarii proaste a rinichiului. Radacina uscata, mestecata incet, ii poate dezobisnui pe fumatorii impatimiti. Ochii slabiti se ung de mai mult ori pe pleoape cu suc proaspat stors din radacina de obligeana. Dupa cateva minute, se spala cu apa rece. Baile cu aceasta planta ajuta in degeraturi. Ceaiul se prepara doar ca extract rece: o lingurita rasa de radacini pulbere se lasa peste noapte intr-un litru de apa. Dimineata se incalzeste usor si se strecoara. Se bea inainte si dupa fiecare masa principala cate o inghititura. Din rizomi se mai prepara si o tinctura din care se pot lua de doua ori pe zi cate 20 picaturi inaintea meselor principale. S-a constatat ca un tratament indelungat cu obligeana a avut efecte uimitoare in ulcere si cancere intestinale. Industria alimentara foloseste obligeana ca aromatizant pentru lichioruri. Rizomii acestei plante intra in compozitia ceaiului tonic aperitiv.
Exista doua specii de mustar: una cu semintele albe, care are efecte mai blande, si una cu seminte negre, cu un puternic gust picant si extrem de utila in terapie. Faina de mustar se obtine prin macinarea semintelor si este indicat sa se foloseasca in maximum 2-3 saptamani de la preparare. Se administreaza intern in lapte sau vin, iar extern se foloseste la prepararea cataplasmelor. Cataplasma cu mustar se obtine din 3-4 linguri de faina de mustar si apa, pana se formeaza o pasta, care se pune apoi intr-un saculet de panza si se aplica pe locul afectat, tinandu-se pana la inrosirea pielii si aparitia unei usoare senzatii de arsura. La copiii sub 6 ani aplicatiile cu mustar sunt contraindicate. in caz de constipatie cronica, se iau zilnic 1-2 linguri de seminte intregi de mustar alb, pe stomacul gol, inghitandu-se cu apa. Este un tratament eficient, dar contraindicat persoanelor care sufera de colon iritabil. Pentru intoxicatii: se amesteca o lingura de faina de mustar negru intr-un pahar de apa si se ia pe stomacul gol. Provoaca aproape instantaneu un acces de voma care va elimina materiile toxice din stomac. Extern, in caz de bronsita, astm, pneumonie, se aplica o cataplasma cu faina de mustar negru pe zona toracelui. Se mentine atat timp cat senzatia de arsura nu este foarte puternica, dupa care se acopera zona tratata cu un material calduros. Dureri reumatice, nevralgii: in apa fierbinte din cada se pune un saculet cu 100-200 de grame de seminte de mustar negru. Se lasa circa 10 minute, dupa care se indeparteaza. Se fac bai generale de 10 minute. Este un tratament valabil si in astmul cronic, in durerile cu diverse localizari produse de expunerea indelungata la frig sau curenti de aer.
Morcovul, tonic si antigripal
De la morcovi se pot utiliza: pulpa, frunza uscata si semintele. Morcovul contine: vitaminele A, B, C, provitamina A (caroten), levuloza si dextroza, fier, fosfor, calciu, sodiu, potasiu, magneziu, arsenic, mangan, sulf, cupru, brom. Principalele calitati terapeutice ale morcovului: este tonic, remineralizant, sporeste numarul de globule rosii si hemoglobina, intareste imunitatea naturala. Morcovul ajuta in crestere. Este antidiareic si laxativ, cicatrizant intestinal, depurativ, fluidifiant biliar. Rol deosebit are in diureza, favorizeaza lactatia, este vermifug, cicatrizeaza ranile. Intern, cel mai folosit este sucul, cate 50 - 500 g pe zi (dimineata si seara). Un pahar de suc in fiecare zi, pe nemancate, tine boala departe de organism. Pentru copiii se dilueaza cu apa. Este excelent expectorant (afectiuni pulmonare, astm, voalarea vocii). Contra constipatiei se recomanda supa dintr-un kg de morcovi fierti de doua ori intr-un litru de apa. Diareea infantila se trateaza cu supa de morcovi: se curata 500 g de morcovi, se taie in bucati si se fierb intr-un litru de apa pana cand se inmoaie complet. Se trec prin sita. Apoi se adauga apa clocotita pana se ajunge la un litru si jumatate lingurita cu sare marina. Se pastreaza la rece. Se administreaza pe parcursul a 24 de ore, timp de doua sau trei zile. Se poate da cu biberonul, iar partea consistenta, cu lingura. Din seminte se prepara infuzie cu o lingurita seminte la o ceasca de apa clocotita. Se foloseste ca stimulent, aperitiv, diuretic. La doza de 1-5 g, semintele expulzeaza gazele intestinale. In uz extern, se recomanda decoctul de morcovi si cataplasme de morcovi dati pe razatoare sau de frunze proaspete pisate. sunt bune si lotiunile din decoct de frunze proaspete. Se folosesc contra abceselor si cancerului la san, pe plagi recente, pe ulcere ale gambei, arsuri, furuncule, pecingini. Gargara cu decoct de frunze de morcovi trateaza aftele si abcese ale gurii. Baile sunt bune in degeraturi, crapaturi. Lotiunile cu suc de morcovi ajuta la ingrijirea fetei si a gatului. Dau suplete si prospetime si previn ridurile.
Semintele de marar, secretul feminitatii
Semintele de marar sunt considerate un elixir al tineretii si al feminitatii deopotriva. Secretul acestor seminte este efectul lor similar cu cel al hormonului estrogen, cel care de la varsta de 40 de ani incepe sa fie secretat in cantitati mai mici. Efectele tratamentului cu seminte de marar (trei lingurite de pulbere luate pe stomacul gol, zilnic) este foarte spectaculos. Pielea devine mai stralucitoare si mai catifelata, sanii sunt mai fermi si mai plini, ritmul de crestere a parului de pe corp se reduce simtitor. Totusi, semintele de marar sunt contraindicate in fibrom si adenofibrom uterin si mamar; cancer genital, sindrom premenstrual. La barbati, s-a remarcat marirea tonusului vital, cresterea armonioasa a greutatii corporale, a vigorii sexuale. Semintele acestei plante aromate mai sunt bune si in tratarea altor afectiuni. E suficient sa mestecam indelung cateva tulpini de marar ca sa scapam de sughit, iar daca leacul nu e eficient, recurgem la urmatorul tratament: se opareste o lingurita de seminte de marar cu o cana de apa clocotita, se lasa la infuzat vreme de 10 minute, apoi se filtreaza si se consuma infuzia astfel obtinuta, cat de calda posibil. Efectul calmant digestiv si antispastic al acestui remediu este foarte rapid. Semintele de marar au si actiune antibiotica, fiind utile ca adjuvant in infectia cu Staphylococcus aureus si alte bacterii. Extractul lichid din seminte de marar este folosit extern pentru combaterea inflamatiilor, tratamentul hemoroizilor, a iritatiilor tenului si a acneei.
Migdalele, sursa naturala de calciu
Nu mancam prea des migdale si e mare pacat. sunt bogate in vitaminele A, B, E (un antioxidant puternic), precum si o serie de minerale esentiale pentru functionarea optima a organismului: magneziu, potasiu, fier, zinc. Migdalele reprezinta o sursa importanta de fibre si proteine de buna calitate. cateva migdale pe zi intaresc sistemul imunitar, prevenind asteniile si anemiile. Contin acizi grasi omega 3, care previn complicatiile cardiovasculare si impiedica formarea de cheaguri in sange. Grabesc procesul de vindecare a anumitor afectiuni ale ficatului, spre exemplu hepatita infectioasa. Ajuta la o buna digestie, prin scaderea numarului de bacterii rele din tubul digestiv si cresterea numarului bacteriilor „bune“. Migdalele ajuta la remineralizarea organismului, energizarea lui si la mentinerea capacitatii de memorare. Dar nu sunt recomandate persoanelor suferind de pietre la rinichi. In cosmetica, uleiul de migdale este apreciat pentru catifelarea tenului. Ridurile se atenueaza daca se pun regulat doua comprese mici de tifon imbibate in ulei de migdale si se lasa 20 de minute sa actioneze. Pasta de migdale vindeca eczemele, pistruii, hipertranspiratia, iar sub forma de cataplasme, e buna in caz de migrene, dureri reumatismale, colici hepatice si nefritice. Durerile si arsurile gastrice se reduc simtitor dupa consumarea semintelor de migdal. Migdalele ofera senzatia de satietate, fiind recomandate intre mese si celor ce vor sa scape de kilograme. Laptele de migdale contine grasimi nesaturate si ajuta si el in curele de slabire. Deoarece contine destul calciu, magneziu si vitamina D, laptele de migdale previne osteoporoza si previne chiar si Alzheimerul. O jumatate de ceasca de migdalele asigura 175 mg de calciu pe zi. Nu se recomanda sa mancam mai mult de 10-15 migdale pe zi.
Siropul de mure, leac in angine
Gustoasele mure provin din muri salbatici. Fructele se recolteaza in a doua jumatate a lunii august, deci chiar in aceasta perioada putem beneficia de mure proaspete, adevarate pastile pentru sanatate. Se pot consuma proaspete sau prelucrate sub forma de jeleu, suc, sirop, marmelada, dulceata, serbet, lichior. In scopuri terapeutice se folosesc fructele crude si frunzele. Murele contin apa (88,4%), zaharuri, acizi, pectine, saruri minerale (potasiu, calciu, fosfor si magneziu), proteine, grasimi, celuloza, provitamina A, vitaminele B, C, P. Murele sunt considerate un bun intaritor al organismului, tonifica ficatul, dreneaza bila, au efect astringent, dar pot fi usor laxative, daca se consuma pe nemincate. Sunt indicate in anemii, diaree, afectiuni ale vezicii biliare, pulmonare. Intrucat contin acid oxalic, sunt contraindicate in litiaza. Siropul de mure se recomanda in cazuri de diaree, angine si afectiuni pulmonare. Se beau cate 4 linguri pe zi. Se pun 2 kg de fructe intr-un litru de apa si se fierb la foc mic timp de 15 minute. Se lasa sa se raceasca si se strecoara prin tifon. Se obtin 2,6 litri de suc care se pun la fiert cu 2,6 kg de zahar. Fierberea dureaza 30-40 de minute, avand grija sa se inlature spuma. Cand siropul este legat, vasul se ia de pe foc, se adauga 7 linguri cu zeama de lamaie si se amesteca bine. Se poate pastra in sticle si doi ani. Frunzele de mur au actiune antiinflamatorie, antidiareica, antiseptica, tonica. Pe cale interna se folosesc sub forma de infuzie in caz de diaree, gastroenterite, colite. Extern, infuzia e buna pentru gargara in caz de inflamatii ale gitului si pentru irigatii, in caz de leucoree. Cataplasmele sunt utile in boala hemoroidala. Prin substantele antioxidante continute, murele sunt considerate dusmanii imbatranirii, ai bolilor neurodegenerative, cardiovasculare si ai cancerului.
Macrisul-iepurelui, bun in avitaminoze
Macrisul-iepurelui mai e cunoscut in fitoterapia populara sub numele de macris-de-padure, macrisul-caprei, macris-pasaresc, macrisul-cucului, trifoiul-acru. Planta este raspandita in padurile noastre de foioase si conifere ca un covor de frunze. Macrisul-ierpurelui nu se usuca, ci se intrebuinteaza doar in stare proaspata, in special in boli de stomac si hepatice, sub forma de ceai. Medicina populara recomanda sucul proaspat stors pentru tumori si ulceratii canceroase. Se iau 3-5 picaturi o data pe ora, diluate in apa sau ceai de plante. Ceaiul se prepara astfel: se opareste o lingura de frunze proaspete cu un litru de apa si se lasa sa stea putin. Aceasta infuzie este un bun stimulent al digestiei, ajuta in avitaminoze, astenie de primavara, inapetenta, intoxicatii cu arsenic sau mercur, febra, inflamatia gurii si a gingiilor, cancer de piele. Fiind bogata in vitamina C, aceasta planta trateaza scorbutul. Setea se potoleste temporar daca mestecam cateva frunze de macris proaspat culese. Ratia optima de frunze proaspete care poate fi consumata pe zi este de 50-80 de grame pentru un adult, jumatate pentru copiii de la 12 ani in sus si un sfert pentru copiii de 4-12 ani. Este o planta apreciata si in alimentatie. Frunzele se pot consuma ca atare, proaspete, in salate, ca zarzavat si pentru acrirea ciorbelor. Conservate in miere, frunzele sunt un bun vitaminizant si tonic aperitiv. Atentie! in doze mai mari de 100 g pe zi, macrisul-iepurelui produce decalcifiere, ameteala, leziuni renale.
Maghiranul, bun pe vreme geroasa
Desi ar parea ca este autohtona, aceasta planta provine din Egipt. La noi e cultivata si ca planta ornamentala, desi principala ei intrebuintare este de condiment. Ca planta medicinala, contine ulei volatil, tanin, principii amare, sistosterine, vitamine. Ceaiul se prepara dintr-o lingurita de maghiran maruntita, peste care se toarna o ceasca cu apa fierbinte. Se beau 2-3 ceaiuri/zi, andulcate cu miere. Maghiranul este un foarte bun analgesic natural. Are si proprietati antiseptice, antivirale, ntibacteriene, expectorante, este un bun diuretic, calmantul perfect si se recomanda si pentru protejarea vaselor de sange. Uleiul esential de maghiran poate inlocui cu succes orice tratament pentru raceala si gripa. Calmeaza rapid durerile de cap, cele musculare si de dinti. Poate fi folosit ca antiinflamator natural, nu are afecte adverse. Poate trata si afectiunile respiratorii, spasmele intestinale sau crampele musculare. Ajuta in balonari, senzatie de voma, andigestie si dureri de stomac. Cura pe baza de maghiran este un bun tonic cerebral. Maghiranul este andicat persoanelor friguroase, care au probleme cu circulatia periferica. O lingurita de pulbere de planta se opareste cu o cana de apa fierbinte, timp de 15 minute, dupa care se filtreaza si se consuma cat mai cald. Se beau 2-4 cani de infuzie fierbinte in doua ore, ceea ce va produce o puternica incalzire a corpului, precum si o senzatie de relaxare in toti muschii. Pruritul (mancarimi ale pielii) poate fi alungat prin tamponarea locala cu zeama rezultata din fierberea a 150 g maghiran in 500 ml apa. Maghiranul este cunoscut si ca stimulent al apetitului.
Malinul, arborele dezinfectant
Malinul este un arbore apreciat in medicina naturista pentru scoarta cu efecte dovedite in tratamentul reumatismului, artritei, colicilor gastrice sau renale. Scoarta are proprietati diuretice, crescind volumul de urina eliminat. De asemenea mareste sudoratia si diminueaza excitatia nervoasa la nivelul stomacului si al cailor renale, adica ajuta la eliminarea durerilor de stomac si rinichi. Fructele, scoarta, mugurii si florile contin o aldehida benzoica deosebita, care omoara nu numai microbii, ci si insectele. In frunze, se gasesc pina la 200 mg vitamina C. In medicina populara, fructele tratau diareea la copii si erau utile in furunculoze si rani purulente. Pulpa fructului este bogata in zaharuri, acizi organici (malic si citric), ulei volatil cu aromat de migdal, saruri minerale (fier, mangan, cupru, magneziu, cobalt, zinc. Fructele intra in componenta ceaiului gastric. Din florile proaspete ale malinului se prepara apa de malin, care se aplica sub forma de cataplasme pentru tratarea bolilor de ochi. Infuzia din frunze este folosita ca dezinfectant, analgezic si astringent. Decoctul se bea in cazuri de reumatism. Sucul din fructe este util in calmarea tusei si in colite infectioase. Mai este indicat ca sudorific, antiscorbutic, diuretic si contra tuberculozei pulmonare. Intern, sucul din fructe se administreaza cate o jumatate de pahar cu o lingura de miere, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de mese. Sucul din flori este indicat in caz de dereglari ale metabolismului. Sucul din frunze, flori si fructe este bun pentru spalaturi vaginale in caz de colpite, iar sub forma de cataplasme, ajuta la cicatrizarea ranilor. Tinctura din scoarta (cu rachiu) e recomandata in masaj in caz de reumatism si lumbago. Frunzele malinului vopsesc fibrele naturale in toate nuantele de galben.
Marul-lupului, planta cu potential anticancerigen
Marul-lupului este o planta folosita in special in terapia cancerului. In traditia populara, a fost utilizata ca leac in multe boli. Frunzele crude se puneau pe rani. Cu decoctul tulpinilor se spalau ranile, pecinginea, abcesele si se faceau scaldaturi si oblojeli bolnavilor de brinca. Cu radacina fiarta, pisata si amestecata cu faina de porumb, se faceau legaturi contra galcilor. Planta cu radacina cu tot se fierbea in otet ori in vin rosu bun, apoi se spala cu solutia obtinuta de multe ori pe zi ranile care se vindecau greu. Marul-lupului se mai folosea contra frigurilor. Frunzele verzi si florile se puneau in bai contra reumatismului. Decoctul din rizom in lapte se bea contra ulcerului la stomac. In farmaceutica moderna, planta este folosita la obtinerea unor preparate, prin dozaj precis, deoarece este foarte toxica. Se foloseste partea aeriana a plantei, fara seminte sau radacini. Intoxicatia se recunoaste dupa simptomele: varsaturi, greturi, scaune numeroase, urinari dese. Se vor face spalaturi gastrice si se va administra carbune medicinal. Marul-lupului este una dintre plantele foarte putin cercetata la noi. Dar se stie din om in om ca a dat rezultate in abcese, afectiunile pancreasului si ficatului, cancer de diverse etiologii, candidoza, ciroza, cicatrici dupa interventii chirurgicale, eczeme zemuinde, fistule anale, flegmoane, furuncule, gingivita, infectii genitale, inflamatii, rani purulente, ulcer gastric, ulcere cronice ale pielii. Intrucit este o planta toxica, se va administra numai sub supraveghere medicala. Se recomanda maximum 0,1-0,5 g planta intern, preferabil sub forma de tinctura, si numai de la farmacii.
Plamanarica, leacul cailor respiratorii
Rozmarin contra balonării
Coaja de stejar, nelipsita in ceaiul antidiareic
Plamanarica este o planta medicinala de la care folosim frunzele. Acestea contin
saponozide, mucilagii, tanin, flavonoide, substante minerale, vitamina C si provitamina A. Motivul pentru care plamanarica este folosita ca iarba de leac este acela ca preparatele din frunzele plantei au actiune emolienta, expectoranta si astringenta. Infuzia din cel mult 10 grame la 250 ml apa fiarta se administreaza calduta in 2-3 reprize pe zi (2-3 ceaiuri pe zi) ca reconstituant, diuretic si expectorant. Plamanarica se confunda uneori la recoltare cu mierea-ursului (Pulmonaria mollissima) ale carei frunze sunt de culoare verde deschis, acoperite cu peri mici si deşi pe ambele fete, si care are un continut mai redus in substante active (alantoina). Plamanarica este o planta recomandata in ulcer gastric si diaree, tuse, bronsite, laringite, reumatism. Are rolul de a imbogati continutul de magneziu si vitamina C al organismului. Pentru uz extern, se prepara o infuzie din 2 linguri de frunze uscate, la o cana cu apa. Se fac spalaturi locale sau se aplica comprese imbibate cu ceai. Este recomandata in tratarea si cicatrizarea ranilor.
Passiflora, planta anti-stres
Rozmarinul se mai numeste popular si mirtin sau pojmalin. Este o planta ce creste mai ales in gradini, dar o intalnim si in stare salbatica. Planta este originara din zona Marii Mediterane. Boli care se trateaza cu rozmarin: balonari, iritatii ale stomacului si intestinelor, afectiuni ale rinichilor, inimii si ficatului, crize de reumatism, debilitate, oboseala, eczeme, constipatie. Ceaiul se prepara dintr-o lingura de rozmarin la o cana de apa clocotita. Se lasa 2 minute, apoi se strecoara si se beau 2-3 cani zilnic. Ca adaos pentru baie, 4 maini de rozmarin se pun la 5 l de apa rece. Se lasa o ora, apoi se pune la foc si se tine pana ce da in clocot. Se strecoara si se adauga in apa pentru baie. Tinctura: 4 linguri de planta maruntita se pun intr-o sticla, se toarna alcool rafinat de 60% si se lasa 10 zile. Se strecoara si se iau 6-10 picaturi pe putin zahar inainte de fiecare masa. Este folosita in tratarea artritelor, gutei si reumatismului. Doza recomandata este de doua lingurite de tinctura diluata la o cana cu apa, inainte de principalele mese. Tinctura de rozmarin are indicatii in insomnie, ameteli, dureri de cap, migrene, nervozitate, surmenaj fizic si nervos, astenie, palpitatii, boli de inima, frigiditate, impotenta, amenoree si astm. In cosmetica, ajuta la intretinerea sanatatii parului. Ceaiul de rozmarin, aplicat pe cap dupa spalare, confera un aspect lucios parului, intarind firul de par.
Roinita, planta care oblojeste stomacul si nervii
Stejarul este un arbore inalt, viguros, supranumit Regele Padurilor. in fitoterapie, se utilizeaza de la stejar coaja neteda de pe ramurile tinere. Aceasta contine principii amare, tanin, substante pectice, oxalat de calciu, hidrasi de carbon, care confera scoartei de stejar calitati astringente, antiseptice, antidiareice, hemostatice, antiinflamatoare, dezodorizante. In uz intern, la sate, stejarul se recomanda in diaree severa sub forma de infuzie de coaja maruntita sau din pulbere de ghinda coapta. si azi, coaja face parte din compozitia ceaiurilor antidiareice. Extern, sunt bune gargara, spalaturile, cataplasmele, compresele, baile de sezut, infuzia si pulberea din coaja de stejar in caz de arsuri, degeraturi, eczeme exudative, enterite, epitaxis, fistule anale, gingivite, hemoragii diverse, hemoroizi, leucoree, melene, metroragii, seboree, transpiratia excesiva a mainilor si a picioarelor. Trebuie evitata administrarea interna pentru ca poate produce tulburari renale si necroza ficatului. Iar aplicatiile externe nu se fac pe suprafete mari. Din fructul stejarului, ghinda, prajita si macinata, se prepara o cafea care ajuta la normalizarea scaunelor in diaree. Ghinda mai e buna in normalizarea functiei sexuale, dar si in stari depresive. Pudra de scoarta de stejar opreste hemoragiile nazale. Mugurii regleaza functia intestinala si cresc tensiunea arteriala la hipotensivi. Radacinile tinere si scoarta interna de la stejar sunt cicatrizante si se utilizeaza in diverse afectiuni dermatologice. Inflorescentele, prin continutul crescut de hormoni sexuali, sunt indicate in tulburari aparute la pubertate sau la varste avansate (menopauza, andropauza).
Spanzul, leac in reumatism
Pasiflora sau floarea patimilor este o planta care are efect sedativ asupra sistemului nervos central si poate fi utila in insomnie. A fost adusa din America, unde creste in zonele tropicale. De mai bine de un ecol, a fost aclimatizata si la noi in tara, ca planta decorativa. Proprietatile terapeutice ale partilor aeriene inflorite de Passiflora au fost descoperite in secolul XVII. Astazi, s-au studiat efectele ei terapeutice in mai multe afectiuni. Se administreaza, de regula, pe termene lungi, pentru a obtine rezultate bune, durata minima a unei cure fiand de macar patru saptamani. Pulberea este recomandata in tratarea insomniei severe, a anxietatii, a atacurilor de panica si a hipertensiunii. Fata de multe medicamente psihotrope, floarea pasiunii nu are efecte de relaxare a muschilor, ceea ce o face sa fie un sedativ general bun, care poate fi luat in cursul zilei. Cura cu Passiflora previne tulburarile digestive care apar pe fondul tensiunii psihice. Este utila in tratarea nervozitatii, a tulburarilor de ritm cardiac si a puseelor de hipertensiune din perioada de debut a menopauzei. Passiflora reduce cu aproape 40% predispozitia spre infarct. Ii ajuta si pe dependentii de droguri sau alcool in clinicile de dezintoxicare. Este un bun ajuvant in epilepsie si Parkinson. Extractul de Passiflora reduce tusea nocturna, usureaza respiratia celor cu astm bronsic. Planta este aproape lipsita de reactii adverse, dar nu este recomandata celor care iau sedative de sinteza.
Cura cu papadie, buna la ficat
Roinita, denumita popular si busuiocul-stupului, fiindca este cautata de albine, este o planta cunoscuta si cultivata inca din antichitate. in scop terapeutic, se folosesc frunzele care au un miros placut de lamiita. Planta este indicata in calmarea spasmelor stomacale si intestinale, stari nervoase, stare de voma, diaree, plagi. Se administreaza sub forma de ceai, iar extern, se adauga frunze de roinita in apa de baie. Vinul de roinita se prepara dintr-un litru de vin natural alb si 20 de linguri de pulbere de planta. Se lasa la macerat vreme de trei saptamani, dupa care se strecoara. Se iau cate 3 linguri, inainte de masa. Stimuleaza digestia, combate dispepsia, previne aparitia spasmelor tubului digestiv. Calugarii benedictini considerau aceasta planta un leac eficient pentru memorie si reintinerire. Ei combinau doua galbenusuri de ou cu doua linguri de miere si cu 2-3 lingurite de tinctura de roinita, la care adaugau jumatate de lingurita de pulbere de busuioc. Preparatul se consuma pe stomacul gol, dimineata. Uleiul de roinita e bun in salate, cu efect digestiv, dar si extern, contra reumatismului, nevralgiilor, durerilor de cap. in doze mici si luata ocazional, roinita este un excelent calmant nervos, fiind recomandata contra insomniei. Pe termen lung, este remediu contra Alzheimerului si contra tulburarilor de memorie produse de problemele vasculare cerebrale. Extractele din roinita inhiba puternic actiunea in organism a hormonului tiroidian. Ceaiul de roinita e util si in diskinezii biliare si e adjuvant in litiaza biliare. Aceasta planta nu se va administra, mai ales pe termen lung si in doze mari, pacientilor care sufera de hipotiroidie.
Ridichea neagra, leac vechi pentru astm
Papadia are efecte detoxifiante cu totul exceptionale. Planta contine in frunzele si in tulpina sa substante amare, enzime si fitohormoni care fac adevarate minuni pentru ficatul obosit si incarcat de toxine. Timp de 14 zile, se vor consuma cite zece frunze proaspete de papadie, de doua-trei ori pe zi, cu 10 minute inaintea meselor principale. Trebuie sa folosim frunze proaspete, recoltate de la plante care inca nu au inflorit, deoarece numai acestea sunt bogate in colina, un principiu activ cu proprietati drenoare si tonice hepatice foarte puternice. Efectele curei cu papadie: relansarea activitatii ficatului, stimularea regenerarii celulelor hepatice si eliminarea toxinelor din acest organ extrem de important. Mai mult, frunzele proaspete de papadie stimuleaza secretia de bila si ajuta la evacuarea acesteia. Nu in ultimul rand, papadia are darul de a stimula peristaltismul intregului tub digestiv, fiind de un mare ajutor pentru persoanele cu digestia lenesa. Printre afectiunile care se agraveaza primavara si care sunt eliminate cu ajutorul tratamentului cu frunze de papadie proaspata se numara dischinezia biliara (fierea lenesa), dispepsia, hepatitele de toate felurile, icterul, constipatia atona, indigestia. Papadia este un adjuvant valoros in cazurile de microlitiaza biliara, precum si in ciroza hepatica. La persoanele cu stomacul foarte sensibil, subponderale sau debile, tratamentul cu papadie cruda se poate dovedi prea puternic, motiv pentru care trebuie urmat doar sub indrumare medicala. in afara de salata, frunzele proaspete se pot adauga si mancarurilor pe baza de peste. Floarea e buna de dulceata, dar se poate adauga la ciorbe si salate orientale sau poate fi consumata prajita, ca o adevarata delicatesa. Radacina uscata si tocata marunt se foloseste la prepararea unei bauturi care inlocuieste cafeaua sau ceaiul. Binecunoscuta papadie are mai multe denumiri populare: buha, floarea broastei, floarea malaiului, floarea turcului, galbinele grase, gusa gainii. In vechime, papadia se folosea pentru vopsit in galben. Frunza se storcea si zeama se punea la bube negre. Radacina pisata bine, prajita in smintina proaspata, se intindea pe o frunza de brusture, se punea in locurile unde se simtea durere reumatica si se tinea 24 ore. Ceaiul din radacina, ca si cel din flori uscate se lua contra durerilor de ficat, pentru circulatia singelui, contra bolilor de rinichi si contra hemoragiei. Astazi, datorita principiului amar continut de papadie, planta se intrebuinteaza ca tonic amar. Tonifica ficatul, glandele, combate litiazele, obezitatea si stimuleaza intestinele. Este indicata in toate afectiunile in care exista dereglari glandulare, creste diureza, este laxativ, un drenor hepatic excelent, amelioreaza diabetul. Previne bolile de inima, fluidizeaza mucozitatile, intareste mucoasele pulmonare, hepatice si ale calor urinare, stimuleaza pofta de mancare, remineralizeaza, ajuta la slabire, scade colesterolul. Planta intreaga intra in compoztiia ceaiurilor depurativ, dietetic si gastric, iar radacina in cea a ceaiului hepatic. Atentie! Sucul laptos al papadiei poate provoca intoxicatii in cantitate mare. Simptome: greata, diaree, modificarea ritmului inimii. Din frunze tinere se poate face o salata de primavara sau o cupa cu urzica. Radacina uscata si macinata inlocuieste cafeaua. Sucul proaspat se aplica pe afectiunile pielii in cazul petelor, verucilor, negilor.
Pufulita, planta care trateaza hepatitele
In lumea ierburilor de leac traditionale românesti, spanzul este foarte apreciat. Aceasta planta era utilizata intern pentru tratamentul bolilor de inima, al amenoreei si al herniei. Radacina de spanz plamadita in alcool era folosita in tratamentul paraliziilor. Extern, era leac in tratarea reumatismului, a sciaticii si a migrenelor. In caz de infectie, frunzele aplicate pe piele sub forma de cataplasma grabeau vandecarea si alinau durerea. Gama de boli vindecate cu aceasta planta era foarte larga, de la guturai pana la ciuma. Astazi, radacina este folosita in fabricarea medicamentelor de sinteza, ca stimulent in bolile cardiace, avand o actiune terapeutica foarte puternica (comparabila cu a digatalelor), in ischemia cardiaca si in aritmia cardiaca. Spanzul face si obiectul cercetarilor pentru gasirea unui leac pentru cancer. Efectele leacurilor pe baza de spanz se obtin cu doze mici din aceasta planta. Spanzul are o intensa actiune antireumatica si antiinflamatoare, fiand util in reumatism si nevralgie de trigemen. In medicina populara, spanzul verde ocupa primul loc in tratarea afectiunilor pielii, cum ar fi scabia si lepra. Decoctul din planta (se fierb trei frunze proaspete, pisate, la o cana cu apa, iar dupa racire se adauga spirt sau apa distilata) se aplica pe zona afectata, actionand ca un antibiotic. Tinctura se obtine dupa urmatoarea reteta: se introduce radacina de spanz rasa intr-o sticla de culoare albastra, peste care se toarna alcool de 60 de grade si se lasa la macerat 30 de zile. La o parte de planta se adauga sase parti de alcool. Folositi aceasta planta doar extern si numai sub forma gata preparata, de la magazinele naturiste. Dozarea necorespunzatoare poate duce la intoxicatii periculoase.
Scaiul-vanat, leac vechi contra tusei
Ridichile negre sunt un leac traditional pentru sinusuri infundate. Dar calitatile lor sunt mult mai multe, fiind incomparabil mai puternice decat ale ridichilor de luna. Iata o reteta eficienta in tulburari hepatice, tulburari vezicii biliare si in tuse persistenta: se spala bine cateva ridichi negre, se taie rondele subtiri, fara a le decoji. Se acopera fundul unui vas cu felii subtiri si se presara pe ele un strat de zahar. Se pun astfel mai multe straturi alternative de ridichi si zahar. Se lasa la macerat pana la formarea unui sirop gros. Se scurge siropul si se pastreaza intr-un flacon inchis ermetic, la rece. Se beau trei linguri dimineata, pe stomacul gol si doua linguri inainte de masa de seara. Cura se face timp de doua, pana la patru saptamani. Se spune ca leacul fortifica persoanele anemice. Sucul de ridiche neagra fluidizeaza secretiile bronsice si e indicat si celor cu astm. Depurativa, energizanta, ridichea neagra elibereaza ficatul si rinichii de toxine, activeaza intestinul, stomacul si vezica biliara. Consumata cruda, ridichea neagra este un adjuvant pretios pentru persoanele expuse la alergii si eczeme. Contra artrozei: se rade fin o ridiche neagra mare, se lasa la macerat intr-un litru de vin alb sec, timp de doua saptamani. Se strecoara. Se bea un pahar din acest preparat dimineata, pe stomacul gol. Calmeaza colicile biliare. La anumite persoane, ridichea neagra provoca tulburari digestive. Dozele trebuie marite progresiv. Dar, daca tulburarile reapar, trebuie oprita cura.
Scoarta de rachita, un analgezic veritabil
Scaiul-vanat (Eryngium planum) este o planta medicinala de la care se folosesc partile aeriene inflorite cu proprietati expectorante (fluidifica secretiile din caile respiratorii). De asemenea, scaiul-vanat calmeaza tusea si ajuta la eliminarea produsilor de metabolism. Preparatele medicinale din scai-vanat sunt utilizate in infectiile acute ale cailor respiratorii manifestate cu tuse spastica, suparatoare: faringite, traheite, bronsite. Infuzia se pregateste dintr-o lingura de planta uscata si maruntita la o cana cu apa. Se administreaza 2-3 cani pe zi. Decoctul se poate prepara din 2 linguri de planta uscata la o cana cu apa. Din acest decoct se pot folosi 4-5 linguri pe zi. De regula, scaiul-vanat se asociaza cu alte plante cu efect expectorant, cum ar fi patlagina, cimbrisorul. Popular, aceasta planta se mai numeste buruiana de cirtite sau buruiana zmeului. La sate, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere a fost un leac obisnuit pentru tusea convulsiva. Cu infuzie se spalau bubele dulci. Se mai punea scai-vanat la baile contra reumatismului, artritei si a infectiilor (dermatofitoze) de pe capul copiilor. Ceaiul se mai folosea in retentie urinara. Datorita saponozidelor, planta are si actiune diuretica.
Splinuta, planta care spala rinichii
Rachita este un arbore pitic, a carui scoarta este folosita la impletit diferite obiecte casnice, la fabricarea fluierelor, la vopsit tesaturi in culoarea galbena, dar e si leac. In medicina traditionala, decoctul din frunze de rachita se lua contra frigurilor. In compozitia cojii intra salicina, cu efect similar aspirinei. Inca din antichitate, aceasta era folosita ca tonic, febrifug si antireumatismal. Scoarta mai are si efecte sedative, fiind buna in tratamentul insomniilor si a durerilor. Se utilizeaza in calmarea durerilor, tratarea ranilor purulente, hemoragii, ulceratii. Extractul din scoarta de rachita-alba este un analgezic puternic, fara efecte secundare, reduce inflamatiile si febra. Se ia sub forma de pulbere, cu apa, de cel mult trei ori pe zi. Ceaiul dintr-o lingurita de praf de planta la 250 ml apa clocotita e bun contra diareei, iar extern, este bun antiseptic si hemostatic. Sub forma de bai sau comprese, are actiune cicatrizanta in ulcerele varicoase. Rachita rosie este si ea folosita ca leac. Coaja si frunzele sint recomandate in reumatism, nevralgii, guta, hemoragii hemoroidale, ulceratii ale pielii, starile depresive, febra, viroze, gripa. De asemenea, sunt utile si in ameliorarea unor boli de plamani. Multa vreme, rachita rosie a fost utilizata ca principal mijloc de reducere a temperaturii si a tulburarilor generate de febra, fiind socotita ca un fel de chinina. Fiind un antireumatic foarte eficient, o terapie eficienta o reprezinta baile cu decoct de coaja de rachita rosie.
Ridichile rosii, antioxidanti de sezon
Pufulita este o planta cu vechi intrebuintari terapeutice.I se mai spune rachitica, bisacan sau Ceaiul lui Ioan. La sate, oamenii o usuca si o folosesc atunci cand sufera de boli hepatice. Mai e andicata si in: adenom de prostata, cancer de prostata, hepatita virala (A, B, C), ulcer gastro-duodenal, cistita, nefrita, litiaza renala. Pufulita cu flori mici este de fapt numele mai multor specii inrudite, cu flori rosii sau alb-roz. Dar toate speciile de pufulita au compozitie asemanatoare si, in consecinta, aceleasi proprietati terapeutice. Tinctura de pufulita este recomandata pentru adenom de prostata si hepatita virala. Cu exceptia bolilor hepatice foarte grave si a celor tumorale, maligne, tinctura este forma ideala de administrare a acestei plante, avand si cele mai rapide rezultate. Se ia o lingurita de preparat in jumatate de pahar cu apa, de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Tratamentul dureaza minimum trei luni. Hepatita virala de tip A, B, C, hepatita cronica evolutiva, ciroza se trateaza cu pufulita in combinatie cu plante amare, care-i potenteaza actiunea favorabila asupra ficatului. Planta pereche este de obicei rostopasca. Pulberea fina din planta de pufulita se foloseste mai ales in bolile de ficat in forma avansata, cand nu este permis alcoolul. Infuzia e buna in cancerul de prostata, rectal, genital, renal si ulcer gasto-duodenal. Infuzia de pufulita, preparata prin macerare, are efecte imunostimulente si antitumorale. Se beau cate trei cani pe zi, pe stomacul gol.
Patrunjelul amelioreaza alergiile
Splinuta este numita in limbaj popular si floare-boiereasca. De la splinuta, folosim in scop terapeutic florile si frunzele. Este recunoscuta ca planta de leac buna in tratarea bolilor de rinichi. Aceasta se datoreaza efectului diuretic care favorizeaza eliminarea nisipului sau pietrei de la rinichi si de la vezica urinara. splinuta are un efect calmant si imbunatateste starea emotionala. De asemenea, trateaza hemoragiile intestinale si inflamatiile intestinului subtire. in medicina populara, mai e folosita pentru tratarea si vindecarea reumatismului, artritei, dar si in curele de dezintoxicare. Se recomanda cate trei cani de ceai din frunze si flori, in fiecare zi. Prepararea ceaiului: se opareste o lingurita cu varf de planta cu un sfert de litru de apa si se lasa sa stea putin. Nu are contraindicatii. Daca la prepararea infuziei se adauga si frunze de urzica si dragaica, efectul asupra rinichilor e mai puternic, fiind utila chiar si in scleroza renala si la racordarea la rinichiul artificial. in uz intern, splinuta mai e recomandata in afectiuni biliare, bronsite, calculoza biliara, diaree chiar cu sange, enterite, inflamatii intestinale, litiaze renale si biliare, metroragii, rani, retentie hidrica, reumatism- sub forma de infuzie, decoct, praf de planta tinut sub limba, tinctura. in uz extern trateaza cu succes boli ca: abces, afte, nevralgii dentare, urticarie, laringita si faringita-sub forma de comprese, gargara cu infuzie.
Sulfina, planta care ne calmeaza
Ridichea de primavara contine carbohidrati, vitamina C (peste 25%), acid folic, vitamina B6, potasiu, magneziu, zinc si fosfor. De accea, este un remediu excelent impotriva asteniei de primavara. 100 de grame de ridichi contin doar 70 de calorii. Ca leac, ridichile rosii sint utile in bolile de plamini. Au actiune antiinfectioasa si favorizeaza degajarea cailor respiratorii, prin expectoratie. Eficienta tratamentului creste, daca se adauga si frunzele de ridichi, care au efect vitaminizant si detoxifiant. In cazul pietrelor la rinichi, ridichile impiedica cresterea lor si pot chiar sa le marunteasca, daca se beau, de trei ori pe zi, sase linguri cu suc de ridichi rosii. Este un leac eficient si usor de tolerat de tubul digestiv. Ridichile sint antiseptice si stimuleaza vezica biliara. Ridichile calmeaza starile de excitatie cerebrala. Doua-trei ridichi crude mancate pe stomacul gol ajuta digestia imediat. Primavara, toti cei care au afectiuni ale ficatului si ale vezicii biliare ar trebui sa faca o cura de ridichi rosii, consumate pe stomacul gol. Terapia cu ridichi rosii consta in consumarea acestora in stare cruda sau sub forma de suc proaspat. Cunoscute pentru virtutile lor terapeutice, ridichile de luna erau cuprinse in alimentatia zilnica a sclavilor care lucrau la constructia piramidelor, in Egiptul antic, pentru a-i mentine sanatosi si buni de munca. In medicina noastra populara, ridichea este recomandata contra tusei, afectiunilor digestive, urticariei.
Sulfina creste prin locuri uscate, aride, pietroase, de la campie pana la altitudinea de 1.500 metri. Organele utilizate in terapeutica sunt florile si varfurile de tulpini inflorite, lungi de circa 30 cm. In uz intern, sulfina are efecte antiseptice, expectorante, diuretice, antispastice, antitusive, calmante ale nervilor simpatici, antinevralgice, somnifere, colagoge, stimulatoare ale functiei hepatice. Asupra aparatului cardiovascular are actiuni hipotensive, fluidizante a sangelui, anticoagulante si vasodilatatoare periferic. Este utila in boli ale aparatului respirator, afectiuni renale si genitale, ale aparatului digestiv, insomnii, nervozitate, melancolie, combate durerile reumatismale, artrozele si guta. Pentru tratarea afectiunilor interne, sulfina se prepara sub forma de infuzie din 1-2 lingurite flori uscate si maruntite de planta la 200 ml apa clocotita. Se beau 1-3 cani pe zi. Tinctura se obtine dintr-o parte flori uscate si 3 parti alcool 700. Se lasa la macerat 8 zile, se strecoara si se iau cate 30-40 picaturi, diluate in putina apa sau ceai, de 3 ori pe zi, de preferat cu 15 minute inainte de mese. Pulberea se recomanda in insomnii, palpitatii si menopauza. Se ia o lingurita de flori uscate si macinate pe stomacul gol, seara. Eficienta preparatelor din sulfina este dovedita si in cazul bolilor de ochi (conjunctivita, blefarita, umflarea pleoapelor, decongestionarea mucoaselor oculare), al afectiunilor bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringate) si in boli de piele (rani purulente, furuncule, erizipel, umflaturi). Se pot face bai cu sulfina. Se infuzeaza 100 g planta uscata in doi litri apa clocotita si se toarna in cada de baie cu apa la 37 grade C. Sulfina este si aliment, aromatizand supele si salatele (frunze si lastari tineri), brinzeturile, tigarile antiastmatice si bauturile alcoolice (vinuri, lichioruri) sau nealcoolice. Din sulfina se fac parfumuri, cosmetice, ia asezata in dulap andeparteaza moliile si parfumeaza hainele. Ca planta melifera de mare, asigura o productie de 130-300 kg miere la hectar.
Florile de salcam, medicament parfumat
Patrunjelul face parte din alimentatia omului de mai bine de 2.500 de ani. E folosit in bucatarie, mai ales pentru frunzele lui aromate. Putini stiu insa ca patrunjelul, verde sau radacina, vindeca numeroase afectiuni. Aceasta leguma este o adevarata farmacie de polivitamine si substante nutritive: provitamina A, vitaminele B, C, K si E, calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, cupru, sulf, iod, clorofila precum si histidina, un aminoacid care impiedica dezvoltarea tumorilor. S-a constatat ca patrunjelul contine de patru ori mai multa vitamina C decit portocala si mai mult fier decit renumitul spanac. Consumat zilnic, patrunjelul verde prelungeste tineretea, stimuleaza fertilitatea, are efect antianemic, antireumatic si anticancerigen, fiind recomandat de specialisti si in tratarea tuturor bolilor de nervi. O cura cu salata de patrunjel verde, timp de 10-14 zile, fortifica sistemul imunitar. Radacina de patrunjel regleaza digestia pentru ca stimuleaza producerea de sucuri gastrice, are efecte carminative si previne acumularea gazelor in intestin. De asemenea, contine o substanta care are capacitatea de a reduce intensitatea reactiilor alergice si are efect antihistaminic la fel de puternic ca al unor medicamente de sinteza. Persoanele predispuse la alergii, mai ales, la schimbarea de anotimp, dar si cele anemice, pot face cure cu suc de radacina de patrunjel combinat cu suc de morcov. Deoarece este un bun vasodilatator, sucul de radacina de patrunjel este indicat in hipertensiune, cardiopatie ischemica. Scade colesterolul, iar o jumatate de pahar de suc pe zi vindeca tusea.
Salcamul este un arbore nepretuit in medicina traditionala. Lemnul este tare, rezistent, fiind folosit la confectionarea diferitelor obiecte casnice. Florile, bogate in nectar, erau folosite si la vopsitul bumbacului si a matasii in galben. Florile uscate si sfaramate se puneau pe ranile provocate de arsuri. Ceaiul din flori se lua contra tusei, naduselii si a durerilor de piept. Pentru raceala, se lua si in amestec cu soc, musetel sau alte plante. Se mai folosea la dureri de burta, in ulcer stomacal si duodenal, in tuberculoza pulmonara si contra durerilor de cap, in bolile neuropsihice si contra insomniilor. Femeile fierbeau florile in apa sau vin contra leucoreei. Florile de salcam se utilizeaza ca aromatizant si in industria parfumurilor, in medicina, e calmant nervos al tusei, al migrenelor sau chiar afrodisiac. Scoarta, utila in hiperaciditate, este antispastic, fiind recomandata in ulcer gastric si duodenal sau ca purgativ, antireumatic. Scoarta trebuie folosita cu prudenta, in cantitate mare fiind toxica. Infuzia se prepara dintr-o lingurita de flori maruntite la 250 ml apa clocotita. Se acopera pentru 10 minute, dupa care se strecoara. Se va consuma in trei reprize, dupa mesele principale, in special in gastrite, migrene, ulcer gastric, migrene, nevralgii. Tinctura din 50 g scoarta maruntita la 250 ml alcool alimentar de 70 grade se tine 15 zile, dupa care se filtreaza. Se pot lua 2-3g pe zi, diluata cu putina apa. Pulberea de flori se poate aplica direct pe rani. sunt binecunoscute efectele antitusive, antispasmodice ale tractului respirator, emoliente ale secretiilor bronsice, antiseptice, antinevralgice, calmante, usor sedative. Pentru afectiuni ale sistemului nervos: inhalarea parfumului florilor de salcam, cu efecte linistitoare asupra psihicului, dar si scurte plimbari prin preajma salcamilor infloriti.
Strugurii-ursului, leac in infectiile urinare
Planta este un arbust mic care creste spontan in zona alpina. Florile au culoare rosie sau alba. La noi in tara este o planta ocrotita prin lege. Denumiri populare: porumbeaua ursului, merisorul cainelui. in scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele care se recolteaza in lunile mai sau iunie. Strugurii-ursului au calitati diuretice, astringente, antiseptice, tonice, emoliente, dezinfectante. Planta contine glucide, lipide, proteine, acizi organici, tanin, rezine, glicozizi fenolici si flavonici, minerale, flavonoide, acid ascorbic, riboflavina, tiamina, saponine. in uz intern, aceasta planta este recomandata sub forma de infuzie si decoct in inflamatii ale cailor urinare, pietre si nisip la rinichi, incontinenta urinara, diaree, litiaza urinara, dizenterie, enterocolita, hematurie, metrorargie, hemoragii uterine. Extern, strugurii-ursului trateaza leucorea, ulceratiile vaginale, sub forma de bai sau spalaturi locale. Nu se recomanda consumul plantei sub nicio forma copiilor mai mici de 12 ani, femeilor insarcinate sau celor care alapteaza. Strugurii-ursului se combina excelent cu pirul tarator si coada soricelului, pentru infectiile tractului urinar. Infuzia se prepara dintr-o cana de apa fierbinte turnata peste 1-2 lingurite de frunze uscate. Se lasa 10-15 min. Se bea de trei ori pe zi. Decoctul din frunze uscate de strugurii-ursului se obtine dintr-o lingura de planta la o cana de apa, fierte 15 minute, apoi se strecoara si se foloseste in uz extern sub forma de comprese pentru tratarea herpesului. Tinctura se prepara din 20 grame de planta la 100ml alcool de 70 de grade, lasate la macerat doua saptamani, se strecoara si se administreaza cate 25-30 de picaturi de 3 ori pe zi.
Sovarful, planta care face pofta de mancare
Sovarful creste prin locuri uscate, pietroase, in regiunea dealurilor si este o planta de leac extrem de pretioasa. I se mai spune busuioc de padure, busuiocul feciorilor sau poala Sfintei Marii. Se foloseste in scop terapeutic intreaga planta inflorita. Calmeaza spasmele cailor respiratorii, tusea convulsiva, astmul, bronsita, bolile de stomac. Extern, e folosita ca antiseptic in boli de piele, sub forma de bai sau prisnite. Ceaiul fluidifica secretiile bronsice si ajuta la expectoratie. Datorita unui principiu amar pe care-l contine cat si uleiului eteric, sovarful este recomandat in boli de stomac, pentru a mari pofta de mancare. Infuzia de sovarf se prepara din 15 g planta la 200 ml apa clocotita. in boli de stomac se iau trei-patru linguri pe zi inainte de masa. Un varf de cutit de praf se va tine sub limba timp de 10 minute, dupa care se inghite cu putina apa, in special la afectiunile aparatului digestiv. in traditia populara, se intrebuinta la vopsit in rosu, galben auriu sau negru, in combinatie cu alte plante. Frunzele crude se puneau pe tot felul de bube, iar cele uscate, dupa ce se sfaramau marunt, se cerneau, se amestecau cu unt sau untura si se foloseau ca unguent pentru diferite eczeme. Pentru miros greu al gurii, oamenii se spalau cu ceai din flori de sovarf. Acelasi ceai se tinea in gura la durere de masea. Contra durerii de cap, taranii se spalau pe cap cu decoct de sovarf. Tot cu decoct se mai faceau si bai contra reumatismului. Preparatele farmaceutice actuale pe baza de sovarf sunt intrebuintate in tratamentul unor afectiuni dermatologice, respiratorii, stomacale, anorexie, arsuri, astenie, colite de fermentatie, crize dureroase reumatice, eczeme, faringite, halena, insomnie, otita.
Sparanghelul, leguma ideala pentru oase
Sparanghelul n-ar trebui sa lipseasca din alimentatia noastra, ofera numeroase beneficii sanatatii. Este excelent ca leguma detoxifianta, afrodisiac si are functii antiimbatranire. Ca detoxifiant, sparanghelul ofera o cantitate insemnata de potasiu si de fibre, care curata sistemul digestiv. Nu contine sodiu si nu baloneaza, nu are grasimi sau colesterol. in schimb, e bogat in antioxidanti puternici, motiv pentru care mentine tineretea celulelor. Datorita acidului folic, ofera protectie imbatabila impotriva cancerului. Tot acidul folic este responsabil si pentru reducerea inflamatiilor. Previne osteoporoza si osteoartrita, deoarece sparanghelul contine vitamina K, cea care ajuta la formarea oaselor si repararea acestora. De asemenea, aceasta vitamina contribuie la sinteza osteocalcinei, proteina din tesuturile oaselor pe care se cristalizeaza calciul. Sparanghelul reprezinta sursa numarul 1 de vitamina K. Aceasta leguma reduce riscul aparitiei bolilor de inima, previne si trateaza infectiile tractului urinar si pietrele la rinichi. Pentru beneficii maxime, se recomanda ca sparanghelul sa fie consumat crud.
Trifoiul, bun in terapia spondilozei
Ungurasul calmeaza tusea seaca
Vinetele tin de foame si de sete
In traditia populara, din flori de trifoi alb se facea un ceai pentru durerile de stomac. Planta intreaga se folosea contra leucoreei. Se mai punea in bai pentru copiii slabi, ca sa se intareasca. Trifoiul alb contine saponozide, flavonoizi, ulei volatil, substante minerale. Planta este tonic, antiinflamator, decongestiv, fortifiant tonic, calmant al durerilor. Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: convalescenta, dureri gastro-intestinale, gripa, leucoree, raceli. Se folosesc doar florile, doua lingurite de planta maruntita se vor pune in 250 ml apa clocotita. Se acopera pentru 10 minute, dupa care se strecoara. Se pot consuma 2-3 cani pe zi. Trifoiul rosu, e o planta furajera, dar ceaiul din tulpini florifere e bun contra tusei. Se mai foloseste la sate la bai contra reumatismului. Florile contin saponozide, flavonoizi, ulei volatil, proteine, albumina, grasimi, caroten, celuloza, substante minerale, vitaminele: A, C, D. Planta e recomandata ca agent antiinfectios antitusiv, antimicotic, antiasmatic, antireumatic, antianemic, emolient antiinflamator, diuretic. Se poate folosi foarte bine si la urticarie si alergii, elimina crizele de astm, ajuta la durerile reumatice, inlatura colicile. Curata organismul de toxine, fiind util in guta, spondiloza, reumatism. Pentru afectiunile interne, se foloseste ceaiul de trifoi rosu. 100-200 g de plana maruntita se pun la 5 litri de apa. Se fierbe timp de 5 minute, apoi se strecoara in cada. Se fac frectii usoare in cada, in caz de spondiloze, chiar anchilozante, obtinindu-se ameliorari evidente. Se sta in apa circa 30 de minute. Patru linguri de planta la 500 ml de otet se tin timp de 8 zile. Se strecoara. Se foloseste extern in mancarimi de piele sau alte afectiuni. Pentru bronsita, o infuzie din flori de trifoi rosu actioneaza atat ca antiinflamator, cit si ca expectorant usurind eliminarea excesului de mucus din plamani. Trifoiul rosu ajuta si la curatarea sangelui.
Turita-mare drege vocea
Ungurasul este o planta medicinala cu tulpina paroasa si flori albe. La sate, se foloseste ca tonic amar pentru pofta de mancare. Mareste secretia bilei, ajutand astfel la decongestionarea ficatului. Este bun in combaterea diareei. Are proprietatea de a fluidifica secretiile bronhice, ajutand la elimanarea lor, calmeaza starile de spasm in tusea convulsiva si astm. Din acest motiv, intra in formula ceaiului antiasmatic. Ceaiul se prepara prin infuzarea unei lingurite de planta la o ceasca de apa. Se iau doua-trei ceaiuri pe zi, de preferinta pe stomacul gol. Planta fiind foarte amara, se mai poate prepara o infuzie mai concentrata (doua linguri la o ceasca de apa), din care se bea cate o lingura, cu o jumatate de ora inaintea meselor principale. Extern, baile cu aceasta planta dau bune rezultate in unele boli de piele. Ungurasul are si efect cicatrizant. Ceaiul de unguras provoaca scaderea tensiunii si se recomanda pacientilor hipertensivi, efect care se datoreaza continutului de azotat de potasiu si colinei. Ungurasul, datorita ingredientilor activi pe care ii contine, indeparteaza lacustele.
In sezonul vinetelor, e bine sa profitam din plin de salata de vinete, aliment gustos care potoleste foamea si hidrateaza deopotriva. Cunoscute si sub numele de patlagele vinete, aceste legume sunt originare din India. Vinetele contin potasiu pentru stimularea inimii, magneziu pentru combaterea stresului, calciu pentru sanatatea sistemului osos, vitaminele A si C pentru intarirea sistemului imunitar, dar si multa apa (93%). Datorita acestei compozitii de exceptie, vinetele sunt ideale in prevenirea bolilor cardiovasculare, a obezitatii, a imbatranirii precoce si a cancerului. Conform unor studii japoneze, aceste legume se claseaza imediat dupa varza ca efect anticancerigen. Pentru a beneficia de aceste proprietati, este bine sa mancam vinetele coapte. Doar cu aceasta metoda de preparare termica, vinetele isi pastreaza calitatile terapeutice. Vinetele sunt foarte apreciate si in curele de slabire, gratie apei, fibrelor si aportului caloric scazut. Potolesc rapid foamea si nu ingrasa. De asemenea, ajuta persoanele care sufera de insomnii sau nervozitate, au efect antidepresiv. Cercetari recente arata ca nasunini, un antioxidant puternic continut de vinete impiedica distrugerea lipidelor din membranele celulelor creierului si scad nivelul colesterolului. Vinetele sunt foarte usor digerabile. Pectinele pe care le contin stimuleaza digestia si se dovedesc eficiente in combaterea constipatiei. Nasuninul ajuta si la mentinerea in limite normale a nivelului de fier. Insa patlagelele vinete nu sunt recomandate in afectiunile gastrice si intestinale, dar fac minuni in boli de circulatie, renale, hepatice, diabet, guta. Infuzia din vinete, cate o cana de trei ori pe zi, ajuta in detoxifiere. In uz extern, se folosesc frunzele strivite, care au proprietati antiinflamatorii si calmante. Pot fi folosite in caz de abcese, hemoroizi, sub forma de cataplasme aplicate local, de trei ori pe zi. Piureul de vinete cu ulei de migdale este o masca excelenta pentru ten. Sucul proaspat de patlagele vinete este foarte bun pentru curatarea ficatului si a pancreasului.
Varza alba, leguma diabeticilor
Turita-mare sau buruiana-de-friguri, cum i se mai zice pe la sate, se culege in luna iunie si este o iarba de leac pentru mai multe afectiuni: inflamatii ale gatului si gurii, anghina, faringita, stomatita ulceroasa, anemie, rani, reumatism, lumbago, tulburari digestive, ciroza hepatica, emfizem pulmonar, cord marit, boli renale si vezicale, varice si ulceratii ale gambei, boli hepatice. Se foloseste o lingurita de planta la 250 ml de apa pentru obtinerea ceaiului, iar in baie, se recomanda 200 grame de planta la o cada de apa. Baile ajuta in ulcere varicoase si plagi, afectiuni oculare. Oamenii care, datorita profesiunii, vorbesc sau cinta mult, ar trebui sa faca, preventiv, in fiecare zi gargara cu ceai de turita-mare. Acelasi ceai e ideal pentru vindecarea litiazei biliare, decongestionarea ficatului si a vezicii biliare si tratarea cirozei hepatice. in afectiunile hepatice, turita-mare este mai blanda ca actiune decat rostopasca, drenand ficatul si ajutand la regenerarea sa. Se recomanda un amestec de 100 g turita mare, 100 g dragaica si 100 g vinarita. Se prepara sub forma de infuzie, cate o lingurita de amestec la cana si se bea zilnic, dimineata, pe stomacul gol, cate o cana, iar in restul zilei se beau inca 2 cani. Alifia de turita-mare se recomanda in varice si ulceratiile gambei. Ceaiul este contraindicat celor care sufera de ulcer gastric, deoarece excita secretiile gastro-intestinale.
Troscotul, un hipotensiv natural
Varza poate fi folosita cu succes in prevenirea si tratarea unui numar foarte mare de boli. Este bogata in provitamina A, vitaminele C si E si in fibre, elemente care asigura sanatatea celulelor. Varza este o leguma foarte putin calorica, in schimb figureaza printre legumele cu cel mai mare continut de vitamina C (cele mai bogate sunt foile din exterior). Prin fierbere insa se pierde cam 30-40 % din continutul de vitamina C. Varza este foarte bogata si in vitamina E: 2-7 mg la 100 g, 200 grame de varza consumate zilnic acoperind necesarul zilnic de vitamina E si A. E benefica in prevenirea cancerului de colon, a celui de stomac, dar si de plamini, esofag si rect. Continutul in minerale si oligoelemente este deosebit: calciu, magneziu, fier, iod, cupru, mangan, sulf. Varza este un aliment alcalinizant nutritiv, energetic, remineralizant si tonifiant si este preferabil sa se consume in stare cruda. Prezinta proprietati dezinfectante si cicatrizante la nivelul tesuturilor. Are actiune antiseptica pulmonara importanta si proprietati expectorante. Favorizeaza metabolismul glucidelor si absorbtia oxigenului in celule. Diminueaza tumorile, asigurand eliberarea toxinelor. Este antidepresiva, antidiareica, antiscorbutica, antiseptica, depurativa. Este recomandata in regimul pentru diabetici. Varza restabileste flora intestinala si contribuie la cresterea numarului de hematii (in special varza alba). De aceea, este recomandata in: astenii, imbatranire prematura, demineralizari. Afectiunile care se trateaza cu varza sunt: ulcere varicoase, anemie simpla, afectiuni bronho-pulmonare, TBC, ulcer gastric si duodenal, colita ulceroasa, angina, laringita, sinuzita, infectii cutanate, nevroza, insolatii, stari congestive cerebrale, nevralgii, diabet. Extern, varza se foloseste sub forma de cataplasme in entorse, nevralgii faciale, guta, abcese, furuncule, afectiuni ale gambelor (varice, flebita, arterita).
Troscotul este o planta de leac cu intrebuintari din cele mai vechi timpuri. Gama afectiunilor care se trateaza cu troscot este atit de mare, incat aceasta iarba nu a lipsit niciodata din farmacia gospodariilor taranesti. Folosim in scop medicinal de la troscot doar partile aeriene din care se prepara ceai. Se beau una, doua cani pe zi impotriva hipertensiunii arteriale. Infuzia de troscot are rolul de a neutraliza tranzitul intestinal si de a combate diareea. Actioneaza asupra epiteliului renal favorizand cresterea cantitatii de urina eliminata. Este un antiinflamator in combaterea reumatismului, in ulcer stomacal, hemoragii intestinale, guta, tuberculoza, afectiuni ale aparatului cardiovascular. Sub forma de decoct, are putere mai mare. Extern, ajuta la cicatrizarea ranilor, iar sub forma de bai locale, amelioreaza durerile reumatice si bolile ginecologice. Infuzia de troscot mai e recomandata in infectii urinare, hemoroizi, enterite, lipsa poftei de mancare, insuficienta cardiaca, raceli. lnfuzia se prepara din 1-2 lingurite de planta uscata la 200 ml de apa clocotita. Decoctul se obtine din 20-25 g de planta uscata la un litru de apa rece. Se fierbe pana scade Ia jumatate si se consuma integral in cursul unei zile. Atentie! Nu se administreaza intern Ia pacientii care sunt sub tratament cu anticoagulante. Sucul proaspat obtinut din presarea plantei verzi, indoit cu apa si introdus cu un tampon in nari, opreste hemoragia nazala, avand rol antiinflamator si hemostatic.
Sucul de telina combate degeraturile
De la telina (Apium Graveolens) se utilizeaza ramurile si capatina. Datorita continutului bogat in vitamine (A, C si E), minerale (mangneziu, fier, iod, calciu) si diferiti acizi, telina consumata ca atare sau in salate este un tonic eficient al sistemului nervos. Stimuleaza glandele suprarenale, tonifica organismul si constituie un excelent remediu impotriva obezitatii. Are rol curativ in inapetenta, astenie, artrite, mentinerea tenului si combaterea bronsitelor. Echilibreaza functiile sexuale. Stimuleaza pofta de mancare si este un bun diuretic pentru bolnavii de ficat, inima, rinichi si plamani. Combate constipatia si stimuleaza diureza. Sucul de telina se foloseste cu succes contra degeraturilor, iar semintele au rolul de a mari pofta de mancare, de a stimula digestia si de a combate gazele stomacale si intestinale. Radacinile de telina se folosesc in edeme, febre, icter, astm bronsic sau boli de vezica urinara. Sucul de telinasunt excelente in reumatism, guta sau pletora. Potoleste tusea si combate inflamatiile secretiei bronhice. Salata de telina cu grau: Se pun 2-3 linguri de grau la macerat in apa rece, cu o seara inainte, astfel incat sa stea la macerat 14-15 ore. Se amesteca graul macerat cu o telina mare rasa, 2-3 morcovi, un fir de praz taiat fideluta si frunze de telina. Se adauga dupa gust ulei de masline presat la rece, sare, lamaie sau otet de mere. Vinul tonic de telina se obtine prin macerarea a 200 g radacina rasa in 1/2 litru de vin alb curat. Dupa 48 de ore se filtreaza si se adauga 3-4 linguri de miere. Se ia cu 1/2 ora inainte de masa. in cosmetica se poate folosi radacina de telina fiarta in lapte. Se paseaza si se adauga miere, cateva picaturi de ulei de masline si putina argila. Masca se aplica dupa ce tenul s-a curatat cu tarite de grau. Dupa 20-30 de minute se inlatura cu apa minerala, daca tenul egras sau cu ceai de galbenele si musetel pentru ten uscat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.