Mitologie românească: călătoriile lui Dumnezeu pe pământ

 Cică de mult, tare de mult, s-a fost hotarât într-o zi Dumnezeu să se coboare pe pământ, să mai vadă cum mai merg lucrurile. - Hai, Petre, în plimbare pe pământurile noastre, să mai vedem, își mai aduc aminte oamenii de mine și de cuvintele mele, ori m-au uitat cu totul? Și au pornit-o ei, bătrânește, pe meleagurile noastre, preschimbați în doi moșnegi cerșetori. Au dat de un sat, în care lumea huzurea de bine, căci Dumnezeu, în bunătatea lui, lăsase din plin bunătăți pe toate locurile și numai să fi întins mâna să fi cules, că era ce. Și dacă erau toate din belșug, oamenii se învățaseră să trăiască în bine, o duceau numai în petreceri și uitară de Dumnezeu. Pe la biserici nu mai dădeau, încât preoții stăteau singuri și rar își mai aduceau aminte și ei de binefacerile Celui Atotputernic. Nimeni nu mai zicea un „Bogdaproste“, un ,,Mulțumescu-ți Tie, Doamne“, sau vreun „Doamne, ajută“. De rugat nu se mai rugau. Până și semnul crucii îl uitaseră. Petrecerile țineau lanț, iar Dracul se lăfăia ca la dânsul acasă, pentru că putea să-și facă mendrele, cum vroia el, într-o lume care uitase de Dumnezeu. Se-ngrășase Bată-l Crucea, căci își făcuse crâșmă la drum bun, și cine intra la el, al lui rămânea. A umblat Dumnezeu în toate părțile, prin văi ca și pe dealuri, prin orașe și prin sate, dar niciodată nu și-a auzit numele pomenit. - Rău îi, măi Petre! S-a-nrăutățit lumea, cum nu se mai află. Nici nu mai știu de mine. Pot pleca înapoi. Asta nu-i lumea mea! - Ei! Prea milostive, asta nu mai de acolo vine, că oamenii aceștia n-au cunoscut sărăcia, nici răul, nici durerea, nici suferința, nici lipsa. Tot ce-au vrut, au avut. Și pentru că le-au căzut toate din plin nu s-au întrebat de unde vin, cine le-a facut, cine le dă. Ia, lasă-i puțin în lipsă, ia fă-i să cunoască durerea, suferința, năcazul, grija zilei de mâne, să vezi atunci cum au sa se-ntoarcă spre tine. - Crezi, Petre? Hai să fie și precum zici tu. Și dete Dumnezeu o secetă grozavă, de se uscară toate ierburile și fierbea apa în bălți, de muriră toți peștii. Se uscară toate pâraiele, încât umbla lumea ca nebună după un pic de apă. Muriră mulți de foame și de sete; iar din atâtea mortăciuni, care stăteau neîngropate, se iscară o mulțime de molimi. Oamenii credeau ca a sosit pieirea lumii și se rugau prin toate colțurile: - Dă, Doamne ploaie! Iartă-ne, Doamne, că greu am greșit Îndura-te, Doamne, milostivește-te, Doamne, Doamne miluiește-ne, se auzeau în toate părțile. Bisericile erau pline și fumul tămâiei se înălța și zi și noapte de pe altarele lor. Dumnezeu le văzu toate de sus și dădea din cap supărat, dar și mulțumit: - Hei, omule, omule! numai când dai de rău, îți aduci aminte de mine. Eu aș vrea să te văd totdeauna mulțumit, de aceea ți-am dăruit Binele. Dar se vede ca așa ți-au ursit ție Ursitoarele: în binele meu, să te gândești și să te închini la Diavol, iar în răul lui, să te gândești și să te-nchini mie. Și de atunci a hotarât Dumnezeu ca Binele să fie câștigat cu sudoarea frunții, pentru că numai astfel să fie prețuit și el și bunătatea lui Dumnezeu. Și așa și e, până-n zilele noastre și va fi până-n ziua de apoi...