Ghetele ucenicului

Oricât mă străduiam, lemnele din sobă nu voiau să se aprindă. Așa ceva nu mi se mai întâmplase.

– Aprinzi odată focul ăla? s-a răstit la mine brutarul.

Nu m-am obosit să-i răspund. Trecuseră două săptămâni de când eram ucenic la el.

      Nu-l văzusem niciodată zâmbind sau fiind mulțumit de ceva. Am dat să scot lemnele, când o bucățică de carton a căzut din sobă.

    Am ridicat-o și, deodată, am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Era Iconița mea cu Sfântul Nicolae. Am sărit ca ars.

– De ce-ați făcut asta? i-am spus printre dinți.

Brutarul a râs în hohote.

– Hai, treci imediat la treabă, că doar n-o să te hrănesc degeaba!

Vedeam roșu în fața ochilor. Am făcut repede focul și am ieșit glonț pe ușă. Am alergat prin zăpadă până în fundul curții, la grămada de lemne. Era locul unde veneam să mă liniștesc în fiecare seară.

   Mă cheamă Nicolae.
    Când cei de la orfelinat m-au găsit la ușa lor, într-un coș de nuiele, doar Iconița Sfântului Nicolae era lângă mine.

   Au presupus că așa mă cheamă. Nu știu de ce părinții m-au lăsat, dar nu sunt supărat pe ei.

   Era război și oamenii o duceau foarte greu. Am stat doisprezece ani în orfelinat, după care ne-au trimis în lume.

   Nu ne mai puteau ține. Primisem doar o pereche de ghete trainice, din piele, rămase probabil de la vreun ofițer, pe vremea războiului.

    Niciodată nu simțisem frigul sau umezeala datorită lor.

    Ele și Iconița erau mica mea avere.

   Am scos Iconița și am lipit-o de buze. Deodată, am înțeles!

– Focul nu s-a aprins pentru că erai tu acolo, nu-i așa?!

   Rădeam și mă învârteam cu brațele ridicate spre cer !

   Un mieunat jalnic m-a făcut să mă opresc. O pisică cu blana udă, lipită de corp, tremura în fața mea.

– Ce-i cu tine?

Am dat s-o mângâi, dar s-a retras câțiva pași, apoi a pornit în salturi prin zăpadă.

    Din când în când, se oprea și se uita la mine, ca și cum m-ar fi așteptat. A sărit gardul și nu s-a oprit din mieunat până când nu l-am sărit și eu.

Am ajuns în fața unei căsuțe sărăcăcioase. Probabil nămeții de zăpadă o ascunseseră privirii mele până atunci.

Pisica a început să miaune și mai jalnic în fața ușii.

– A, deci aici stai!

Văzând că nimeni nu deschide, am început să bat în ușă, apoi să strig:

– Bună seara! E cineva acasă?

Într-un târziu, o luminiță a scăpărat la geam și s-au auzit pași târșâiți.
 
   Ușa s-a deschis încet. O bătrânică s-a ivit în prag. Fața i s-a înseninat când a văzut pisica.

– A, umbli haimana și acum vrei în casă! s-a prefăcut ea că ceartă pisica.

Animalul a zbughit-o printre picioarele ei.

– Mulțumesc că ai bătut la ușă, adormisem. Iarna ne culcăm devreme ca să ne mai încălzim.

– Cine e acolo? s-a auzit din casă o voce tărăgănată, urmată de o criză de tuse.

   Un băiat drăguț ne-a adus cotoiul acasă, i-a răspuns bătrâna.

După ce tusea s-a oprit, vocea a zis:

– Femeie, invită-l în casă, așa-i creștinește! Fă-i un ceai, o fi înghețat băiatul.

Am intrat.

– Iartă-mă că stau în pat, dar sunt nițel răcit. Cum te cheamă, flăcăule?

De sub o plapumă groasă îmi zâmbea un bătrânel.

În timp ce îi răspundeam la întrebări, îmi roteam privirea prin cameră.

    Bătrâna se apucase să aprindă focul la o sobiță de metal. În odaie era frig.

– Spuneți-mi unde sunt lemnele ca să vi le aduc în casă, m-am oferit eu, văzând cele câteva surcele cu care femeia voia să facă ceaiul.

Ea s-a întors spre mine:

– Mâine merg să caut prin pădure. Acum doar pe astea le avem.

– Vă pot aduce imediat câteva de la brutar! Nu le va observa lipsa.

Am dat să ies, dar o mână uscățivă a ieșit de sub plapumă și m-a prins de încheietură.

– Nu vrem să furăm din lemnele nimănui!
   m-a strâns el.

Palma îi frigea. Avea temperatură.

– Dar…, am dat să mă împotrivesc.

– Te rog, mi-a șoptit bătrânica.

A trebuit să renunț. Am așteptat cuminte cana de ceai. Bătrânul mi-a povestit o mulțime de întâmplări din copilăria lui.

Am plecat fericit. Rămăsese să trec pe la ei și în seara următoare.

Am adormit târziu. Gândul îmi fugea la bătrân. Avea nevoie de căldură și de medicamente.

A doua zi, dis de dimineață, l-am rugat pe brutar să-mi dea plata pentru cele două săptămâni pe care le muncisem. M-a gonit cu un șut, spunând că nu așa ne-a fost înțelegerea. Plata se făcea lunar. Nu l-am putut îndupleca.

După prânz, am dat o fugă până la spițerie pentru a face rost de medicamente. Dumnezeu m-a ajutat!

   În schimbul zăpezii pe care am curățat-o de pe trotuar am primit, într-o sticluță, câteva picături, care să-l ajute pe bătrân. Mai aveam de făcut rost de lemne. Știam de unde le cumpără brutarul.

În ghereta celui care vindea lemne era cald și mirosea a brad.

– Ce-i cu tine, piciule? s-a răstit un bărbat slab și înalt, ridicându-și nasul dintr-un caiet soios !

– Am nevoie de niște lemne, i-am răspuns cât se poate de hotărât.

– Toată lumea are nevoie. Bani ai?

– Am, dar de abia peste două săptămâni. Vă promit că o să vi-i aduc. Câte lemne puteți să-mi dați pentru patru bani.

– Vino peste două săptămâni când ai bani. Acum, pleacă! Sau ai venit doar ca să te încălzești gratis?

– Lemnele sunt pentru niște bătrâni. Mergeți cu mine dacă nu mă credeți. Iar bătrânul este bolnav. Vă rog frumos!

A bătut cu pumnul în masă.

– Afară! Nu mă interesează…

Se holba la ghetele mele.

– Ce număr porți?

– 40, dar ghetele sunt mai mari…

– Ia dă-le să le probez!

– De ce? am bâiguit eu.

– Îmi place cum arată !

  I le-am întins. Am rămas doar în șosetele mele cârpite pe pământul rece, bătătorit. Cum și-a pus ghetele în picioare, un zâmbet i s-a întins pe față.

– Mda, îmi dai ghetele, primești lemne!

Am rămas cu gura căscată. Aveam nevoie de ghetele mele.

– Gândește-te la bătrânii aceia, cât de frig le este…, a zis lunganul cu o voce mieroasă, ca și cum i s-ar fi rupt inima de grija lor.

I-aș fi tras bucuros un pumn în nas.

– Câte lemne îmi dați?

– Îți pregătesc juma de căruță de lemne. Vino diseară ca să-mi arăți unde să le duc.

– O căruță plină! am strigat. Ghetele sunt de cea mai bună calitate.

– Trei sferturi!

– Plină! m-am încruntat eu.

– Fie! Batem palma!

M-am dezmeticit.

Și eu cu ce mă încalț? am strigat.

Mi-a aruncat cizmele lui de cauciuc.

Seara, m-am dus să iau lemnele. Înaintam cu greu prin zăpadă cu cizmele mele de cauciuc. Le căptușisem cu ziare ca să-mi țină de cald, dar tot îmi înghețau picioarele.

   Eram însă bucuros. Bătrânii urmau să aibă căldură toată iarna.

În gheretă, la masă, stătea un bărbat gras.

– Bună seara! am venit să iau lemnele.

Sprâncenele bărbatului s-au arcuit.

– Ce lemne?

S-a dovedit că lunganul nu era proprietarul, ci doar un angajat.

– Băiete, nu știu ce ai vorbit tu cu el, a rânjit bărbatul. Probabil vrei să mă minți. Au mai încercat și alții. Hai, valea, dacă nu vrei să pun câinii pe tine!

Nu știu când am ajuns înapoi la brutar. Totul mi se părea un vis urât.

Am alergat în fundul curții, am sărit gardul și m-am avântat prin nămeții de pe câmp. Măcar medicamentul să-l duc. Pașii mei din seara trecută se vedeau clar în fața mea.

Urmele s-au terminat lângă trunchiul unui copac bătrân și scorburos.

  Mă învârteam pe loc și nu înțelegeam.
   Unde era casa? Era exact același drum ca ieri. Dovada erau urmele mele. Nu puteau fi ale altcuiva. Și ce era cu acel copac?

Începuse să mă doară capul. Era prea mult pentru o singură zi. Am plecat înapoi. Urma să vin a doua zi, pe lumină.

Dimineața m-au trezit urletele brutarului. În depărtare, se auzeau clopotele de la Biserică. Nu era Duminică. Oare de ce băteau?

– Scoală, puturosule! De când te tot strig să-mi aduci lemne! Ai murit? Acum se întorc oamenii de la Biserică și nu este pâinea gata!

Am ieșit somnoros în curte. Câțiva copii treceau pe uliță împreună cu părinții lor.

– Mie mi-a pus Moș Nicolae în ghetuțe nuci și o acadea! s-a auzit un glas de fetiță.

– La mine a adus mere și niște bomboane cu mentă! a strigat un băiețel.

    Eu aveam în cizme ziare !

„Azi este 6 decembrie, ziua Sfântului Nicolae! m-am dezmeticit eu. Cum de-am putut uita? E și ziua mea de nume…”

Am sărit gardul și m-am luat după urmele pașilor. Din fericire, peste noapte nu mai ninsese și încă se mai vedeau prin zăpadă. M-au dus iar la copacul scorburos.

– Se poate să fi visat casa și bătrânii? Am dat ghetele pentru nimic?

Cât de prost fusesem!

Am scos sticluța cu medicamentul din buzunar și am aruncat-o în scorbură. S-a auzit un clinchet, de parcă s-ar fi lovit de un metal.
   
   M-am apropiat curios. Am băgat mâna și am scos două ghete. Erau ghetele mele! Cele pe care le dădusem lunganului!

    Păreau a fi pline cu ceva. Le-am răsturnat și m-am trezit cu o grămadă de galbeni căzând la picioarele mele.

Minunile doar se trăiesc. Nu este nevoie să fie înțelese, pentru că nu le poți înțelege. Și ele se păstrează în inima ta pentru totdeauna.

Au trecut zece ani de atunci. Nu m-am mai întors la brutar. Cu banii primiți de la Sfântul Nicolae am mers la școală, apoi mi-am deschis un han la răspântie de drumuri.

   Iconița Sfântului este pusă în ramă, pe un perete, astfel încât orice drumeț care intră să o vadă.

Poate, cândva, o femeie sau un bărbat o va recunoaște ca fiind Iconița pe care au lăsat-o într-un coș cu nuiele, lângă copilul lor.

Sunt sigur că Sfântul le va purta pașii spre mine.



    Bucurie !

   Fiți binecuvântați de Sfantul Nicolae, Sfantul Bucuriei !