Multa zăpadă, copii cu traista de gât, cu căciulă de astrahan în cap... Așa erau sărbătorile de iarnă în vremea copilăriei noastre.

 Bucuria Sărbătorii care ne ţine oameni

Cu sau fără bucate alese pe masă, cu sau fără cadouri scumpe de la Moş Crăciun, bucuria Crăciunului copilăriei este, fără doar şi poate, una dintre cele mai sincere bucurii pe care le-am putea trăi – „Bucuria Sărbătorii care ne ţine oameni“, aşa cum spune lingvistul Stelian Dumistrăcel.

12 zile de sărbătoare, un singur destin al brazilor, indiferent de ţară sau de anotimp, aceeaşi oală plină cu sarmale şi un foc care arde non-stop în cuptor. Să mai spunem şi de sania care alunecă pe uliţa din sat, de mâinile şi picioarele îngheţate şi de traista plină cu mere şi nuci? Suntem cu mult înainte de anul 2000, când Moş Crăciun era Moş Gerilă, iar actuali scriitori, critici de film, lingvişti şi teatrologi români trăiau Crăciunul – altfel. Criticul de film Irina Margareta Nistor, lingvistul, filologul şi cunoscutul publicist român Stelian Dumistrăcel, scriitorul Dan Lungu şi teatrologul Oltiţa Cîntec ne-ntorc în timp, în copilăria lor, când bucuria sfintelor sărbători era imensă şi atât de simplă.

„Sărbătorile care ne-au ţinut oameni“

de Stelian Dumistrăcel, lingvist, filolog şi publicist 

„Bradul era brad. Eu vedeam verdele bradului. Nu era încărcat ca o paparudă cu becuşoare şi cu steluţe de nu se vede nimic. Nici nu ştiu dacă e brad. E o cocoaşă undeva acolo, plină de sclipici. Pe vremea aceea, bradul era brad. Noi eram, în perioada aceea bună, trei copii. Şi primeam cadourile... Ştiam, de fapt, cam ce era. Pentru că părinţii nu-şi puteau permite să cumpere pentru trei copii tot ce se poate dori. Reclamele de la televizor sunt deturnante şi false. Sunt primejdioase pentru copii. Se crede că un copil se poate să primească orice, oricât ar vrea. Eu aş pleda pentru sobrietate.

Mergeam cu colinda. Era o colindă cinstită. Acum văd la televizor nişte copii intrând în case cu căciulile pe cap. Îşi închipuie că aşa ar fi specificul local şi naţional. Noi umblam cu colinda numai pe la cunoştinţe care ne dădeau cadouri tradiţionale: mere, nuci, bomboane. Nu era vorba de bani sau de cadouri de altă natură. Se bucurau. Ne bucuram cu toţii. Învăţam colinde. 

Umblam, era zăpadă. Nu ştiu de ce, atunci, totdeauna era zăpadă. Mai trăgeam şi câte un gheţuş. Mai umblam şi pe la locul unde ne dădeam cu sania. Ne dădeam până mai târziu. Când ajungeam acasă îngheţaţi, aproape că nu mai puteam vorbi. Dar eram foarte fericiţi. Satisfăcuţi. Pentru că aveam în trăistuţă mere, nuci şi bomboane de la rude şi pentru că am reuşit să ne dăm cu sania, ceea ce nu ne puteam permite în altă noapte. Nu circulau maşini. Eu sunt de undeva din judeţul Suceava. În noaptea de Crăciun nu circulau maşinile. Nici nu erau aşa multe maşini. Ne puteam distra în voie. Era o sărbătoare veselă, a sărbătorilor. Şi nu o sărbătoare a nemulţumirii. În fond, acum copiii sunt educaţi pentru nemulţumire. Eu sunt împotriva comercializării Crăciunului ca o obligaţie financiară pură. Acum cred că începe prea devreme. Cum să începi în noiembrie Crăciunul? Au apărut feluri de mâncare pentru Aproape Crăciun. Aşa se cheamă. Cum Aproape Crăciun? Acum e post.

Acum, an de an, felicit pe toată lumea. Am o colindă foarte frumoasă din culegerile lui Eminescu. Nu o ştiu pe de rost. Colinda este cu „viaţa oglindă şi fetele-şi piaptănă pletele în cinstea Mântuitorului“. E ceva de o candoare rară. Asta aş vrea eu – să fie respectate sensibilităţile oamenilor. 

Mai este ceva. Ce tradiţii să mai respect eu când mă anunţă administratorul că două zile nu va mai fi apă caldă, nici căldură? Parcă era altfel... Tatăl meu se simţea obligat să fie lemne, să fie încălzită casa. Să ardă cuptorul ca să se coacă cozonacii şi plăcintele. După ce se scoteau copturile, se înfunda în cuptor o oală cu sarmale. O oală de la bunica mamei, o oală care era legată cu sârmă. Nu erau prea multe oale, iar aceea era deja pietrificată. Din atâtea generaţii de sarmale cursese grăsimea în grosimile oalei şi erau de un gust nemaipomenit... 

Acestea sunt sărbătorile care ne-au ţinut oameni între naţii străine. Am avut sfinţenia sărbătorilor care ne-au ţinut oameni. Memoria oamenilor este scurtă. Nu înseamnă acum că toţi trebuie să plângă pentru vremurile trecute care au fost grele, dar să existe un echilibru între bucurie, petrecere şi cheltuială.“ 

Bradul din dormitor şi vişinata cu cozonac

de Irina Margareta Nistor, critic de film

„Întotdeauna exista un brad, care era un brad natural, care venea de lângă Piatra Neamţ, de la Tazlău. Se ducea tata şi-l lua de la poştă. Pentru că se găseau foarte greu brazi, nu era deloc simplu. Lumea îşi aminteşte că doar zahărul, uleiul şi toate celelalte erau pe cartelă, dar e bine de spus că şi brazii erau foarte greu de găsit. Era împodobit de ai mei, care mă trimiteau la nişte vecini. Nişte vecini care aveau patru băieţi mai mari decât mine, iar tatăl lor, domnul Lazăr, care părea foarte sever, lucra la Banca Naţională. Pentru că avea patru băieţi, evident că se bucura că apăruse şi o fetiţă în toată combinaţia asta. Au venit o dată să mă ia şi l-au găsit pe domnul Lazăr jucându-se cu mine. Era pe sub masă. Drept pentru care a fost un şoc total că am reuşit să îl conving. Era domnul care lucra la bancă. Asta înseamnă că am fost o convingătoare dintotdeauna. Mergeam acasă, Moş Crăciun deja sosise, era acolo, dar nu-l întâlneam. Făcusem deja o ispravă. Mă dusese bunicul meu, la ceea ce se chema pe vremea aia Moş Gerilă – deci, la o chestie oficială, la ceea ce se numea pe vremea aia ICR. Am recitat o poezioară, ceva cu Rică Măzărică e tot ce-mi amintesc, şi a venit Moş Gerilă să-mi dea nişte cadouri, iar eu am început să strig: „E domnul Vintilă, e domnul Vintilă“. I-am recunoscut vocea, era un domn care lucra cu bunicul meu. Nu m-au mai dus la experienţe din astea de atunci. Drept pentru care întotdeauna Moş Crăciun venea exact când nu eram eu acasă. Dar cred că şi eu mă prefăceam că nu observ, pentru că sunt absolut convinsă că Moş Crăciun există. În continuare sunt convinsă de treaba asta.Un timp, bradul s-a făcut chiar în camera în care dormeam eu şi acolo veneau bunicii şi părinţii mei, cu care oricum stăteam în casă, şi mai venea fratele bunicului meu, care era doctor. Îi primeam acasă pe nea Mişu şi pe tanti Mărioara. Se bea vişinata care se făcea în casă. De fapt, nu era o vişinată, era o cireşată amară. Se făcea un lichior de cireşe amare, care se punea cu un alcool foarte tare, de la farmacie. Şi, înainte cu câteva zile de Crăciun, se adăuga siropul. Şi se bea câte un păhărel din acesta împreună cu cozonacul pe care-l făcea bunica exact în ziua cu pricina, în Ajunul Crăciunului.

Mama cânta la pian. Ştiam şi eu nişte colinde. Când eram puţin mai mare, mai mergeam prin vecini şi colindam împreună cu câţiva copii de pe străzile din jur. În continuare o ţin minte pe doamna Stănescu care nu ne-a primit, deşi săraca e oale şi ulcele de mult. În rest, se mânca cozonac cu stafide ţinute în rom cubanez, corn cu nucă – erau nuci cu stafide şi cu zahăr, se puneau şi alune din pomul plantat în ziua în care m-am născut eu. Pe vremea aceea se chemau alune turceşti, acum le zice alune de pădure – Dumnezeu ştie de ce. Alunul ăla încă supravieţuieşte, va face 65 de ani la anul. Erau cadouri pentru toată lumea, inclusiv pentru patrupedele casei, cred că-i foarte importantă treaba asta. 

Îmi place în continuare un pom cu multă beteală, cu multe lumini. Şi, mă rog, pe vremea aia erau chiar şi artificii de pus în pom, dar care sunt foarte periculoase. Îmi aduc aminte că una a căzut pe parchet şi am un semn ca o cicatrice până în zilele noastre.

12 zile nu-s destule

Acum, Crăciunul începe ceva mai devreme – ceea ce înainte se întâmpla exclusiv în Ajun de Crăciun, deci pe 24 decembrie. Bradul se împodobeşte cam de Sfântul Nicolae, pentru că sunt şi foarte multe filmări la mine acasă. Cum ele intră în perioada sărbătorilor, e bine să fie decorul acolo. Şi... e cam trist să ţină doar 12 zile. Că tocmai discutam mai devreme despre cele 12 nopţi de sărbători. Am văzut în Suedia, în 1992, că ei pun iniţial doar bradul, neîmpodobit. Şi abia mai încolo încep să-l împodobească. Îl împodobesc treptat. E foarte important să fie un brad natural, nu unul de plastic. La mine a existat o singură sincopă. Câţiva ani, după ce s-a stins mama mea, aveam impresia că n-o să mai pot face brad niciodată. Încercam să fug de fiecare dată.În primul an am mers în Egipt, am sperat eu că acolo nu există Crăciun. Acolo vin foarte mulţi ruşi, drept pentru care era câte un brad în fiecare hotel în parte. Era vată în loc de zăpadă de pus în brad; nimeni nu pune zăpadă în casă, deci oricum asta era o oroare. După care m-am dus în Noua Zeelandă, am zis că acolo este vară şi că acolo n-o să fie brazi – şi acolo erau. De aceea spun că nu e corect să se spună „sărbătorile de iarnă“, cum spuneau comuniştii. Dovadă că în Noua Zeelandă şi în America de Sud e departe de a fi iarnă. Deci să le spunem „sfintele sărbători“ şi este suficient. Deci da, acum, la mine, Crăciunul vine mai devreme.“

Zăpada cât gardul şi practicile rurale

de Dan Lungu, scriitor

„Aşa cum verile copilăriei mi le petreceam la bunicii de pe malul Prutului, vacanţele de iarnă şi Crăciunul stăteam acasă, alături de ai mei şi de bunicii din partea mamei, în mahalaua Luizoaia a Botoşanilor. Dealurile pentru săniuş erau la o zvârlitură de băţ, iar zăpada era mereu înaltă cât gardul. Uitam de şcoală şi de tot. Ca toţi cei mici, abia aşteptam să merg cu colinda. Ne grupam câte doi-trei, băteam mahalaua şi uneori ne aventuram până la blocurile de la Gară sau la cele din Calea Naţională. Când eram mic, se colinda câte două sau chiar trei zile, însă când am mai crescut, obiceiul s-a restrâns la una singură. Primeam de regulă bani, dar şi mere, covrigi şi nuci. Chiar şi dropsuri sau caramele.

Pe la începutul anilor ’80, când se făcea deja simţită criza alimentară, ai mei au început să crească porc. Până atunci fuseseră mai orăşeni, dar lipsa alimentelor a readus practicile rurale, pentru supravieţuire. Aşa că, în Ajunul Crăciunului se tăia porcul, iar eu eram asiduu băgător de seamă. Îmi plăceau mirosul de pârlit şi vorbăria celor mari din jurul animalului întins pe masa de mozaic şi frecat cu făină de porumb şi cu peria de negară, deşi guiţatul ascuţit din timpul sacrificării îmi băga cuţite de milă în inimă. Pe la mijlocul anilor ’90 s-au lăsat de crescut porc şi au început să cumpere carne de la piaţă sau de la hipermarket.

An de an îmi petrec Crăciunul alături de părinţii mei la Botoşani. Din păcate, colindătorii sunt tot mai rari şi zăpada tot mai subţire. Dintre copiii mei, Ilinca a mai mers cu colindul prin vecini, însă Filip doar la rudele foarte apropiate.“

„Moş Crăciun există atâta timp cât vrem noi ca el să existe“

de Oltiţa Cîntec, teatrolog, preşedintă a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru România

„Cea mai mare dezamăgire a copilăriei a fost să aflu că Moş Crăciun nu există! S-a frânt ceva în sufletul meu candid, atunci când nişte puştoaice m-au ironizat pentru naivitatea de-a crede într-o fantasmă. Îmi amintesc perfect proporţiile dramei trăite cu puţin înainte de a împlini 6 ani: polemica susţinută cu argumente infantile, lacrimile şi confuzia când mama mi-a confirmat că e doar o poveste frumoasă. Nu-mi închipuiam cum voi mai putea petrece sărbătoarea finalului de an fără iluzia că un personaj misterios ne ştie dorinţele şi, mai ales, ni le îndeplineşte.

În fiecare decembrie făcusem efortul să rămân trează pentru a-l vedea, pentru a-i vorbi, dar de fiecare dată aţipeam şi mă trezeam prea târziu; mai zăream prin geam nişte umbre ale nopţilor care-mi alimentau imaginaţia. Mi-a luat ceva să procesez emoţional noile informaţii care au devenit simbolic primul prag al maturizării. În satul ardelenesc unde am venit pe lume, la Deaj, în judeţul Mureş, se umbla cu Turca (Capra), un obicei care mă speria teribil. Dimensiunea Turcii, mantia obligatoriu albă, ornamentată bogat cu fire din lână în multe culori, îmbrăcată de un bărbat pe care de fapt nu-l vedeai, sunetul sec al celor două bucăţi din lemn antrenate de un fir nevăzut care reprezentau gura şi se izbeau zgomotos una de cealaltă, muzica ritmică a alaiului însoţitor mă făceau să mă refugiez sub masă, singurul loc care mi se părea sigur. În afara braţelor mamei, fireşte!