Îngerii din grădina cu ciulini

 

Într-o grădină din cel mai frumos oraș al patriei noastre trăiau 33 îngeri. Erau diferiți atât prin înfățișarea exterioră, cât și prin felul lor de a gândi ori prin comportament. Unii erau muți, alții surzi, câțiva erau chiar surdo-muți, vreo doi-trei nevăzători, alții nu puteau să meargă, se târau de-a dreptul, iar cei mai mulți aveau o minte de bebeluș, tot timpul trebuia ca cineva să-i supravegheze, să nu se piardă cumva, ori să nu-și vateme vreo parte a corpului ori aripile… În comun, însă, toți acești îngeri aveau un lucru- nu puteau să zboare, aveau aripile bolnave. Unii dintre ei scoteau niște vaiete ciudate când îi durea capul, atunci își băteau cu pumnișorii lor fruntea. Fețele lor erau palide și mohorâte, cu toții păreau niște copii bătrâni. Nu știau să se joace, nu știau să râdă, le era teamă tot timpul să nu greșească ceva, să nu strice vreun bun al grădinii. Și totuși, îngerii se împăcau perfect între ei, aveau propriul lor mecanism de comunicare, prin semne, emoții și gânduri. Când unul dintre îngeri era pedepsit sufereau cu toții, iar când unul era fericit, toți îi împărtășeau fericirea, fie ea și de o secundă… Orice lucru mic și neînsemnat putea fi un motiv de bucurie pentru ei. Ploaia, ninsoarea, vântul, mieunatul unui pisoi rătăcit în grădină sau cârâitul unei ciori. Împărțeau totul și erau nedespărțiți. Cândva au fost mai mulți îngeri în grădină, dar câțiva dintre ei au fost chemați înapoi, în lumea adevărată a îngerilor.
Îngerii viețuiau dintotdeauna printre ciulinii cu două picioare, cu frunțile lor veșnic încruntate, cu armurile țepoase și vocile ca niște șuierături de șopârle bătrâne. Nimic nu era bine, în viziunea ciulinilor, orice ar fi făcut sărmanii îngeri diformi… Ce păcat de toate acele flori gingașe care îi înconjurau cu iubirea lor suavă pe micii locatari ai grădinii! Cine avea timp de ele? Ciulinii le zdrobeau, le sufocau imediat ce le observau. Iar îngerii oftau, cu nasurile lor turtite, lipite de gemulețele obscure ale colibei aflate în mijlocul grădinii. Ciulinii aceștia erau de ambele sexe și formau un front comun al disprețului față de tot ce este sensibil și neajutorat, nu admiteau nicio lacrimă în grădina pe care o păzeau ca niște cerberi, erau ca niște stânci nepăsătoare în fața cărora se frângeau niște suflete.
Lacrimile îngerilor stăteau ascunse și nevăzute, atârnate în niște săculeți prinși sub aripi, iar când ciulinii luau o pauză de relaxare, săculeții plezneau și inundau grădina, florile se bucurau, iar îngerii se îmbrățișau pe furiș, nu-i vedea nimeni, decât florile și Dumnezeu din cer.
Unele dintre femeile-ciulin aveau misiunea de a-i disciplina cu asprime pe îngerii din grădină. Ele ar fi fost frumoase dacă ar fi zâmbit puțin, dacă ar fi ținut o clipă în palmele lor aripile îngerilor, dar erau prea speriate și împietrite în starea lor firească de ciulin, care nu știe decât să înțepe ori să incomodeze pe oricine ar fi vrut să viziteze grădina. Le era teamă să iubească, fiindcă nu se iubeau nici pe ele, tot timpul erau stresate de nevoia de a controla pe cei mai neajutorați și neputincioși.
Dar într-o dimineață, Dumnezeu a trimis o rază de lumină rozalie care a scăldat întreaga grădină, iar atunci toți ciulinii s-au transformat în crini albi, iar îngerilor li s-au vindecat aripile rănite și au pornit cu toții în zbor spre cer. Ca un roi în formă de inimă ce a urcat ușor, ușor în înălțimi… Ca prin minune, fiecare înger era acum frumos, complet și perfect.
Crinii au strigat disperați după îngerii lor, dar îi pierduseră pentru totdeauna. Grădina era acum pustie fără îngeri. Crinii plângeau cu capetele plecate, dar era prea târziu…