Căderile ne ajută să ne smerim…

 "Simțim nevoia de a ne regăsi pe noi înșine, dar regăsirea propriului nostru suflet uitat și întunecat se face prin unirea cu Dumnezeu. Noi nu putem intra în sufletul propriu decât prin Dumnezeu, Cel dincolo de sufletul nostru. Dumnezeu poate să ne deschidă ușa propriului nostru suflet, că doar El are cheia. De aceea creștinismul începe cu primirea lui Hristos, El apoi lucrând ceea ce noi nu putem lucra" (Părintele Ghelasie de la Frăsinei).

Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):

‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?

‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.

A fost întrebat de un altul:

‒ De ce atunci când mă rog ca să mă slobozesc de vreo patimă sau pentru vreun cunoscut al meu, câteodată mă aude Dumnezeu, iar alteori nu, deşi mă ostenesc în rugăciune?

‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 159-160

Orice plăcere se plătește cu durere sau câte ceva despre tinerețea petrecută în păcat. Majoritatea oamenilor, mai ales atunci când sunt tineri, cad ușor pradă, la multe dezmerdări trupești. E firesc, ar zice unii că, anume la tinerețe să te îndulcești din toate plăcerile, că doar avem, ar zice mai departe, și o vorbă în această privință: trăiește-ți tinerețea. Da, e în firescul firii umane că, anume la tinerețe, poți și trebuie, să trăiești niște momente pe care nu le-ai trăit în copilărie și nu vei putea să le trăiești la bătrânețe. Dar tot pe atât de firește e și faptul că, toate trebuie săvârșite la timpul lor și cu toată chibzuința, conșteintizând că, orice acțiune și faptă are și răsplată. De aceea ne îndeamnă, nu doar Sfinții Părinți, ci și înțelepciunea lumii acestea, să fim prudenți și cu băgare de seamă atunci când înfăptuim ceva. Cuviosul Ioan Casian ne spune că, orice faptă făcută e ca o sămânță pusă în pământ, dacă e bună sămânța, vei strânge rod bun, dacă e rea sămânța, vei strânge rod rău. Dar bineînțeles că, fie din viclenia diavolului, fie din nepurtarea noastră de grijă, nu ne mai gândim și la consecințe, atunci când facem vreo faptă. Orice boală și neputință este cauza păcatului săvârșit, de care nu ne-am pocăit. Nu e o sperietură ce vreu să spun, ci e un fapt cu totul adevărat, confirmat de sfaturile duhovnicilor sporiți și învățătura Sfinților Părinți.Și anume, dacă ai fost lacom la mâncăruri și băuturi, vei suferi de boli la stomac, ficat sau pancreas; dacă ai ținut-o numai cu discotecile și dansurile, vei suferi de spate și picioare; dacă te-ai destrăbălat cu desfrânările și alte urgii păcătoase, vei avea boli organele genetale. Oare vi se pare întâmplător atâția bolnavi de cancer la prostată, cancer mamar, cancer la pancreas și alte boli asemenea. Trebuie să reținem odată pentru totdeauna, orice plăcere, se plătește cu durere. Unii, întunecați fiind la minte de cel rău, cred că tinerețea este pentru distracție, iar bătrânețea pentru pocăință.Astfel, puterea tinereții o epuizează în desfătări, lăcomii, beții, desfânări, distracții și multe plăceri păcătoase, iar bătrânețea ofilită și slăbită vor s-o dea lui Dumnezeu. De unde mai știi că apuci să ajungi la bătrânețe și, chiar de vei ajunge, nu vei putea face multe fapte. Aceasta o vedem foarte clar la majoritatea celor pe care îi avem în etate. Vei vrea atunci poate să mergi la biserică, dar nu vei putea din cauza bolii care te ține legat la pat; vei vrea să zici și tu o rugăciune, dar gura îți va fi încleștată, ochii nu vor vedea bine, memoria te va lăsa. Vei vrea să postești, dar stomacul îți va fi bolnav; vei vrea să faci și tu măcar câteva metanii, dar spatele și picioarele vor fi înțepenite; vei vrea să faci și tu o milostenie, dar pensia ta mică nu-ți va ajunge nici de medicamente; vei vrea atunci să-ți îndreptezi copiii ce au apucat pe căi greșite, dar va fi prea târziu, pentru că ei nu vor mai asculta.Vei vrea atunci să dai timpul înapoi, să fii din nou tânăr, să-ți corectezi trecutul păcătos, dar bătrânețea nu te iartă, timpul nu se va mai întoarce. De aceea fraților și surorilor, să luam aminte mai mult la sufletul și viața noastră. Chiar dacă din anumite pricini, suntem pângăriți de întunicimea păcatului, avem posibilitatea să ne curățim și să ne îndreptăm. Avem pentru aceasta Taina Spovedaniei și Sfânta Împărtășanie, care ne poate curăți și reînoi sufletește, ca să ne împotrivim cu mai multă dârzenie păcatului și patimilor. Cel mai mult se bucură Dumnezeu, ne zice părintele Arsenie Papacioc, când omul se oprește de a mai săvârși păcatul. Fie că ești tânăr încă, fie că ai ajuns la o vârstă mai înaintată, nu deznădăjdui și nu trândăvi. Îndreaptăte spre Dumnezeu și El se va îndrepta spre tine, îmbrățișându-te. Urăște păcatul și, așa cum zice Fericitul Augustin, iubește-L pe Dumneze, măcar cum ai iubit păcatul. O zi binecuvântată dragii mei cu multă sănătate și multe bucurii sufletești,credință, dragoste și nădejde în Bunul și Milostivul Dumnezeu! Fiți binecuvântați și fericiți!

Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu. Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut. Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate. Părintele Arsenie Boca